De făcut și nefăcut în Lisabona

De făcut și nefăcut în Lisabona

Intro 

La Lisabona se duc umbrelele să moară

…Serios. N-am văzut în viața mea nicăieri atâta prăpăd de umbrele. Moarte, rupte, zdrobite, cu aripile frânte ca niște păsări, prin tomberoane, pe bănci, sub bănci, pe jos, prin stațiile de tramvai. Cam cum stă la noi mucul de țigară pe trotuar stau la ei umbrelele.

Ceea ce mă aduce încetișor la câtă ploaie am mâncat acolo. Asezonată cu un vânt turbat dar, slavă cerurilor miloase, doar în vreo zi și jumătate, că în celelalte,a fost totuși soare,  iar dacă mai stropea un pic printre razele de soare deja nu mă mai interesa, ținând cont de ce pățisem deja în materie de udătură.

V-a povestit deja Mihaela frumușel pe unde am fost și ce-am făcut, eu vreau doar să punctez câteva mici, dar mici de tot amănunte de prin orașul ăsta, de care m-am îndrăgostit brusc, iremediabil și inconturnabil (da, m-am uitat în dicționar!). Am eu o prietenă care a zis că nu i-a plăcut. Poate îi schimb ideea, mai știi??

Pe timp de ploaie să bei vin de Porto

În prima zi de plimbare ne încerca o ploicică (zic ploicică pentru că nu s-a comparat nici pe departe cu ce-am pățit la Sintra, imediat ajung și acolo). În căutarea noastră dezlânată a ceea ce credeam că o să fie oceanul, dar s-a dovedit a fi râul, am înfundat un bar la un moment dat, ca să ne ferim de potop. Acolo, sticle pe tavan (goale), sticle pe pereți (pline), pe mesele formate din niște butoaie. Și ceva șuncă, un cârnat prăjit… Am combătut preț de trei sferturi de sticlă, de-aia mai ieftină, deși oamenii aveau și la peste 200 de euro sticla, dacă doreai, și-am purces mai departe.

_DSC0690

La Lisabona să nu ții cură sau dietă

că n-ai nicio șansă, Năicule! Dacă îți plac dulciurile, nasol. Noi ne luam pe principiul degetului arătător aia-și-aia-și-cealaltă, că nu ne încurcam cu denumiri sau ingrediente, și apoi mâncam una de la alta din toate. N-a existat cafea fără prăjitură lângă.

Dacă îți place peștele, am mâncat cele mai bune feluri de pește din ultima viață… adică vreme. În plus, până și-un alcool cinstit, pe care l-am tot hăpăit pe unde l-am găsit, se servește în păhăruțe de ciocolată. Da, celebra Ginjinha.  Pe care, evident, le-am mâncat. Stai, că aici am găsit și două poezii, a căror traducere ar fi (foarte aproximativ):

Matheus e -un pricăjit, mai urat ca o camee,
slab, subțire, o nevăstuică,
niciodată n-a băut,
nici măcar un pahar de Ginjinha.
Frate-său ce cunoaște virtutea acestor ambrozii,
E gras ca un butoi, bea 6 pahare pe zi, de aceea se bucură de sănătate.
Dona Feduncia da Costa, pretențioasă și slăbănoagă,
 făcu un pariu prostesc,
zise că nici nu vrea să vadă Ginjinha, pentru că, amărâtei, nu-i place.
Și slujnica unui preot,
Face parte din gașca de barcagii, are un aspect groaznic,
bea litri de Ginjinha și asta se vede.

_DSC1730

_DSC1728

La fel cu creveții, înghețata cu căpșuni, supa de pește cu fructe de mare, etc. Ce sens are să continui, zău…

Să bei o cafea sus la castel lângă păuni

Musai. Cafeaua nu-i așa dărâmător de scumpă cum te-ai aștepta de la un asemenea loc, iar păunii sunt delicioși. Nu, pe ăștia nu i-am mâncat, i-am pozat și ne-am amuzat maxim, după „Ooo”-urile și „Aaa”-urile de rigoare când i-am văzut înfoiați, că ei se dădeau macho-lover și la păunițe, și la porumbițe (sau porumbei, în deruta lor, nici ei nu cred că știau), și un pic și la pisici. Și la fotografi.

_DSC1081

Să nu te dai cu liftul ăla metalic

Că dai vreo 5 euro pe o Santă Justă  înghesuială de 30 de secunde. Proastă decizie, noroc că ne-am spălat rușinea turistică ce ne adumbrise obrazul cu o cafea à la pescăruș și o vizită la ruinele mânăstirii Carmo. Moment în care vreau să menționez că în Lisabona nu am băut numai cafea cu păsăret, și că la ruinele respective (deși mă apăsa ideea că în momentul când s-a prăbușit la cutremurul din 1755, a cam zdrobit câteva sute de suflete și niște mii de cărți), la ruine zic, era o pace și-o liniște de aș fi stat să-mi mai ascult inima vreo jumătate de zi.

_DSC1749

_DSC1798

Să nu dai bani pe intrarea în parcul castelului Pena când afară plouă cu bulbuci

Ziceam că ne-a cam plouat la Sintra. Nu e chiar așa, de fapt a încercat să ne dizolve, cred, o furie și-o stihie de ploaie care ne-a tăiat accesul la plimbare prin parcul castelului, la fotografiat, că n-aveam umbrelă suficientă și pentru aparat,  și de fapt, ne-a tăiat accesul și la văzutul palatului Pena  în sine, pentru că noi din toată minunăția aia am întrezărit doar așa, primul cat, că mai sus era în ceață.

Cei mai bine cheltuiți 2 euro din toată excursia la Sintra au fost pe o amărăciune de autobuz care ne-a dus de la poartă la intrarea în castel, înghesuiți bine împreună cu o gașcă de italieni trecuți de prima tinerețe, care făceau glume deocheate în gura mare… pe care evident, le pricepeam și noi.

Printre cei mai prost cheltuiți euro au fost ăia pe care i-am dat pe „castel plus parc”, când de fapt puteam să plătim doar intrarea în castel. Din parc nu știam cum să fugim mai repede.

Nu ne-a topit totuși.

_DSC1336

Pe malul oceanului să nu faci nimic

Și mai ales să nu încerci în repetate rânduri să te sinucizi, ca noi. Prin nimic înțeleg doar o lungă plimbare, punctată ici-colo de câte o bere, o tocană de pește, o pauză de zăcut pe plajă… După nenorocirea de ploaie de la Sintra, acum ne-a binecuvântat un soare și o zi călduroasă, pe care am petrecut-o plimbându-ne pe jos de la Boca do Inferno la Cascais și apoi la Estoril.

La Boca do Inferno ne-am apucat noi curajoase și mânate de instinctul de nestăvilit al femeii de a-și face poze de tip„Yola” să ne cățăram pe stânci, să ne aplecăm în tot soiul de unghiuri pentru pozat.. ba am și traversat o punte de rocă, numai ca să ne trezim pe partea greșită a unei porți încuiate, și cu un nene agitat și nervos decealaltă parte, zbierând și dând din mâini să ne cărăm naibilor de acolo, pe unde am venit, urgent! Adică „Rapido, rapido!!”. Rapido ne-am întors, având în cap ideea unor știri locale de la ora 5: „două turiste românce nu s-au întors în siguranță destul de rapido-rapido și au alunecat de pe stânci de la o înălțime de ț metri, deși era un semn de avertizare (era, dar mai încolo, noi nu-l văzusem înainte să ne apuce escalada. Și în plus mai erau și alți bezmetici ca noi fix pe aceleași stânci). Echipele de salvare încă le caută pe cele două și pe aparatul foto al acestora, pentru a trimite rudelor îndurerate ultimele fotografii ale fetelor”.

_DSC1559

_DSC1565

_DSC1563

Sinistru gând. Am scăpat și de-acolo.

Numai ca să ne trezim în capătul falezei din Estoril în fața unor trepte care duceau spre clădirile de deasupra. Am stat un pic să ne gândim: ne întoarcem pe unde am venit sau o luăm pe trepte și apoi prin oraș? Hm?

Imediat  vedem un domn, alergând să-i iasă sufletul, mult mai agitat și panicat decât alergătorii obișnuiți ai locului. Ce să fie, ce să fie? La vreo 30 de secunde după ce a trecut el și fix înainte să ne hotărâm să purcedem și noi, un val mai mare decât un stat de om a spălat baza scărilor cu pricina. Era și un semn de avertizare, cum că vine valul, îți ia calul, sau mă rog, mândra, după caz. Am scăpat, am fugit la o bere să ne liniștim: iar ratasem capul de afiș al știrilor de la ora 5 locală.

Undeva pe drumul ăsta m-am oprit și i-am făcut poze „Yola” umbrelei mele. Mi s-a părut că a fost o prietenă credincioasă care a rezistat cu curaj la intemperiile locului.

_DSC1584

Ai, n-ai copii, du-te la oceanariu

Toți peștii de toate culorile, formele, acvarii imense, zone de joacă pentru copii, pisici de mare și rechini, și pinguini și cea mai mică broască și alte feluri de vietăți, toți din toate cele 5 oceane, toți sunt acolo. Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut „thesignificantotter”, care se ținea de urechi pentru că vizitatorii făceau zgomot și nu-l lăsau să doarmă.

_DSC1444

Ce mi-a mai plăcut:

Barurile. Mâncarea, oamenii. Zona ultra modernă spre podul Vasco Da Gama , Avenida da Liberdade – un soi de Champs Elysées, așa m-a inspirat pe mine. Teatrul Eden, care are palmieri cumva integrați în fațadă. Grădina botanică unde plăntuța pe care o știi de-acasă din ghiveci era aici cât jumătate de casă. Că e un oraș foarte,foarte verde. Parcurile, grafitti-urile (aia e, îmi plac.) Pavimentul, piatra cubică așezată în diverse modele. Că te sui pe te-miri-ce colină, turn sau castel și ai mereu o perspectivă a orașului proaspătă,mereu din alt unghi. Idem din avion, se vede super la decolare. Tramvaiele. Chestiile cu clești din vitrinele restaurantelor de pește. Cred că pot s-o țin așa până mâine. Ai prins ideea. Vreau înapoi.

 

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.