Macocha–Punkva și ochii căprioarei

Macocha–Punkva și ochii căprioarei

Bălăbăneala

După ce am văzut castelul Linderhorf și grota artificială cu lac, gondolă, muzică și cascadă, imaginate și transformate în realitate de prințul bavarez Ludovic al II-lea, am aflat că a te plimba cu o ambarcațiune într-o peșteră nu ține numai de fantezia cuiva, ci este posibil și în zilele noastre. Un mic ghid despre Cehia pomenea că, pe lângă Brno, ar fi o peșteră ce se poate vizita cu barca. Niciun nume. „Adrisantul necunoscut”. În drum spre capitală ne-am abătut de la traseu și am încercat să o găsim, asta prin 2009. Ne-am învârtit în jurul orașului, am întrebat persoane de toate vârstele și în mai multe limbi, am vâslit în aer, în zadar! Cuvintele „peșteră” și „barcă” nu ne-au ajutat. Am abandonat ideea iar dorința de a ne plimba pe sub pământ am lăsat-o pentru altă dată. Ne-am văzut de Praga. Peste câțiva ani, în 2013, când am decis să mergem din nou în Cehia, a venit și momentul „altădată”.

Acum aveam un nume: Macocha și o adresă anume, în vecinătatea orașului Blansko. Înainte de el, ne-am oprit pentru aproape o zi în Olomouc, oraș întins, cu cea mai mare și frumoasă coloană a Trinității pe care am văzut-o vreodată, fântâni, catedrală gotică și mândre clădiri istorice. Toată ziua rafale de ploaie au alternat cu porții fierbinți și lipicioase de soare canicular. Când să plecăm, cerul începuse să se învinețească. Ceva se pregătea, sus, prin nori. Doamna GPS nu a acceptat indicatorul albastru de Brno¹ și noi, cu toată încrederea am ascultat-o căci, pe tot parcursul ne fusese de mare ajutor.

– Peste o sută de metri virați la stânga!

Cerul se înnegrea din ce în ce; treptat, griul închis se transformă într-o furtună mov și noi intrarăm drept în ea.

– Peste două sute de metri virați la dreapta!

Și tot așa, la stânga, la dreapta, înainte, la stânga, la dreapta, înainte, prin localități de negăsit pe hartă. Trei ore în furtună și totală confuzie.

– Peste o sută de metri intrați în sensul giratoriu și părăsiți-l la…

Ploaia arunca pături de apă, fulgerele sclipeau harnice, vântul scutura tot ce prindea, șoseaua devenea din ce în ce mai rea. Pe GPS apăruseră patru Blansko și alesesem unul care nu avea și altă denumire pe lângă; începusem să cred că am greșit drumul, că ne vom trezi în altă țară, vom pierde rezervarea și peștera mult dorită.

– Peste o sută de metri virați la…

În Europa ploua intens, erau inundații de proporții. Mi-a trecut prin cap ideea că este posibil să fie în pericol și peștera „noastră” spre care mergeam cu pânzele întinse, dar am alungat-o cât colo.

– Peste o sută de metri intrați în sensul giratoriu și…

În astfel de situații ne opream și întrebam ca să ne descâlcim. Acum, nici în mașini, nici pe afară, nicio vietate. Doar o pisică aștepta calmă, pe coadă, să treacă prăpădul, într-o o stație de autobuz acoperită. Nu știa nimic de Macocha.

Cum vara ploile sunt rele, dar scurte, și aceasta s-a retras pe alte coclauri ca să-și tragă sufletul. Au început să mișune autoturismele; solicitat de noi, un tânăr ce cunoștea orașul, dar nu şi peștera, ne-a condus până la o intersecție și iată-ne în Blansko, la hotel.

Norul gros și gri nu abandonase cerul; se foia de colo-colo, cugetând la când să mai arunce ceva ploaie cu gheață. Acum însă, eram la adăpost.

Primul lucru după ce am luat cheia camerei a fost să cerem informații despre peștera Macocha. (Se pronunță Mațoha, cu un h hârâit, olandez). O doamnă morsă recepționeră a scuturat energic din cap. Nu! Nu există așa ceva! Nu se poate! Ba se poate! A scormonit într-un sertar și ne-a dat câteva pliante. După care, pa! Morsa a dispărut lăsându-ne stupefiați.

In cameră, pe documentație, am identificat peștera, se numea Punkva (Punkevni jeskine), iar Macocha era un abis². Am ieșit în oraș ca să aflăm ceva concret, unde e și cum ajungem la ele, puţin îngrijoraţi pentru că cineva de la barul hotelului ne spusese că nu se poate merge cu mașina. Crezusem că vor fi postere pe toate gardurile. Da de unde! La benzinărie, pe stradă, în magazine, cu chiu, cu vai, am aflat dezlegarea enigmei: la peșteră mergea un trenuleț de la hotelul Skalni mlyn situat în pădure, cam la 5 km de Blansko. Am pornit într-acolo și am găsit mașinăria, orare, prețuri³, tot tacâmul și o pensiune Macocha , aproape de hotel. Totuși, la o privire atentă în hărtuța unui pliant de dată recentă, am văzut clar un drumeag destul de sucit, chiar până la abis⁴. Aha! Dumnealor vor să ne jupească de bani prin afacerea cu trenulețul. Lasă. Noi suntem mai deștepți! Și, devremior, ca de obicei, a doua zi am pornit pe cont propriu. Iată PROPAST⁵ MACOCHA! Buun! Să luăm bilete. O doamnă coțofană ne-a arătat fereastra. Da! Ploua! A crescut apa în peșteră. Ah! Nu o puteam vedea? Ba da, fără barcă, pe picioare personale. Decât deloc, am bătut atâta drum, fie! Era de urmat indicatorul albastru și coborât o scară. Intrarea la 10.

Un funicular transporta persoane. Distanța nu era mare, timp aveam, am optat pentru scară. De la un belvedere am scociorât cu privirea printr-o mare de frunzișuri ca să depistăm Abisul. Era, într-adevăr, o falie foarte adâncă, cucerită de copăcărime. Abia se zărea un gărduleț metalic, în stânga, jos de tot, cel mai jos. Acompaniați de un grup de vrăbii gălăgioase însoțite de doi profesori am atacat scara, cu trepte frumușele, de beton, care au dispărut după puțin timp, lăsând în locul lor o potecă lată, stâncoasă și rădăcinoasă, cu flești maronii de frunze putrede aduse de apa din pădurea extraordinar de frumoasă. Am exersat pas normal, pas alunecat, balet stângaci de la o piatră la alta și, depășiți de vrăbiile rapide care, la un moment dat nu s-au mai auzit, am ajuns la drum drept.

Am aruncat o prea scurtă privire la indicatoare. Cele de Macocha trimiteau la dreapta. Hai repede, să nu întârziem căci ne cam mocăisem pe scară. Ni se dezlipise din minte denumirea de Punkva, recent achiziționată. Ne-au susținut în eroare și semnele albastre de pe arbori. Un indicator spunea că eram într-un parc național. Am mers, am mers, ploua încetișor, era liniște în pădurea colosală, au apărut grote, cu guri negre și fisuri în stânci. Verdele cucerise spațiul; copacii prăbușiți erau căptușiți cu mușchi. Ierburile și frunzele își etalau toate nuanțele posibile, de la verde de China, crom, smaragd, până la veronese și multe alte combinații ale lor cu galben, ocru, alb și albastru. Rădăcini dezgropate de sute de ploi scoteau degete negre, diforme din pământul ud. Pulsa viața în tot ce ieșise din sol, parcă și aerul era plin de sevă. Ne așteptam să apară ceea ce ne adusese aici, la fiecare cotitură. Nimic! Am obosit. În plus, albastrul dispăruse de pe copaci. Erau alte semne, roșii!

Michel care are clară relația dintre spațiu și timp, a luat-o în viteză înapoi, la indicatoare, căci ar fi trebuit să ajungem. Ora 10 a zburat. Eu, l-am urmat cu ochii pe grote întrebându-mă dacă în acele locuri  nu trăiesc și animale iar, dacă trăiesc, nu ar putea cumva să apară din întunericimile alea, atât de apropiate de drum și, unele, destul de adânci… Am mărit pasul, am căutat cu privirea în jur după o creangă măcar, pentru orice eventualitate,  nu era. Michel s-a întors cu o față nemulțumită și am auzit un trosnet.  Ne-am oprim amândoi, el a privit în stânga și a strigat suav (da, e posibil!):

– Ghiocel! O căprioară!

M-am apropiat încet, să nu o sperii, am făcut o poză printre ierburi și m-am așteptat să fugă.

– E  rănită!

DSCN4683

Așezată într-o adâncitură, ca în tablourile nu neapărat reușite, blândul animal  avea răni însângerate pe spate, spre codiță, pline deja de odioasele muște verzi care știm cu toții ce „urme” vii lasă… Căprioara nu se temea deloc. Ne privea insistent, drept în ochi și cerea ajutor. Inima mea a auzit-o. Vai, ce să facem? Să căutăm pe cineva care se ocupă de animale! Ne-am grăbit la indicatoare și am observat că cele de Macocha erau orientate, nu la dreapta ci în sus, către scara de pe care coborâsem. (Erau pentru cei veniți cu trenulețul sau funicularul, dacă aveau chef să urce pe acolo). Asta-i culmea!  Înfuriat, Michel zise că nu-i mai trebuie nicio peșteră și a început să urce, bodogănindu-i pe cehi cu indicatoarele lor cu tot. Eu, foarte dezamăgită, l-am urmat. Deodată avu o sclipire genială: a scos biletele și s-a uitat la ele.

– Ce scrie?

– Punkevni Jeskine!

– Adică Punkva! Ca pe indicatorul de stânga! Aceea e peștera! m-am trezit eu din morți.

Am coborât iar, am pornit spre stânga, destul de aproape trenulețul era oprit exact în fața intrării în grotă, astfel amenajată încât părea un magazin.

Uf! Era aproape 11. O doamnă balenă ne-a rupt biletele și ne-a beștelit în limba cehă arătându-ne ceasul. Am încercat să explic cumva că ne-am rătăcit și o biată ființă neajutorată suferă singură în pădure, nu m-a înțeles, mi-a arătat din nou ceasul. Am plătit pentru fotografii și am intrat.

Stalactite, stalagmite și doi ochi

Eram iarăși într-un grup cu vrăbii și profesori, alții decât cei întâlniți pe scară. O domnișoară veveriță blondă, agilă și fermecătoare, povestea, desigur, în limba ei și conducea cârdul cu un paznic la coadă ca să închidă ușile de metal ale culoarelor strâmte. Noi, numai ochi căci urechile erau inutile în acel moment, nu înțelegeam nimic. Concrețiunile se înșirau ca la o întrecere, deschise la culoare sub plafoanele contorsionate ca un aluat răsucit în aer și proiectat în cele mai ciudate forme, cu orificii mari ca niște pâlnii cu gura în jos, cărăuși ai umezelii. După ce am parcurs  un tunel, pe lângă „Paznic”, o stalactită de 4m, în prima sală, ne-a întâmpinat o imagine rar întâlnită în subteran:  lac oglindă și un mic debarcader. Erau domuri și coloane, o stalactită preadolescentă, grațioasă, lungă  ca un ac gros, se întindea deasupra unei stalagmite. Mai avea de lucrat câteva mii de ani până când să se sprijine pe prietena ei de dedesubt. În „Catedrala Masaryk”  erau stalactite drepte, subțiri . O umbrelă răsturnată, un pitic și o vază, domul de sticlă, un înger, tuneluri artificiale, lacul zânelor, coridorul luminat natural, o spectaculoasă draperie de mare finețe, sunt câteva dintre formele cele mai cunoscute. Un râu apărea și dispărea.

Deodată s-a întrezărit o dâră de  lumină naturală. Am ieșit pe un fel de terasă; era malul râului tulbure (Punkva), ce venea de undeva, din dreapta, şi după ce traversa deschiderea se vâra înapoi în peșteră, în stânga. Numai pe acel parcurs el vedea lumina zilei. Dacă apa nu ar fi fost mare, am fi continuat să mergem intrând din nou în altă  grotă de unde ne-am fi urcat în barcă, aceasta ar fi trecut pe râu, ar fi intrat în peșteră și ar fi ajuns la lacul de la intrare.  Cred că ar fi fost o călătorie magică, prin întuneric, zone luminate,  un traseu pe jos și iar în barcă.

Am privit în sus; cerul se ghicea, luminos, prin fumul albăstrui al aburilor emanați de apă și vegetația luxuriantă . Eram pe fundul abisului, la gărdulețul metalic abia zărit înainte de a coborî pe scară. Tulburătorul peisaj alcătuit din râu, pereți înalți de stânci și frunzișuri își pierdea contururile în conul de lumină ce se revărsa ca o pulbere. A fost un moment privilegiat din care ne-a smuls veverița și ne-a mânat înapoi, pe același drum.

Abisul are o legendă: un văduv care avea un băiat numit Janicek, s-a recăsătorit și i s-a născut al doilea copil, bolnav tot timpul. Geloasă pe vigoarea fiului vitreg mama de-a doua a căutat leacuri la o vrăjitoare și a primit un sfat: dacă Janicek ar muri, copilul cel mic s-ar vindeca. Ca multe alte mame vitrege gata de fapte urâte ea s-a dus împreună cu Janicek la abis, îndemnându-l să-și învingă frica, să coboare și să culeagă mure pentru vindecarea frățiorului bolnav. Copilul a alunecat și s-a prins de niște crengi. La strigătele lui de ajutor tăietorii de lemne au venit și l-au salvat. Între timp maștera a alergat acasă într-un suflet; copilașul ei murise. Disperată, ea l-a luat în brațe. A alergat la abis și s-a aruncat în el.  Denumirea de Macocha este derivată de la „macecha” care înseamnă mamă vitregă.

Pe tot parcursul traseului nu am avut liniște. Peste tot, răsăreau din penumbre ochii rugători și încrezători ai căprioarei.  Mă tot gândeam cum să explic cuiva, când, în engleză știam doar câteva animale și acelea din Africa, franceza pe aici nu avea succes, ceha îmi era complet străină…

Odată scoși în „curtea” stabilimentului ghida veveriță s-a evaporat ca să se încălzească, nu am apucat să o abordez. Am intrat în magazinul de suveniruri. Vânzătoarea, franceză, ioc!, engleză, eu, aproape ioc, am cerut hârtie și ceva de scris, am primit, am desenat o căprioară și a ieșit vulpe, (simpatica doamnă a spus un cuvânt și a făcut gesturi ce sugerau căciulă și guler, era gata să mă învețe ceha). Nu! Nu e vulpe! Am desenat alt căpușor cu coarne de data aceasta, recomandându-l drept soțul „vulpii”.

Victoria nr. 1: doamna a înțeles! După care, am întrebat dacă există cineva care are grijă de pădure. Da! Există! Am explicat prin gesturi și onomatopee (buf!) situația căprioarei lovită în spate, implorând cu ochii, „help!” și, după schițarea traseului pe care ar putea fi găsită, am arătat telefonul „please!” Tot acest zbucium al meu a avut efect.

Victoria nr. 2: vânzătoarea a sunat și a răspuns un bărbat. Avea de terminat o treabă și, după aceea, se ducea în pădure… M-am liniștit. Oricum, mai mult de atât nu aveam ce face. Am luat funicularul până la Propast Macocha, (bilete, parcare cu plată, magazine, mini-restaurant). Acum abia eram pe deplin lămurită care e Macocha, care e Punkva și ce relație este între ele.

Eu cred în „semne și minuni/ Care n-au chip și nume⁶ ”. Am verificat de multe ori, sunt fapte care te pregătesc sau, previn, sau salvează, dacă ești atent la ele. Mi-a plăcut să cred că am greșit drumul ca să ajutăm căprioara. Ochii ei omenești au exprimat suferință dar mi-au dat o misiune și, cât am putut, am făcut, nu se putea să fi fost totul inutil!

După ce am plecat din Blansko, la prima cazare, într-o sufragerie de lângă camera noastră, era pe perete o farfurie cu… o căprioară frumoasă, în picioare! Era răspunsul la neliniștea mea privind soarta celei din pădure?

Note:

¹ Șoseaua bună este de la Olomouc la Brno, 77 km, 47minute și, până la Blansko, 30 km, 34 minute. Pentru iubitorii de peșteri: orașul este în plin carst morav, se pot vizita și Balcarka, Katerinska, Rudicke propadani – Kasna.

² La 30 de km de Brno, Abisul sau, „gaura de lumină” s-a format prin prăbușirea plafonului unui ansamblu de peșteri cu mai multe etaje; are peste 138 m adâncime. Prima coborâre a avut loc în 1723. A fost urmată de multe explorări până când  profesorul Karel Absolon a descoperit lanțul de peșteri Punkva denumite astfel după râul care le străbate. În 1914 acestea au fost deschise publicului.

³ prețurile sunt în monedă cehă: trenuleț dus, 70 c.z.k., dus – întors 80 c.z.k., funicular dus 70 c.z.k., dus întors 90 c.z. k., trenuleț + lift dus 110, dus – întors 140, parcarea 50 k.c.

Intrare peșteră 80 c.z.k./pers. Nu știu dacă barca intră în acest tarif.

1 euro era 25,878 c.s.k. 1 leu 0,1780 euro.

⁴ Din Blansko se merge în direcția Jedovnice, se urmează apoi indicatorul de Vilemovice; urmează Macocha.

⁵ propast = abis (am aflat mai tîrziu)

⁶ M. Eminescu Luceafărul

 

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.