#MyDanube către casă sau cum n-am intrat în țară

#MyDanube către casă sau cum n-am intrat în țară

Am părăsit Belgradul. Cel în care ne certasem, eu cu Roxana, pentru că eu încăpățânată ca un catâr, îi dădeam înainte de-aiurea pe niște șerpi și încolăceli de străzi, bazându-mi faimoasa orientare pe o privire aruncată în grabă pe o hartă. De obicei nimeream sau mă ajutam de GPS prin orașe, dar aici o zbârcisem.

Roxana, care e una dintre cele mai răbdătoare și diplomate ființe pe care le cunosc, a răbdat cât a răbdat, a combinat toate tacticile de diplomație cu scopul clar de a nu-mi trosni una când îmi dădeam în petec, și-ntr-un final, a izbucnit. Din adâncul sufletului ei de nedreptățită (de ce nedreptățită? Păi pentru că dreptatea era toată a mea, nu-i dădeam niciun firicel ei, niciodată).

A fost o ceartă d-aia gen cuplu căsătorit, în care el, burtos, râgâind, nu pricepe de ce naiba îl toacă femeia, că doar ce-a greșit atât de tare?! Iar ea, exasperată, îl ceartă pentru ultimele șase luni. Păi cum mă, mă cerți cu istorie cu tot?! De ce nu mi le-ai servit când erau calde?

D-aia, că are răbdare.

Eu cu fundul în iarbă, lângă mobre, mă uitam pieziș în zare, încruntată  în asfalt și betoane, ea săraca încerca să-și repare nervii și nouă direcția, cu  tableta. Varianta ei v-a povestit-o aici.

De ce introducerea asta?

Pentru că are legătură starea asta sufletească cu desfășurarea evenimentelor viitoare.

Pune la socoteală și dorul crescând de casă, de țară (eram de vreo trei săptămâni pe drum, Roxanei îi era dor de Petra și de Alex), ba și pe mine cred că mă prinsese un pui de nostalgie.

(Apropo, cearta de mai sus cred că s-a topit undeva în prima bere, deși o vreme scurtă am fost amândouă ușor stinghere până ne-au trecut fierbințelile din cap. Vezi, d-aia zic mereu că până nu te cerți cu cineva, nu ești prieten de-a binelea. Am eu o teorie, dar să nu divagăm). Să ne întoarcem la oile noastre.

Pardon, caii. Adică motocicletele.

Drumul și ținta lui se transformaseră cumva dintr-o plutire ușoară și legănată pe lângă Dunăre, la un galop precis: Hai acasă!

Bun, ieșitul din Belgrad n-a mai iscat nicio melodramă. Drumul n-a fost greu de găsit, mai greu era să rămânem pe el. Eu n-am mai văzut oraș străbătut de autostradă până acum, brava lor, problema era – pe unde să mergi pe respectiva autostradă? Pe banda întâi nu se poate că năvăleau sârbii de pe bretelele adiacente, de ziceai că-i foc pe undeva și dau să scape. Normal, în caz de incendiu, nu mai stai să te și asiguri. Dă-i ‘nainte, brusc, în strada mare! (Ahh, unde erau nemții mei civilizați acum!?). Nu-i bai, mergem pe banda a doua. Serios? Nici pe acolo nu-i loc, acolo mergea toată lumea cât putea de tare, că normal, pe cealaltă bandă n-avea loc!

In sfarsit, parasim Belgradul
In sfarsit, parasim Belgradul

Aha, deci așa. Și dă-i ferește-i pe unii, dă-te din fața altora, hop în stânga, țop în dreapta, până am ieșit în zonele mai de „la țară” unde lucrurile erau mai calme.

Ruta aleasă a fost prin Veliko Gradište-Golubac-Donji Milanovac și apoi în țară, la Drobeta.

Am ales-o așa pentru că deja știam drumul în mare, de când, cu un an în urmă, mă trosnise ideea că eu mă duc la Vama Veche prin Serbia (ceea ce am și făcut). Și pentru că după cum prevedea programul nostru, avea să fie ultima bucată pe care o făceam pe lângă Dunăre.

În Veliko ne-am oprit la o cafea și la făcut poze. Culmea, eram în aceeași cafenea în care mă oprisem anul trecut la o altă cafea, din altă poveste.

Veliko Gradiste
Veliko Gradiste
Veliko Gradiste - pauza de cafea
Veliko Gradiste – pauza de cafea
Suntem inca pe malul Dunarii
Suntem inca pe malul Dunarii

După Veliko, după cafea, pozat și stat un pic la soare, am plecat spre Golubac. Aah, pe Golubac ăsta îl pozezi din orice poziție. De pe mobră, de pe jos, din mașină, te oprești, din autocar, oricum. Nici n-ai cum altfel: este o cetate jumătate scufundată în apă și jumătate cocoțată pe un deal, cu tuneluri care îi străbat zidurile și prin care trece strada actuală, strâmtă ca un dos de șoarece, de nu încap două mașini pe acolo, nici o mașină și-o motocicletă, ci doar câte unul, frumușel, pe rând.

Golubac, cetate: pe aici incape doar cate o masina
Golubac, cetate: pe aici incape doar cate o masina
Cetatea Golubac
Cetatea Golubac

 

Cetatea Golubac - partea din apa
Cetatea Golubac – partea din apa
...si partea cocotata sus pe deal
…si partea cocotata sus pe deal

Pe partea cealaltă a apei, România. Dar cât de departe e malul celălalt: suntem acum la mare distanță de locul și momentul în care Dunărea era un pui de râu, pe care îl sari din doar doi pași. Cumva nu ne venea să credem prin ce locuri minunate am trecut în toată călătoria asta. Acum eram într-un punct în care amândouă mai fusesem, în alte plimbări separate. Locurile familiare, amintiri din alte povești ne înconjurau, iar magia începuturilor necunoscute era teribil de departe.

Cetatea Golubac
Cetatea Golubac

Bine, hai plecăm și din locul ăsta că iar ne apucă melancolia. Pe undeva pe la jumătatea drumului către Donji Milanovac am început să simțim un fior în ceafă: se apropia cu pași repezi o furtună. Tot repezi ne-au depășit și niște austrieci, tot pe motoare, i-am salutat din mers și s-au făcut nevăzuți.

la pozat din toate unghiurile
la pozat din toate unghiurile

La inspirație și derută, când am ajuns  în dreptul orășelului, fac o stângă și-o luăm direct către centrul lui. Când colo ce să vezi, parcați la câțiva metri de unde ne oprisem noi, austriecii de mai devreme. Trecuți binișor de primele sezoane motociclistice, având un aer imperialo-cuceritor, ne observă, ne salută, și exclamă bucuroși (Roxana era încă întoarsă cu spatele la ei, se chinuia să se dezechipeze):

-Ooh, look, how cute, mother and daughter on tour on bikes!1

parcati in Donji Milanovac
parcati in Donji Milanovac

Ei bine,  momentul când Roxana s-a întors cu fața a fost pe veci înscris în galeria nemuritoare a înfrângerilor răsunătoare ale poporului austriac. Toată mina lor țanțoșă s-a năruit, s-au avântat care mai de care în scuze că și-au dat seama de gafa monumentală și-au bâlbâit vreo treizeci de Entschuldigen2.  Apoi am mai schimbat niște plezanterii, iar Roxana mi-a șoptit printre dinți „când ajung la București mă vopsesc!”.

Noi n-am scăpat ocazia să le povestim că am plecat din România, ne-am dus la izvoarele Dunării și acum ne întoarcem acasă. Ei se duceau în țări d-astea exotice: Serbia, România, Bulgaria… pe-acolo.

Furtuna promisă ne-a ajuns, iar austriecii noștri au șters-o englezește de pe pământul sârbesc. Sunt convinsă că oriunde s-or fi dus au ajuns uzi fleașcă. Noi un pic mai reticente după experiențele anterioare când ne plouase vreo 400 și ceva de kilometri la dus, am decis să așteptăm.

ceva ne sufla in ceafa
ceva ne sufla in ceafa
cred ca e mai bine sa asteptam pana trece
cred ca e mai bine sa asteptam pana trece

 

Din asta nu iesi uscat!
Din asta nu iesi uscat!

După furtună ni se părea că multe hopuri nu or să mai fie între noi și țara noastră. Drumul pe malul sârbesc al Dunării e o plăcere, sunt porțiuni ale șoselei mai ridicate față de nivelul apei, și ai o perspectivă minunată asupra țărmului românesc. Și Decebal se vede frumușel, și granița se apropia, și era clar că orice-ar fi, a doua zi suntem acasă.

Gata, a iesit soarele
Gata, a iesit soarele

Graniță am zis? Aha, asta e cu pașapoarte, cu acte, bine. Trecem, de la sârbi spre noi.

Vameșul, vorbea română oleacă strâmb, dar cât să-l înțelegi.

Unde ați fost?
În Germania, la izvoarele Dunării! (nu știu cât o fi înțeles).
Și ce-ați lucrat? (Hm, vrea să știe ce-am făcut, îmi traduc eu.):
Turiști!
Moment în care îi pică falca. O vede pe Roxana:
Și-n spate, tot fimee? (Femeie, pricep eu)
Da, da, femeie!

L-am închis! Șah-mat, poftiți buletinul, treceți.

Plecăm, glumim, trecem podul, iu-huu!, depășind cu spor o coloană de tiruri înfipte acolo pentru posteritate. În vama românească (ahh, pământ drag, cântat în cântece, iubit în versuri de poeți… ) doamna o verifică pe Roxana și-mi cere actele. Scot. Casca. Mănușile, conținutul tankbagului. Pipăi toate foile, scutur tot conținutul. Buletin, nimic. Roxana, siderată: cum mă, că te-am văzut când l-ai luat de la vameș! Eu cu o pâclă mare pe creier, nu reușesc să-mi aduc aminte unde l-am pus. Parcă l-am luat… Inutil de spus că pe pașaport nu-l mai văzusem de zile întregi și avea șanse să fie în fundul bagajelor.. oriunde.

Mai caut.

Doamna vameș se mai uită o dată la mine și încearcă să mă ajute:

-Poate l-ați uitat în vamă la sârbi.

La naiba. Predau tankbag-ul Roxanei să-l verifice, poate în cele cinci verificări anterioare ale mele nu m-am uitat bine. Mă întorc pe pod, rușinată. Adio pământ românesc, iubit de poeți, iar traversăm Dunărea, niciun „iuhu”. Unde e nenorocitul de buletin? Dar oare pașaport mai am? Eu cum intru înapoi la mine-n țară?

Continuarea în episodul viitor.

1 –  Ia uite ce drăguț, mamă și fiică în tur pe motociclete

2 – Scuze

Acest proiect a fost susţinut şi inspirat de:

 

Tripsta.roUngaria.info.roAustria.info/roThe Danube NiederösterreichLinztousismus.atMunicipalitatea VieneiCompress RomâniaIngolstadt TourismusGermany.travelDanube Competence CenterSerbia.travel

 

Dunare Tripsta Dunare Ungaria

 

Dunare Linz Dunare Krems Dunare Serbia Dunare Germania Dunare Ingolstadt

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.