Trilogia Germania (1): Potsdam, oraşul grijilor pierdute

Când am plecat de una singură către Potsdam mi-am făcut tot felul de griji. Mă întrebam dacă o să mă descurc cu biletele de autobuz şi de tren, dacă o să îmi amintesc de unde se ia autobuzul de la aeroportul din Berlin şi dacă o să cobor din el unde trebuie, pentru gară, dacă o să prind trenul la ora potrivită, dacă o să plouă chiar tot timpul, dacă o să fiu la timp la hotel pentru o întâlnire programată şi aşa mai departe.

Acum vreo 270 de ani Frederic cel Mare al Prusiei se pregătea de războaie şi cuceriri deşi, dacă ar fi avut de ales, sunt convinsă că ar fi preferat să citească şi să cânte la flaut. Cred că el avea griji mai mari ca mine. Şi tocmai de aceea şi-a construit un palat pe care l-a numit Sanssouci (din franceză, fără griji), locul în care şi-a petrecut verile alături de artişti şi personalităţi cu preocupări culturale şi intelectuale. Palatul acesta se află în Potsdam iar eu, fascinată fiind de personalitatea duală a acestui rege, cu suflet de artist şi minte strălucită de strateg militar, abia aşteptam să-i caut urmele paşilor.

Cu biletele de avion şi tren m-am descurcat, în sensul că am avut noroc că nu m-a prins un control. Părea simplu, gazdele mele îmi precomandaseră biletele pe care trebuia doar să le ridic dintr-un automat. Ca să scutesc timp am întrebat la biroul de informare turistică din aeroport şi, surpriză, nu ştiau unde e automatul. Nu ştiau nici că există opţiunea de bilete pre-plătite, fapt care m-a făcut să mă uit încă o dată în jur şi să verific dacă aterizasem în ţara lui Frederic. L-am găsit singură până la urmă, am urmat instrucţiunile, am introdus codul pe care îl aveam pe biletul de avion (se poate face precomanda odată cu achiziţionarea biletului de avion) şi victorie, două bilete aburinde au fost gata. Am presupus că unul e de dus şi altul de întors şi, fără să mă uit prea bine pe ele – să fim serioşi, cine înţelege germana oricum? – m-am luat şi pe mine de o aripă şi m-am aruncat în autobuz. Am apucat doar să verific câte staţii am de mers, sperând ca asta să mă ajute în situaţia în care am probleme de identificare a numelui. N-a funcţionat bine încercarea cu număratul, autobuzul oprindu-se doar când era solicitat, dar asta mai ştiam că se poate întâmpla aşa că am sporit atenţia şi m-am repezit la uşă în ultima clipă, fiind gata-gata să ratez staţia. Am alergat spre gară, mai aveam doar câteva minute să nimeresc peronul şi să prind trenul. Am ajuns gâfâind, la timp, doar eu. Trenul a întârziat 3 sau 4 minute, şoc şi groază, sigur sunt în Germania? Nu aveam mult de mers aşa că am rămas cu bagajul pe un coridor, în picioare, relaxată că în sfârşit de aici nu mai putea să se întâmple nimic. Ba da, putea să vină un control şi să vadă că ambele mele bilete erau doar pentru întoarcere, al doilea fiind pentru loc, aveam să mă prind de asta abia în ultima zi. Dar n-a venit, aşa că am coborât fără griji în gara de la Potsdam, am scotocit toată gara până când am găsit un centru de informare turistică, am întrebat cum se poate ajunge la hotel, am luat bilet de tramvai şi tramvaiul în direcţia corectă şi, miracol, am ajuns la destinaţie cu aproximativ o oră înainte de întâlnire. Mă trezisem cu noaptea în cap, nu mâncasem mai nimic, alergasem să prind trenul, călătorisem cu naşu fără să ştiu, găsisem hotelul, acum eram toată un zâmbet, la recepţie, cu gândul la un duş şi la o reîmprospătare a forţelor pentru ziua ce abia avea să înceapă.

Ei bine, grijile mele nu coincideau cu cele ale hotelului. Ni s-a spus că veniţi în jur de 15:00, camera dumneavoastră nu este gata, m-a informat pe un ton ce nu lăsa dreptul la replică, o recepţioneră care probabil purta încă în gene moştenirea războinică şi crudă a regelui soldat (tatăl lui Frederic). Dar nici eu nu eram mai pacifistă atât timp cât simţeam că nu mă mai împac cu propriul miros aşa că am scos din geantă programul, arătându-i că scria „check in until 14:00”. În plus, la 14:30 am întâlnire cu tot grupul şi ceva reprezentanţi oficiali, aş fi vrut să mă schimb, am făcut o ultimă încercare. Îmi pare rău, camera dumneavoastră va fi gata în jur de ora 15:00 mi-a tăiat-o la fel de sec, fără nicio urmă de înţelegere sau zâmbet vinovat pe chip.

Aşa că am abandonat lupta, eram clar în minoritate. Am lăsat bagajul, am luat aparatul foto şi am ieşit să profit de ora liberă pentru a arunca un ochi în jur.

Poarta Brandenburg
Poarta Brandenburg

Deşi atitudinea de la recepţie lăsa de dorit, hotelul era foarte bine poziţionat (Steigenberger Hotel Sanssouci Potsdam), aproape de Poarta Brandenburg (da, există una şi în Potsdam, mai veche decât cea din Berlin) şi de bulevardul pietonal. În imediata apropiere se afla şi Palatul Sanssouci, la care aveam oricum să ajung cu grupul. Aşa că am pus câte un picior în faţa altuia pe strada pietonală, până la capătul ei, uitându-mă ba la covorul de frunze galbene, ba la clădirile frumoase, ba la prostioarele tentante din magazine sau de la tarabe care, oricât de mici erau, îmi aduceau aminte că am luat cu mine un bagaj foarte mic şi foarte îndesat, special ca să nu-mi vină idei să-l umplu. Am încercat să arunc un ochi la cartierul olandez, dar nu am apucat să-l arunc şi pe al doilea pentru că mi-am dat seama că ar trebui să mă întorc la prietena mea soldata, de la hotel.

Aici mă aştepta o veste bună, camera era gata. Am uitat toată supărarea într-o mişcare de încheietură, aceea cu care am luat cardul camerei. Am apucat chiar să urc sus şi să mă prezint la întâlnire într-o formă plăcut mirositoare, flămândă, dar curată.

Acum puteam cu adevărat să scap de griji şi să mă las pe mâna organizatorilor. Iar până la cină mai era cale lungă.
Prima vizită a fost la castelul şi grădinile Sanssouci. Nu ploua, dar nici vreme de plajă nu era, aşa că am început să-mi mut atenţia pe fotografierea bălţilor, deoarece orice alt cadru arăta de două ori mai urât ca în realitate, din cauza luminii posomorâte. Stai fără grijă mi-a spus vocea interioară, se poate şi mai rău. S-a putut, a doua zi, o să vezi mai jos diferenţa.

Colaj Potsdam Sanssouci

Ghidul ce ne-a însoţit în vizita prin palat şi grădini, dar şi a doua zi prin galeria de pictură, avea multe prune în gură, atât de multe încât abia înţelegeam ce spune. Nu era de la germană, era de la originea sa din Marea Britanie, ce să faci, nimeni nu e perfect – deşi britanicii vor să creadă că sunt. Am renunţat în curând să îl ascult şi am lăsat iarăşi toate grijile deoparte atunci când o rază rătăcită de soare s-a hotărât să încălzească galbenul palatului, ba chiar şi norii s-au dat puţin la o parte, pentru a creşte contrastul.

Potsdam Sanssouci_DSC9322

În interior am admirat camerele regelui şi camerele oaspeţilor, sala de marmură sau ornamentele bogate de pe pereţi, făcând o incursiune în timpuri în care obţineai cu uşurinţă frumosul şi cu dificultate intimitatea. Doar biblioteca putea fi un refugiu, un loc în care să te închizi şi din care să ai senzaţia că nu mai poţi ieşi – uşa era mascată de unul dintre corpurile cu cărţi, de aici această senzaţie de izolare. În altă cameră, portretul lui Ludovic cel Mare m-a privit trist şi resemnat de pe un perete, îmi dorisem să-l văd şi este impresionant tocmai prin expresia deloc victorioasă şi teatrală, aşa cum ne-am obişnuit să vedem pe portretele capetelor regale.

După interioare a urmat plimbarea prin parcul din care n-am apucat să vedem decât foarte puţin, timpul era limitat. Câţiva turişti se plimbau sub ploaia de frunze galbene, cârtiţele ridicaseră bube de pământ, ghirlande de frunze înflăcărate împodobeau zidurile vechi, iar singura clădire în dreptul căreia am oprit înainte să ieşim a fost Biserica Păcii, cu arhitectura sa inspirată din Italia.

Ne-am urcat apoi în autocar pentru un tur de oraş, un fel de lins vitrine în variantă turistică. Pentru cine nu ştie deja, lèche-vitrine sau window-shopping înseamnă să salivezi la lucruri pe care probabil nu o să le poţi cumpăra. Ei, cam aşa am salivat eu la cartierul olandez (apropo, în aprilie are loc festivalul lalelelor, chiar acolo), la cartierul rusesc, şi la alte multe străzi, colţuri şi unghere pe care le-aş fi cotrobăit pe îndelete, dacă aş fi fost pe jos.

Am ajuns totuşi la Palatul Cecilienhof, locul istoric în care Churchill, Truman şi Stalin au scris istorie, în 1945. N-am vizitat interioarele, unde am înţeles că se păstrează şi astăzi camerele de lucru ale participanţilor la Conferinţa de la Potsdam. Exteriorul arată însă cât de poate de englezesc şi e cu adevărat frumos. Frumoasă e şi berăria de acolo când nu e frig şi nu plouă. Iar atunci chiar începuse să plouă.

Potsdam Cecilienhof_DSC9398

Pe ultima sută de metri şi printre picăturile încă nehotărâte de ploaie, am făcut o oprire şi în faţa Palatului Nou, aflat la extremitatea vestică a parcului Sanssouci.

Potsdam_DSC9404

Potsdam_DSC9401

Abia a doua zi de dimineaţă aveam să vedem şi galeria de pictură, Bildergalerie. Clădirea e aparent modestă la exterior şi în anticamere. Dar când s-a deschis uşa la galerie tot grupul a avut aceeaşi reacţie: wow! Poate că nu a fost cea mai inteligentă replică în faţa unei capodopere, dar de atât am fost în stare. Gazdele noastre se uitau la noi cu plăcere, anticipând reacţia şi bucurându-se de ea. Exact cum m-aş uita şi eu la feţele unor străini atunci când i-aş duce la Peleş, cu mândrie şi bucurie că pot să arăt ce frumoasă e ţara mea. Cu diferenţa că Germania are mult mai multe palate, muzee şi galerii de arătat, aşa cum povesteam şi aici. Interiorul galeriei este el însuşi o capodoperă, la care se adaugă fiecare pictură, fiecare ramă, tablourile ocupând cu o precizie studiată fiecare parcelă liberă de perete. O aglomerare în care îţi e la început greu să desluşeşti ceea ce îţi place mai mult de ceea ce te atinge mai puţin, poate tocmai pentru că scopul e să te impresioneze ca întreg.

Am petrecut acolo cel puţin o oră, dacă nu cumva două. Aici s-a încheiat scurta incursiune în Potsdam, după care am lăsat barocul şi rococoul în spate şi am pornit să descoperim încă un motiv de mândrie al Germaniei: fenomenul bauhaus. Dacă mi-a plăcut sau nu, vei afla în episodul următor.

Dar să nu ne despărţim încă de Sanssouci fără să spun că, având atâtea griji pe cap, ca rege şi militar, Frederic cel Mare a putut să se semneze uneori ca „filosoful de la Sanssouci”, a citit, a compus muzică şi a cântat la flaut, a colecţionat picturi şi nu în ultimul rând a construit locuri prin care abia noi, acum, trecem fără griji.

Potsdam e unul dintre oraşele pentru care ar trebui să îţi aloci mai mult timp decât o fugă rapidă din Berlin. În vizita acolo trebuie să îţi laşi grijile acasă, ai toate motivele. Dar adevărul e că facem asta de fiecare dată când călătorim, nu e aşa?

Linkuri şi informaţii utile:

Premium Day Pass: un singur bilet care permite accestul într-o singură zi la toate palatele şi grădinile, detalii şi excepţii poţi găsi aici: Prussian Palaces and Gardens Foundation Berlin-Brandenburg. Aşa cum am spus şi mai sus, o zi nu ajunge nici pentru Sanssouci, dar tu ştii mai bine cum şi în ce ritm îţi place să vizitezi.

Un film excepţional despre viaţa şi influenţa lui Frederic cel Mare mai jos:

 

Dacă ţi-a plăcut, abonează-te la newsletter şi primeşti cele mai frumoase articole din LumeaMare, odată pe săptămână!

* indicates required



Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.