#My Danube: ultima noapte de călătorie pe lângă Dunăre

#My Danube: ultima noapte de călătorie pe lângă Dunăre

Așa muică, deci vă lăsai pe malul Dunării, oltenește, pe principiul: ’nainte trecură doi, și-napoi trecui tot eu. Eu în Serbia, nu găseam buletinul, Roxana în România.

Buletinul ia-l de unde nu-i, și dacă ar fi trebuit să sap în bagaje după pașaport, proverbialul ac în carul cu fân era copil mic pe lângă sarcina mea: bagajele unui motociclist sunt cam ca jucăriile cu surpriză care stau în cutie și când le desfaci, sare afară ditai clovnul, de cinci ori mai mare decât cutia.

Mă prezint la vameșul sârb – același care întrebase de „fimeea” din spate și care rămăsese șocat că suntem două gagici pe două motociclete venind de la naiba din praznic. Îmi confirmă că mi-a dat buletinul, și-mi trage o privire, de parcă nu eram destul de dubioasă că sunt motociclistă, că nu sunt cu un bărbat după mine, acum poftim, nu mai am nici acte!

Încalec să fac cale-ntoarsă, vâr capu-n cască, urechile pleoștite. Mă uitam cu un ochi la șosea, cu unul pe jos după buletin, cu altul să văd pe unde o apuc și cu celălalt la eventualele alte mașini (N-am greșit, adicătelea eram cu ochii în patru).

Când colo? Ce-i cartea aia de vizită pe jos? Ba, parcă are și-o poză!

Al meu era (acum îmi dau seama, dacă ar fi fost căzut cu partea albă în sus nu cred că din mers de pe motocicletă aveam cum să-l deosebesc de o bucățică de hârtie oarecare de pe jos). Îl iau, mă întorc fericită val-vârtej (cât îmi permitea podul de vârtej) și mă prezint din nou pe pământul iubit, românesc, cântat de poeți…

– A, dar vă lăsam oricum să intrați, îmi zice doamna care mă puricase mai devreme.
– AhDar mă rog, așa măcar știu și eu cine sunt! zic triumfătoare.

Cred că ajutase și că Roxana între timp se împrietenise cu ea, aflase că e tot motociclistă, dar se plimbă doar așa, pe lângă oraș în weekend, că-i e frică.

– Și cum, ați fost până în Germania??? Pe motoare?
Fost. Acum suntem acasă. Să găsim undeva să dormim, și mâine suntem la familii!

Ușor e de zis, nu? Uite, e ușor și să scriu.

Dar cât am căutat… Planul era să mai dormim o noapte pe malul Dunării, să ne luăm „La revedere!” și apoi să plecăm de dimineață spre București. Eu știam că în zonă pe lângă Orșova sunt o sumedenie de pensiuni,  că pe-acolo e mai frumos peisajul decât lângă Drobeta.

Calu' ce zicea?
Calu’ ce zicea?

Prima pensiune– închisă. A doua – nu răspunde nimeni la telefon. La a treia, răspunde, dar nu-s în zonă, poate apar ei mai peste câteva ore. Următoarea, nu, nici vorbă, era pe principiul nu sunați, nu ciocăniți că nici eu nu ies din când în când. Nimic, eram în extra-sezon, seara se tot apropia și mai începea și un firicel de ploaie să ne întrebe: „ce faceți fetele? Singurele, așa, fără cazare?!

Într-un sfârșit mult așteptat, iese un nene târșindu-și picioarele, după ce în prealabil a zbierat nevasta, fonf, la el:

– Veji mă că întreab’ cin’va de cameră!!

Nu prezentam încredere, așa negre și călare pe aparatele alea, de-aia l-a trimis pe el.

Ne zice omul că are doar o cameră și că mâncare nu-i.
Hopa. Nu-i a bună. Noi aveam doar o bere de prim-ajutor rătăcită prin bagaje, obișnuite prost din țările… mai comode (refuz să zic mai civilizate) decât a noastră, în care restaurantele se închideau înainte de ajungerea noastră, sleită, la destinație. Doar o bere? După atâta drum?! Parcă nu-i prea bine.

Hai că mai vedem cum facem. Intru să verific camera – era rândul meu, că la fiecare scoate-casca-scoate-telefonul-descalecă-vezi-de-răspunde-cineva făceam cu rândul. Camera, de vreo doi, hai trei metri pătrați, cu un pat din pal cu cearceafuri roz. Creponate. Cu baie cu gresia neagră (hai că știți de care), de-aia cu chitul pus prost și crăpat. Cu un geam pricăjit care dădea înspre ograda omului, când Dunărea era fix după colț. Urât, ieftin, trist, sărăcăcios și fără mâncare!

Asta în ultima noatră zi, după ce fusesem și văzusem minunile electronice din Linz, autobuzul prin Dunăre din Budapesta, castelul de lângă Bratislava, parcuri din Viena și toate celelalte orașe și locuri superbe. După degustări de vinuri și crame și biciclete prin Wachau, și spa în Ungaria, ne  mai rămăsese doar ograda unui român, nu foarte gospodar, și nici prea primitor și nici din cale-afară de curat.

Așa vrei tu, Dunăre, să ne despărțim noi?

Cumva înciudate, hotărâm să mai încercăm o ultimă dată. Apoi, cu riscul să ne prindă noaptea pe drum, ne întoarcem în Orșova dacă nu găsim nimic, măcar e oraș și o cazare tot se găsește, ca să nu mai zicem de mâncare.

Ultima încercare: pensiune mare, cam ciudățică ea pe-afară. Mă duc să întreb.

– Cameră este?
– Este.
– Cu vedere la Dunăre?
(încercam să-mi șterg ograda omului de mai devreme din cap).
– Păi, avem cu vedere directă pe două laturi sau doar cu un geam înspre Dunăre.
– Cu două geamuri! Mâncare aveți?
– Avem, cum să nu!
– Bine, zic eu, o luăm.
(nici nu cred că m-am mai consultat cu Roxana).
Păi, puteți să parcați motocicletele în garaj, zice recepționera. Să vină și soțul să vadă.

Din nou Roxana era afară, echipată, de unde era biată recepționeră să se prindă că e tot fată? În plus, se pare că în imaginarul colectiv, ideea că două femei pleacă la drum lung împreună, doar ele două, pe motociclete, e ceva de neconceput.

Trecem peste scuzele și explicațiile cu care eram deja obișnuite, și ne ducem în cameră.

camera primitoare cu doi pereti numai geamuri
camera primitoare cu doi pereti numai geamuri

Surpriză. Camera super spațioasă, să ne încapă explozia de bagaje, frumoasă și curată și cu un colț format practic din geamuri, pe unde puteam vedea Dunărea în toată splendoarea ei maiestuoasă. Fuga jos la restaurant că ne era foame, și acolo ne-a întâmpinat o surpriză plăcută, pe lângă faptul că era bună mâncarea.

desene pe pereti
desene pe pereti
desene pe peretii pensiunii adica
desene pe peretii pensiunii adica

 

Privelistea de dimineata. Nu-i rau.
Privelistea de dimineata. Nu-i rau.

A, deci tot ce aveam de făcut era doar să nu ne pierdem speranța? Și uite, am găsit un cadru perfect pentru ultima noapte petrecută pe drum, frumos și civilizat și cu absolut nimic mai prejos decât alte locuri cu ștaif „de afară”. De-aia zic eu mereu: contează unde îți îndrepți privirea. Dacă vrei să vezi că țara noastră e doar mizerabilă și că la noi nu e ca „la ei”, asta ai să vezi.

Dacă vrei să vezi că la noi e totul superb, și ce natură avem, și ce resurse, și ce-avem noi n-are nimeni (vezi de exemplu cazanele Dunării,  dar, sic! că de fapt au și alții, doar că mai mici), atunci asta ai să vezi, și-ai să spui că suntem noi blagosloviți cu minuni nemaiîntâlnite.

De fapt, dragii mei, avem de toate. Și bune și rele, și lucruri extraordinare și de rușine. Depinde unde te uiți, pe care le vezi, și ce faci cu cele pe care le vezi. Urâte și le lași așa? Frumoase, și doar te bați în piept că ai?

Avem o țară extraordinară, da. Cu multe probleme, iarăși da. Pe care ar fi indicat s-o respectăm mai mult, căci așa ne respectăm pe noi înșine și s-o cunoaștem mai bine și mai corect, nu doar la extreme.

Am avut o călătorie extraordinară care s-a terminat cum nu se putea mai bine.

La revedere MyDanube! Pe data viitoare
La revedere MyDanube! Pe data viitoare
La revedere MyDanube! Pe data viitoare
La revedere MyDanube! Pe data viitoare

 

...si mobrele se uita inapoi
…si mobrele se uita inapoi. La revedere, Dunare!

 

Acest proiect a fost susţinut şi inspirat de:

 

Tripsta.roUngaria.info.roAustria.info/roThe Danube NiederösterreichLinztousismus.atMunicipalitatea VieneiCompress RomâniaIngolstadt TourismusGermany.travelDanube Competence CenterSerbia.travel

 

Dunare Tripsta Dunare Ungaria

 

Dunare Linz Dunare Krems Dunare Serbia Dunare Germania Dunare Ingolstadt

 

…Auziți?
Mai sunteți aici?
Hai că ne cunoaștem deja, zău așa, nu se poate să termin povestea pe un ton moralizator, că nu-mi șade-n fire.

Terminasem  cina, și după un ”întăritor” stins cu bere jos în restaurant, ne retragem în cameră, obosite după peripețiile unei zile lungi. Ne-am făcut rând pe rând rutina de transformare din Robocop la loc în fete normale (he-he). Când ies de la baie, lumina stinsă în cameră.

Hopa, Roxana înseamnă că e obosită și s-a culcat. Bâjbâi încet să nu fac zgomot până la pat și când să mă sui, o văd pe-a noastră așezată comod în perne, în capul oaselor.

-Ce faci bre? Am crezut că te-ai culcat. M-ai și speriat!
– Mă uit pe geam.
(că tot aveam atâtea)

Mă uit și eu. Afară un cer senin, luna oglindită în luciul apei. Dunărea liniștită, neagră și plină de mistere și istorie, fâșâie leneșă la vale.

Ultima noapte pe MyDanube
Ultima noapte pe MyDanube

Aha. O mai știți pe berea aia de prim ajutor? O scot la iveală, o desfac, fssc, mă așez lângă Roxana. Două broaște romantice pe-o frunză de lotus, noi eram! Ce-am povestit în seara aceea?

Nici nu mai știu. Probabil ne făceam planuri pentru următoarea călătorie.

 

 

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.