Zile gri în culori vii

Aparatele foto au opţiune numită vivid colors, un colac de salvare pentru zilele inundate de nori şi ploaie. Când călătoreşti şi mai ales când slujba ta este călătoria din care trebuie să te întorci cu impresii calde şi imagini colorate, o zi cu ploaie şi nori care îţi şterg o bună parte din peisaj poate să nu pară cea mai fericită întâmplare. Eşti acolo în „interes de serviciu” şi nu îţi permiţi să cedezi ispitei de a te refugia sub plapumă. Trebuie să ieşi pe câmpul de luptă şi să culegi impresii, chiar dacă ziua nu e ca în cărţile poştale. Iar noi oamenii am avea nevoie de un buton numit „culori vii”, un buton care să ne ajute să ne bucurăm şi de inevitabilele zile gri din viaţă. Să rămânem totuşi la poveştile noastre de călătorie şi să vedem cum arată insula Madeira în zilele gri…

Dacă până acum ţi-am povestit despre ceea ce trebuie să faci şi să guşti în Madeira, unde poţi să faci drumeţii (levada walks) sau unde e plaja aurie (Porto Santo), te invit acum să ieşi cu mine din Funchal, capitala insulei, şi să cutreierăm alte cotloane, culmi şi ţărmuri, de la oraşul aflat în craterul unui vulcan (oare?) până la plaja neagră şi casele viu colorate din Santana.

Pico de Barelo şi vânzătorul de acuarele

Privesc mereu cu îndoială kitschurile turistice vândute pe post de artă, copiile în serie după acelaşi stil de acuarele, mă întreb cine le-ar cumpăra şi de ce ar face asta. În ziua asta întunecată, menită să alunge toţi turiştii, doar un biet artist mai stă acolo singur, între ameninţarea ploii şi vântul de la înălţime. În vale se înfăţişează oraşul, ocupând uniform şi neintimidat pantele abrupte. De fiecare dată când te uiţi de sus la Funchal, nu poţi să nu admiri abilitatea oamenilor de a lucra, de a modela şi a terasa pământul  pentru a profita de roadele lui sau pentru a-şi construi locuinţele. Priveliştea ar trebui să fie din categoria acelora despre scrii că „ţi-au tăiat respiraţia”, negăsind alt clişeu mai preţios prin vocabularul de călător scriitor. Pe de o parte, oceanul luceşte de la o amintire de soare, pe de alta piscurile, spre care ne îndreptăm şi noi, se învelesc în nori, ca nişte fete grăbite să-şi acopere goliciunea. Să fac o poză cu peisajul? Bine, fac, dar uite ce iese:

Madeira_2666

Hai să trec pe vivid colors. E mai optimist aşa cu nota că peisajul arată ca un actor pe care s-a răzbunat machiorul. Un fel de kitsch natural, realizat prin fotografie. Ar trebui să fiu mai îngăduitoare cu artiştii.

Madeira_2670

Madeira 06

Îmi îndrept privirea spre şevaletul pe care sunt afişate câteva acuarele. Încropesc o conversaţie cu artistul care se dovedeşte a fi din Germania, căsătorit cu o fată din Madeira. Nu e chiar rău ce vinde el acolo, ba dimpotrivă, are marele merit că fiecare desen e făcut de mână şi nu de vreun copiator performant. Cumpăr o acuarelă cu nişte căsuțe tradiţionale, e ceva stângaci în ea, dar mă las convinsă de ziua rece şi de situaţia celui care trebuie să fie acolo, sperând că vreun turist rătăcit ca mine va aprecia munca lui. Odată conversaţia şi tranzacţia încheiată îmi încalţ apoi pantofii de blogger şi fac o fotografie, pentru cititori.

Madeira_2672

Curral das Freiras şi lumea de dincolo de oglindă

Despre Curral das Freiras am citit ceva pe net, dar vorba cântecului: „Să nu crezi nimic ce-ţi spun acum/vorbele-mi sunt vânt nebun…”. În mai multe surse se pomeneşte despre satul din mijlocul unui crater, musai de văzut şi vizitat.

Aşezat ca în fundul unei căldări, în valea dintre Pico do Arieiro şi Pico Ruivo, Curral das Freiras oferă într-adevăr un spectacol vizual şi o emoţie pe care ţi-e greu să o defineşti. Nu ştii dacă ai vrea să stai acolo, înconjurat de peisajul măreţ, sau să fugi cât te ţin picioarele de aşa o izolare perfectă. Un colţ de lume închis până nu acum multă vreme, când s-a construit în sfârşit tunelul, un loc din care doar cei care aveau o condiţie fizică bună puteau să se aventureze spre oraş, pantele fiind abrupte, iar drumul de parcurs cu piciorul observându-se încă astăzi, lung şi în zig-zag. De la punctul înalt din care se poate contempla localitatea se vede şi fostul drum de maşină pe care eu una l-aş fi calificat în lista celor mai periculoase din lume, dacă nu cumva chiar aşa a fost. Cu ochii liberi pot vedea bolovanii de pe el şi lipsa parapetelor.

Madeira_2692

De aceea s-a şi închis, ne spune ghidul, cădeau pietre. Şi tot el ne povesteşte şi despre bătrâna care afirma, într-un reportaj, că nu a văzut Funchalul niciodată, deşi acum sunt doar 14 km distanţă între cele două oraşe – pe şoseaua nouă. Aceeaşi bătrână povestea că a văzut capitala prin oglinda adusă de fiul ei de la oraş. Ştiu, ţi-am mai povestit despre asta aici, dar acum cred că e cazul să fac loc adevărului şi să spun că bătrâna a numit televizorul fereastră, nu oglindă. Vâna mea de scriitor a preferat însă oglindă.

Aşa că iată-mă în faţa unei văi care nu este crater, ci mai degrabă un canion, după spusele ghidului. Povestea asta cu craterul e un fel de oglindă în care să se uite turiştii când se aşază la punctul de belvedere, cu aparatele lor foto ultimul răcnet şi obiectivele îndreptate către… of, către ce?

Madeira_2696

Munţii nu-şi ridică încă poalele de nori şi se joacă acum acoperindu-mi priveliştea, într-un spectacol ce merită, în felul lui neaşteptat, aşteptarea. Mai întâi mă oftic şi încerc să înviorez imaginea, apelând din nou la magia vivid colors. Aşa era înainte şi după:

Madeira 061

Dar ca să înţelegi de ce mi-a plăcut mai mult ca orice jocul norilor, trebuie să te uiţi la filmare:

Dacă satul este sau nu aşezat într-un crater contează mai puţin, imaginea pe care o oferă este oricum de neuitat. Cumpăr un lichior de castane specific zonei şi oprim să gustăm o vişinată puţin mai încolo, pe drumul spre Cabo Girao şi Camara de Lobos, locul în care găsim o plajă cu pietre negre, a căror origine e indubitabil vulcanică.

Madeira_2731

Madeira_2753

Madeira_2761

Nu mă pot abţine să nu trec iarăşi aparatul pe vivid colors şi să nu surprind în cadru o şuviţă de păr blond care a devenit, ca prin minune, roşcat.

Madeira_2766

Ploaie şi culori vii reale la Santana

Dacă răsfoieşti un pliant despre Madeira, nu au cum să îţi scape privirii casele colorate de la Santana. Pe drumul spre acest mic oraş din nord-estul insulei îmi cântă numai Black Magic Woman în cap, deşi ştiu că numele localităţii vine de la Sfânta Ana, nu de la renumita formaţie. Iar ceea ce urmează să văd nu e nicidecum black, ci foarte colorat. Casele tradiţionale ale fermierilor din Madeira aveau forma unui cort acoperit cu stuf, cu pereţi albi, uşa şi ferestrele roşii, încadrate cu o ramă albastră. Câteva exemplare s-au păstrat şi sunt menţinute astăzi pentru turism, găzduind florării sau magazine cu suveniruri.

Madeira_2993

Una singură e locuită jucând rolul unui muzeu deschis în casa omului, un loc în care câte un autocar îşi livrează conţinutul de curioşi direct în prag, unde se formează şi coada de la intrare. În prima încăpere te aşteaptă bătrânul localnic, cu biscuiţi şi un pahar de vişinată. Fiecare lasă cât doreşte, dacă doreşte, pentru deranj. Interiorul arată ca o garsonieră dintr-o epocă mai puţin îndrăgită de mine, aşa că nu pot să spun că mă bucur de vizită şi nici nu mă simt în largul meu cu această metodă de a da buluc în viaţa unui om a cărui poveste aş prefera să o ascult, dacă nu ar fi ploaia, mulţimea care se înghesuie şi timpul scurt pe care îl am la dispoziţie.

Madeira_2958

Mă bucur mai mult de căsuțele magazine, mai ales când vremea se îndură, în cele din urmă, să lase soarele să le lumineze. Aproape că urc din nou în autocar când, cu o ultimă zvâcnire de entuziasm şi cu lacrimi de ploaie încă în obiectiv, mă reped afară să prind acea rază de soare. Şi asta nu e tot…

Lovitura de final – curcubeul

Apoi ploaia revine şi o admir în toate manifestările ei de pe terasa unui restaurant, într-unul din acele momente privilegiate în care îţi este dat să te îndrăgosteşti de un loc. Notez, atunci când mă întorc din Madeira: „insula Madeira mi-a făcut un cadou, chiar înainte de plecare. O faţă tristă în mare, apoi o faţă tristă pe cer, un zâmbet oglindit, o poartă multicoloră prin care urma să decolez spre casă. De aceea, de fiecare dată când simt că mă apucă tristeţea, mă gândesc la cele două curcubeie şi sunt fericită”.

Madeira_3063

A trecut mai bine de jumătate de an de când am scris acele rânduri, de când m-am întors după o prea scurtă şedere în Madeira. Uneori, odată cu trecerea timpului, entuziasmul de moment îşi mai pierde din putere, apar alte insule în viaţa ta (vezi Azore), dar Madeira a rămas la fel de vie şi verde în memoria mea şi zău că nu am nevoie de nicio opţiune numită culori vii ca să fie aşa!

Această călătorie a fost posibilă cu susţinerea TAP Portugal şi Top Atlantico Madeira. Aşa cum v-am obişnuit, impresiile, opiniile şi emoţiile îmi aparţin în totalitate!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.