Barcelona cu ferestre

Barcelona cu ferestre

Podurile astea în timp mă fascinează. Mi-amintesc exact când l-am visat pe Gaudi, acum fo’ douăj’de ani. La ora aia habar n-aveam ce visez – şi bistoş nici el nu ştia, acolo-n Cer pe unde-i acum, că-i visez opera, dar mi-amintesc de noaptea dintr-unul din primii ani de emigraţie la Viena în care am visat o clădire cumva altfel şi un balcon hotărât altfel. Era un balcon nu prea adânc cu rotunjimi dodoloaţe bine în loc de colţuri, ar fi putut fi balcon de operă clasică, dar avea şi ceva ca un trunchi de copăcel crescut pe la mijlocul lui. Eu, cu sensibilitatea mea de fostă viitoare arhitectă, l-am vârât direct în cutiuţa cu vise de aur. La vremea „delta te” – nu ştiu, câteva săptămâni –, dau de un album foto despre unul, Gaudi. (AntOni! Gaudi, vorba lui Bond) Coperta nu avea de-a face cu visul, era numai interesantă. Dar niii!, înăuntru o fereastră ca balconul cu pricina, doar că aplatizat!

Cândva, copiii care la ora visului erau doar în scrisori de dragoste, au devenit majori. Amândoi deodată. Şi ce s-a gândit tatăl lor? Hai să le facem cadou Barcelona!

Gata. Wizz-ul, 360 de lei de chipiu dus-întors, şi p-aci ţi-e drumul. Incredibil că aveam avionul din bătătură, din Tg. Mureş, direct către Gaudi… Taxi-avion-metrou, în vreo 5 ore eram peste mări şi ţări, la hostel. (Apropos, metroul local: în afară de faptul că e, cică, „puşculiţa” hoţilor de buzunare, e în rest bine pus la punct. Iar un bilet T10 – având, ghici ciupercă, 10 călătorii – e valabil pentru orice mijloc de transport din Barcelona, fiind de obicei mai bun decât abonamentele pe ţ zile. Cu o singură călătorie din T10 de nici măcar un euro bucata te dai timp de-o oră şi un sfert, cu ce vrei tu, în care zile vrei tu.)

Prima seară, o dezamăgire: hostel-ul Urbany, cu note aşa bune pe net, s-a dovedit a fi pomul lăudat. O clădire colţuroasă şi înaltă ca un creion, care avea ferestre, dar doar de decor. Intrând în camerele (ajustate strâns în jurul paturilor), aveam senzaţia că intram într-un mormânt: ferestrele nu se puteau deschide. E drept că aerisirea funcţiona printr-o gură în perete, dar noi voiam ferestrele. A doua dezamăgire (şi a 3-a, şi a 4-a…): de la recepţie am primit toate variantele despre deschisul lor: că nu se poate deloc; că de obicei nu se poate, dar pentru noi…; că să spunem să ni le dăşchidă la tura de dimineaţă, uite, le lasă şi ei bilet; sau că dacă dăm o declaraţie, se rezolvă; că să aşteptăm omul sau evenimentul X, că iar se rezolvă; că spune el doamnei de serviciu şi la întoarcere să fim liniştiţi, găsim fereastra deschisă…

Ghici. Am plecat fără să le fi văzut deschise.

De-aia nemţii-s nemţi şi spaniolii nu-s. Nu i-am făcut poză hostel-ului ca să nu-mi murdăresc pixelii, am fost chiar supărată pe ei. Motivul le era că au avut mai mulţi puştani făcând lecţii de zbor cu diverse OZN-uri improvizate, sau tentaţi să iasă în persoană pe structura ce înconjura clădirea ca un ciorap din metal. Bun, înţeleg, dar totuşi, mă, uită-te şi tu la omul căruia îi aplici aşa interdicţii, am ieşit cam de multişor din vârstă…

Oraşul e frumos. FRUMOS. Şi curat. Clădiri interesante la tot pasul şi spaţii largi de tot. Care spaţii însă implică şi un paradox: dacă există clădiri cu doar 3 metri front la stradă, respectiv clădiri cu ferestre dând spre altă clădire aflată la doar 2 metri de vezi vecinilor ce ingrediente au pus în paella, de unde atunci generozitatea spaţiilor?!?!

Casa cu ochi DSC_4806

Un alt gen de dezamăgire a fost la intrarea în casele proiectate de Gaudi. Aproape 20 de euro pentru Casa Battló!!! Totuşi, pentru mine a meritat şi ultimul cent din bilet! Şi dacă nu era decât fosta uscătorie de pe acoperiş… Un spectacol de lumină şi apă şi umbre şi sunet (şi ecou) pe cât de simplu, pe atât de impresionant. Pentru mine personal şi numai el a meritat tot drumul la Barcelona.

Casa Battlo - casa scarii, detaliu DSC_4961

… Mare realizare, dom’le, tot respectul, să creezi ceva în lumea asta mare şi plină, ceva care, peste ani, face ca vreo câteva familii să-şi poată da adresa cu doar 2 cuvinte: fam. X, Casa Battló… Se naşte un om într-un oraş şi îi asigură faimă şi dever şi trafic de turişti şi locuri de muncă cât îi lumea. Casa Battló e o bijuterie. Una mare de tot. Gaudi a răsturnat cam tot ce era concept bătut în cuie în arhitectură şi a pus în loc bazele arhitecturii organice. Arhitectura unor case nu construite, ci parcă crescute. N.B.: acum mai bine de 100 de ani! Unor contemporani nu le era clar dacă e geniu sau nebun. Nu pe daiboji în germană „Gaudi” a devenit şi substantiv comun. Înseamnă chestie haioasă/mişto, şmecherie.

Parcul Güell (trema pe u nu e de tip nemţesc, ci arată doar că se citeşte cum vine, „u-e”) e o bijuterie întinsă. Cu o căsuţă din poveşti pentru suveniruri, cu nişte bănci şerpuite având spătarul din mozaic de cioburi de faianţă, cu nişte fabricanţi de baloane de săpun uriaşe, şi un subspaţiu, nu geometric, ci efectiv un spaţiu cu coloane şi medalioane pe tavan, sprijinind spaţiul întins de deasupra pe care se puteau aduna cred şi 1 000 de oameni. Cu nişte semituneluri paraboloidale şi detalii care merită să zăboveşti asupra lor.

Parc Guell - semituneluri
Parc Guell – semituneluri

Din cauza lui Gaudi, originalul, arhitecţii nu-l prea acceptă pe austriacul Hundertwasser ca arhitect, ci cel mult ca imitator, copiator, epigon. Copiator-necopiator, câtă vreme mi-am petrecut veacul prin hăle plaiuri vieneze, când ne venea cineva în vizită, pre lista mea Hunderwasserhaus venea totuşi înaintea Schönbrunn-ului.

Neapărat trebuie să pomenesc de restaurantul de sushi all you can eat de la capătul dinspre mare al prelungirii lui Las Ramblas („Calea Victoriei” locală): Dao Kaitensushi, la Passeig de Colom nr 4. A făcut bani frumoşi cu familionul meu, da’ să le fie de bine că merită (şi unii şi alţii). 10 euro jum’ate de persoană, iar în zile de sărbătoare 14,5. Personal nu-s cu peştele, dar soţul meu e profesionist de vreo 20 de ani într-ale sushi-ului şi ştie ce spune. Şi toţi cei despre care ştiu că au fost acolo au fost încântaţi!

Eu am fost mult mai încântată de muzeul de idei miba. Pe Carrer de la Ciutat nr 7, pomenita prelungire a lui Las Ramblas către mare, într-o clădire pe care aproape că o treci cu vederea. 7 euro ca să vezi tot felul de năzbâtii amuzante, gen farfurie anti-bune-maniere (cu cioc, ca să poţi sorbi supa), o „useless machine” (dacă apeşi pe „on”, apare un braţ care o trece înapoi pe „off” şi pe care o puteţi găsi şi pe youtube), sau o cabină în care poţi experimenta pe viu cum se simte un uragan… între multe altele.

Există şi un muzeu de ştiinţă în nordul oraşului. CosmoCaixa – Science Museum. Ar merita un articol separat, dar asta nu mai e specific Barcelonei, muzee din astea interactive sunt cam peste tot în marile oraşe. Pentru 3 euro jum’ate ai o zi întreagă la dispoziţie să te joci cu acte în regulă, chiar şi ca adult! Iar magazinul de la ieşire îţi prelungeşte bucuria şi acasă.

Despre Sagrada Familia prefer să scriu un articol separat. O biserică ce nu e biserică. Mă tot gândesc cum să-i pun titlul. Nu vreau să aduc vreo pată lui Gaudi, că a fost mare, dom’le. Mare di tăt. A fost şi foarte credincios. Şi smerit. Şi modest. Cred că mai degrabă artiştii ăştia moderni, blagosloviţi cu un proiect care dă bine în CV (anume să-i finiseze lui Gaudi opera), care nu mai ştiu de bine şi care, de dragul de a fi altfel şi de a şoca, o iau otova pe arătură – doar ei îs de vină. Dacă ar vedea Gaudi ce le-a ieşit, s-ar răsuci în groapă, săracul… Bijuterie, blasfemie, după mine (şi ştiu că-s tare subiectivă cu asta) nu biserichie! Arhitecturie faină sau interesantă, da.

Am început deja articolul, pe mai la vale!

P.S. Acum mă prind, aflându-ne în plin sezon din cauza gemenilor noştri absolvenţi de liceu, cei pentru care ne-am dus la Barcelona: Gaudi o fi având aceeaşi rădăcină cu „gaudeamus”?

… Să ne bucurăm aşadar – că a existat.

ARTICOL SCRIS DE: Oltea Goia Demian

Oltea Goia-Demian este profesoară de fizică, formatoare, coach. A iniţiat Şcoala Sf Dumitru, despre care spune că este „Şcoala Pe Care Ne-o Dorim cu toţii şi pe care o facem împreună. Azi în Târgu Mureş mâine în toată ţara”.