Găgăuţă şi aparatul de fotografiat

Găgăuţă şi aparatul de fotografiat

După cum am mai recunoscut cu ruşine în câteva ocazii, eu şi aparatele foto avem o relaţie nehotărâtă şi forţată de circumstanţe. Adică fac poze când n-am încotro şi sunt singură. M-am obişnuit să îmi fie comod, cu Alex şi experienţa lui după mine, să nu-mi bat eu capul cu lumina, încadrarea şi… ce mama naibii însemnau aperture şi shutter? Nu râde pentru că a primit Alex întrebarea asta şi prin telefon, pe roaming. Nu spun nu, când sunt singură japonezul din mine se dezlănţuie. Mi se pare că o să am un milion de fotografii de sortat acasă. Nu mică îmi e surpriza când ajung la computer şi, după ce pică la montaj foarte multe, fie pentru că am tăiat o mână de unde nu trebuia, fie că ceea ce mi-am imaginat eu că va fi rupere nu e tocmai demn de publicat, mă trezesc că îmi rămân foarte puţine bune. Eu fac fotografie documentară, mă justific în gura mare, de parcă aş avea o scuză că stau cu fotograful pasionat lângă mine şi refuz să învăţ ceva. Şi totuşi, ceva am învăţat, în timp: că nu sunt singurul Găgăuţă din lumea asta mare şi că suntem cu toţii, din fericire (vorba reclamei), diferiţi.

Găgăuţă şi mitraliera

Mă pricep să îi ochesc pe cei care stau şi mai rău ca mine. Ăsta da progres, nu-i aşa? În loc să-mi văd de meseria şi de capra mea, eu chicotesc când văd un găgăuţă şi mai mare, care face poze la foc continuu, privind cumva pe deasupra aparatului, nu prin el sau măcar pe ecran. Trage cu el în mulţime ca şi cum ar avea o mitralieră, fără direcţie, fără scop. Ies multe fotografii pe care le împarte cu generozitate, fără niciun criteriu estetic sau măcar cantitativ de selecţie, pe facebook şi pe la toţi prietenii. După care le arată la o bere făcându-i pe toţi ceilalţi din jur să îşi dorească să nu se fi născut. Ei bine, eu nu sunt AŞA, eu sunt mai bine.

Tenerife_02871
Tunul şi cureaua lată

Găgăuţă vedetă

Dacă mă gândesc bine mai am un defect, nu-mi plac pozele YO-LA (eu la Ateneu, eu la statuie, eu la palmier, din astea). Vreau să ţin minte cum arăta muntele, nu cum arătam eu în faţa lui, belă şi florelinte : „Suzană eşti belă, eşti chiar florelinte/Ş-a tale beleţe mă scoate din minte” (via Vasile Alecsandri). Mă bucur dacă mă surprinde Alex când nu mă prind sau înainte să fac vreo grimasă de la soare mă pot uita dar la mine ba. Dacă mă face şi cu vreo 10 kilograme mai slabă e şi mai bine, altfel discutăm noi acasă.

Fotografie prin geam, în mişcare
Fotografie prin geam, în mişcare

Găgăuţă specialist

Mai există un tip de Găgăuţă în care nu mă încadrez, acela al afonului sfătuitor. Am depistat eu vreo câteva persoane care nu se pot încă ridica la nivelul definiţiei de fotograf dar care se apucă să dea sfaturi despre cum se face fotografie, se cred deja maeştri în how to. Nu cred că se ajunge aşa uşor acolo. Faptul că purtăm după noi un aparat foto nu ne dă automat statutul de profesor. Aşa cum faptul că mergem prin lume şi călătorim nu ne transformă în consultanţi, ci în simpli transmiţători ai unor impresii şi experienţe, cât se poate de personale, exprimate mai inspirat sau mai puţin inspirat. Şi ca în fotografie, nu orice text reuşeşte să surprindă peisajul aşa cum l-ai văzut tu atunci, când ochii tăi cuprindeau toată valea şi nările se delectau cu un miros de balegă. E mult de muncă până să înveţi să surprinzi esenţialul, atmosfera. Pentru mine au existat fotografii care m-au convins să călătoresc într-un loc. Sau texte la fel de puternice. Şi pariez că autorul sau autoarea lor nu-şi propuseseră să îmi ofere consultanţă.

Tenerife_03426

Găgăuţă profesionist

Încă un factor descurajator pentru mine a fost ideea de a căra după mine un DSLR cu toată familia lui de obiective, toate adunate într-un rucsac greu – ştiu cum arată şi se simte treaba asta de la şefu’ Alex. Ei bine, dacă restul abilităţilor ar putea fi dobândite cu puţină străduinţă, Găgăuţă-aici-de-faţă  refuză să plimbe după el un astfel de bagaj. Dar am văzut pe alţii care au ultimul tip de DSRL şi îl folosesc pe automat. Pentru ei aparatul e un semn de potenţă, probabil, un fel de a arăta cine sunt, ca maşina. Ei sunt profesionişti, nu şi-ar mânji mâinile cu o săpunieră.

Ei bine, undeva la mijloc între toţi şi toate, există soluţii. M-am pornit să scriu acest articol din entuziasmul pe care l-am simţit când am folosit un Sony NEX-5R în Tenerife. Există aparate care îşi fac aproape singure treaba, cum e împricinatul de mai sus: mic şi uşor de cărat, îi poţi ataşa şi nişte obiective grozave (care îţi vor atârna totuşi într-o geantă, de asta n-ai scăpat!), poţi fotografia noaptea din mână sau interioare cu luminozitate scăzută care, în mod normal, ar fi ieşit întunecate şi mişcate. L-am primit la testat şi mă doare sufletul să îl dau înapoi că ne-am simţit tare bine împreună. E drept că m-a ajutat antrenamentul de cel puţin un an pe un Canon G12 pe care mi l-a oferit Alex cu sila, cadou. Am avut dubii la început apoi m-am obişnuit şi eram chiar mulţumită de el, de aceea am protestat vehement când m-am trezit cu minunăţia de la Sony  în braţe şi o nouă spaimă că nu mă voi descurca. Din fericire aparatul e intuitiv şi are atâtea posibilităţi de setări şi presetări că nu îţi prea baţi capul cu lucrul manual. Aşa că m-am îndrăgostit. Găgăuţă şi-a găsit aparatul vieţii!  Găgăuţă e gata să încerce şi mai mult, nu ştia că poate fi atât de simplu.

Şi, cu ajutorul lui Alex, am ales şi prelucrat uşor câteva imagini care să nu contrazică foarte tare bucuria de mai sus:

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.