Ce am aflat la Poveşti din LumeaMare despre Tibet

Ce am aflat la Poveşti din LumeaMare despre Tibet

Tibet este una dintre multele destinaţii de prin lumea asta mare în care nu am ajuns încă. Dar Tibet nu este orice fel de destinaţie, e un loc aparte faţă de care te încearcă sentimente contradictorii: dorinţa de a-l cunoaşte, admiraţia pentru ceea ce a fost, reţinerea faţă de tristeţea prezentului, poate chiar un soi de teamă. Nu am avut niciodată senzaţia că în Tibet te duci în vacanţă, deşi poţi face şi asta, desigur. Am trăit mereu cu convingerea că în Tibet trebuie să te duci atunci când eşti pregătit pentru asta, şi aici nu mă refer la bagaje. Poate că întâlnirea cu Poveşti din LumeaMare de sâmbătă a contribuit la o astfel de pregătire. Cei trei povestitori invitaţi au avut fiecare o viziune diferită, completându-se unul pe altul. Nu am reuşit să acoperim tot ceea ce înseamnă Tibetul dar cred că am putut să compunem o imagine pe care să o luaţi cu voi, în minte şi suflet. Anca ne-a vorbit despre spiritualitate, restriciţii şi suferinţă, Iulian ne-a purtat, precum un explorator şi deshizător de drumuri, prin minunata Vale Spiti, cea care păstrează încă, nealterat, specificul tibetan, iar Cezar a descreţit frunţile cu perspectiva “turistului” şi câteva detalii amuzante din Everest Base Camp.

Am avut un spaţiu mai mare la dispoziţie, la Godot Cafe-Teatru, iar pentru cadouri şi premii la tombolă ne-am bucurat de bunătăţi de la S.E.R.V.E  şi La Fourchette dar şi de cărţile adecvate temei, de la Editura Herald.

Pregătind pagina din National Geographic Traveler dedicată acestui eveniment, am ascultat ieri, din nou, toate povestirile. Şi am făcut câteva notiţe, pe baza lor, pe care m-am gândit să le împărtăşesc cu voi, în continuarea fotografiilor de mai jos. Iar când timpul ne va permite (sper că în această viaţă!), vom pune şi înregistrările video.

Mulţumesc povestitorilor şi vă mulţumesc şi vouă pentru că aţi fost alături de noi într-un număr aşa de mare, pentru că aţi avut amabilitatea de a ne lăsa un feedback sincer şi util şi sper că aţi petrecut o sâmbătă cel puţin interesantă alături de noi.

Extrase din poveşti:

(rog povestitorii să mă corecteze sau să îmi spună dacă am înţeles ceva greşit)

ANCA PETRESCU – lingvist, specialist în resurse umane, coach la goals2life.ro

Înainte de a pleca ghidul nostru ne-a prevenit: „În Tibet avem comunism şi securitate, tibetani care sunt oprimaţi şi care trăiesc greu. În Tibet este interzis Dalai Lama.” Şi ne-a avertizat: nu aduceţi în bagaje poze cu Dalai Lama, cărţi cu Dalai Lama, citate cu Dalai Lama, orice care să menţioneze sau să amintească de Dalai Lama”. Prin urmare, cuminţi, ne-am executat. Am lăsat toate cărţile, am luat doar ghidul de Tibet cu mine. Iar la vamă am descoperit că tot grupul nostru era puricat la sânge, în cărţi, poze, au verificat chiar în memoria aparatelor de fotografiat. Au răsfoit ghidul meu pagină cu pagină, până au găsit un rând, un citat care spunea „Mergeţi în Tibet şi povestiţi lumii despre asta”, cu semnătura Dalai Lama. Mi-au smuls pagina din ghid şi am fost recunoscătoare că mi-au lăsat restul ghidului.

În 1959 armatele chineze au ocupat Tibetul, iar Dalai Lama şi guvernul său au fost nevoiţi să fugă. Totul s-a petrecut foarte rapid, de pe o zi pe alta, au reuşit să fugă, au plecat de acolo cu tot ce au putut sa ia pe moment, relicve ale culturii şi civilizaţiei tibetane şi aici nu vorbim numai de statui ci de sutre şi de scrieri antice, şi s-au refugiat în India.

În 1966 a început revoluţia culturală, moment în care guvernul chinez a considerat de cuviinţă să radă de pe pământ o grămadă de mânăstiri şi localităţi, construind în schimb şosele, pe care am putut noi călători atâtea zile.

În piaţa din faţa palatului Palatului Potala, în Lhasa, am simţit cel mai mult durerea tibetanilor faţă de ceea ce se întâmplă.. Piaţa este foarte modernă, cu o fântână arteziană, cu un monument, interesant numit „Monumentul Libertăţii”. Este piaţa în care se adună toţi turiştii pentru a fotografia Potala, o piaţă extrem de bine păzită, nu ai voie să te aşezi pe jos, nu ai voie să laşi bagaje pe jos, nu ai voie nici să stai prea mult într-un loc. Practic te mişti, faci poze şi încerci să pleci cât mai repede de acolo. De jur împrejurul pieţei sunt nişte difuzoare uriaşe în care, tot timpul, cântă o muzică motivaţională, de tip comunist. Potala a fost reşedinţa liderilor spirituali tibetani, între secolul VII şi XX. Acum, Dalai Lama care a fugit este al XIV-lea Dalai Lama. Toţi ceilalţi, începând de la al-V-lea până la al-XIII-lea sunt înmormântaţi în Potala. În 1994 a intrat în patrimoniul UNESCO şi din acel moment putem spune că Potala, cu tot ceea ce conţine, ca bogăţie spirituală, este protejat.

IULIAN LUCIAN MAIDANUC, avocat, blogger ici-colo.ro

Valea Spiti se află în partea estică a districtului Lahaul şi Spiti, din statul indian Himachal Pradesh. Un district himalayan cu totul aparte, compus din mai multe văi himalayene înalte şi aride, legate între ele, având în comun vecinătatea cu Tibet (la est) şi cu Ladakh, Micul Tibet (la nord), precum şi apartenenţa la aria culturală buddhistă tibetană. In vestul districtului se află văile Lahaul şi Pattan, precum şi capitala administrativă a districtului, oraselul Keylong; în timp ce în estul districtului se află marile atracţii turistice, văile Spiti si Pin. Iar marele masiv himalayan străbate întregul district de la un capăt la altul, făcând comunicaţiile extrem de precare între văile înalte şi înguste, strecurate printre înălţimi de peste 6000 de metri altitudine.

Există 3 motive pentru a ajunge în Valea Spiti: unul este pentru că a intrat în circuitul turistic abia în 1992 şi nu este încă afectat de turismul care trece şi lasă dezastru în urmă, al doilea este pentru frumuseţea peisajelor, demne de decor pentru un film (s-au şi făcut două filme), al treilea pentru că este o  alternativă veritabilă şi autentică a Tibetului istoric, în comparaţie cu zonele distruse de chinezi sau reconstruite şi transformate în atracţii turistice.

Pentru a ajunge în Valea Spiti se poate trece prin pasul Rohtang La (3978 m), numit şi Trecătoarea Morţii – un drum foarte dificil, ce se traversează în 3-6 ore. Vremea poate fi imprevizibilă şi schimbătoare iar vulturii, care nu sunt tocmai fraieri, se rotesc în aer ştiind că ceva tot va pica până la urmă. După pasul Rohtang La urmează pasul Kunzum La (4590 m).

Peisajul se schimbă, apar munţii masivi, golaşi, un peisajul montan semideşertic specific Tibetului. Înălţimile sunt de 5000-6000 m, iar satele tibetane par strivite sub munte. Prima aşezare pe care am întâlnit-o era alcătuită din câteva case cu pereţi de piatră dar cu acoperişurile din pânză de cort. Locuitorii se întreceau să îmbie turiştii şi aşa puţini.

Valea Pin este iubită de amatorii de trecking şi de cei care preferă plimbările cu bicicleta la altitudine. Tot aici există şi un parc naţional, cu animale specific tibetane.

Mânăstirea Tabo, favorita lui Dalai Lama, inclusă în patrimoniul UNESCO, arată foarte dezamăgitor pe dinafară, sunt mulţi oameni săraci şi cel mult 10 turişti. Dar la interior are splendide fresce budhiste care înfăţişează personaje din panteonul budhist. Deasupra lui Tabo există o culme stâncoasă cu peşteri, unde se spune că stau şi meditează pustnicii tibetani.

Mai departe se ajunge la Kibber, cea mai înaltă aşezare din Asia, conectată la un drum. Kibber este un loc încântător, cu case tipic tibetane, este ţinta ideală pentru orice fotograf. Şi ultima oprire, mânăstirea tibetană Ki Gompa, locul în care a doua zi urma să fie ceremonia de întronare a unui băieţel de mai puţin de 10 ani ca şi abate al mânăstirii. Fusese descoperit ca tulku, reîncarnare a fostului lama al mânăstirii. Această metodă de a transmite conducerea în mânăstiri era foarte obişnuită în Tibet, mai ales îniante de a fi cuceriţi de chinezi. În sat erau pregătiri intense pentru ceremonia de a doua zi. Când a apărut el toate capetele s-au lăsat în jos, iar eu am făcut imediat acelaşi lucru. Băieţelul avea o privire matură şi impunea foarte mult respect. Când mă pregăteam să ridic capul s-a întors către mine şi mi-a pus în jurul gâtului o kata, o eşarfă albă tibetană. În mod normal trebuia să am eu la mine aşa ceva, pentru a obţine binecuvântarea, dar micul lama ştia că sunt străin şi a vrut să îmi arate că sunt binevenit.

CEZAR DUMITRU, blogger ImperatorTravel.ro

Am fost în Tibet în 2007, iar diferenţa de atunci până acum este foarte mare. În 2008 a avut loc o revoltă a tibetanilor şi condiţiile de călătorie acolo au devenit foarte restrictive. În 2007 am avut libertate totală în Lhasa, am umblat peste tot fără ghid. După ce am plecat din Lhasa, într-adevăr, nu am mai putut călători fără ghid, am luat un jeep în care eram noi doi obligatoriu şi un şofer şi un ghid, ca să se toarne unul pe altul. Oficial şoferul era chinez pentru că tibetanii nu ştiu să conducă. În timp ce chinezii, în mod evident, habar nu aveau despre cultura şi civilizaţia tibetană. Există transport comun bine pus la punct, este însă interzis cetăţenilor străini. Ultima restricţie de care am aflat este faptul că nu se poate călători decât cu grupuri de minim 4 străini de aceeaşi naţionalitate, care să meargă fix pe aceeaşi rută. Inclusiv în Lhasa. Trebuie să fie împreună cu un ghid.

Eu mi-am dorit să ajung la Everest Base Camp. Până acolo se merge cu jeepul pe autostradă şi apoi pe un drum neasfaltat. Am vrut să şi dorm la Everest Base Camp pentru a prinde apusul, răsăritul, a fost o experienţă extraordinară.

Se urcă spre 5000 de metri altitudine iar zona este complet aridă. Pentru răul de înălţime am luat medicamente, care m-au ajutat. M-am simţit lipsit de energie, dar măcar nu mi-a fost rău.

Everest Base Camp are două tabere: prima pentru cei care vin doar să vadă Everestul, nu să se suie pe el, a doua pentru cei care urcă. Ajuns în prima tabără, la stânga şi dreapta drumului erau hotelurile-cort, cu preţuri de aproximativ 3 euro şi nume de lanţuri celebre, preţ în care primeai şi mâncare şi vreo 20 de pături din lână de yak, erau „all-inclusive”. Eu aveam un sac de dormit despre care toată lumea îmi zisese că e extraordinar, aşa că am zis că nu am nevoie. M-am trezit după o oră îngheţat bocnă în celebrul meu sac de dormit şi mi-am pus 10 cergi peste mine. Acelea într-adevăr funcţionează. În aceeaşi încăpere am dormit toţi, şi proprietanii şi şoferul nostru şi ghidul şi noi doi. Tot acolo se putea face focul, cu vreascuri, cea mai apropiată zonă cu pădure aflându-se la aproximativ 400 de kilometri. Dar de aici, Dar de aici, într-o dimineaţă, am văzut cea mai frumoasă boltă cerească şi apoi un răsărit cu adevărat roşu, pe Himalaya.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.