De 8 martie, poveşti de la 8 mame călătoare

Foarte mulţi ani, de 8 martie, am sărbătorit ziua mamei în acelaşi timp cu ziua femeii. Mai bine să nu ne aducem aminte de acele timpuri, deşi sărbătoarea în sine nu era ceva rău. Ştii părerea mea, îmi plac sărbătorile de orice fel, tradiţionale sau adoptate, pentru că sunt ruperi de ritm binevenite, motive să ne bucurăm că suntem mai buni, mai darnici, mai iubiţi, mai liberi… să călătorim. Nu ştiu câţi dintre cei care ne citesc îşi amintesc sau au prins momentele acelea în care stăteam la cozi imense pentru o viză. Sau cum era când nu putea să iasă o familie întreagă din ţară, cu tot cu copil, de teamă că în această formulă ar putea să se dea pierdută prin străinătăţi capitaliste duşmănoase.

Una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea de copil a fost atunci când părinţii mei au călătorit prin Europa, fără mine, din motivul pe care tocmai vi l-am spus. Am suferit chiar dacă nici nu-mi puteam imagina ce minunăţii aş putea vedea. Aveam în jur de 11 ani, exact cât are Petra acum.

Cum s-a simţit mama mea? „M-am urcat în avion fără să mă bucur. Tocmai mă despărţisem cu jale imensă de fetiţa noastră şi îmi gravasem în suflet feţişoara ei tristă, privind de după un geam înalt. Autorităţile nu mi-au permis să o iau cu mine. Mă mişcam ca un automat. O jumătate din inima mea suspina în aeroport, cu lacrimi pe faţă, chiar dacă bunicii ce urmau să aibă grijă de copilă promiseseră marea cu sarea. Era a doua oară în viaţa mea când zburam. Durerea despărţirii mă amorţise în asemenea măsură încât nu înregistram nimic din ceea ce se petrecea în jur.  Numai cuvântul “Roma” m-a făcut să mă uit prin hublou; avionul  descria un cerc deasupra cetăţii eterne. Am văzut Colosseum-ul! A fost extraordinar!” (1984, Nopţi în cea mai mică maşină)

Când am avut propriul meu copil eram deja liberi să mergem aproape oriunde vrem, când vrem şi ne permitem. Nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că voi aştepta să crească pentru a o lua cu mine. Nu a existat niciodată în mintea mea ideea că „e prea mică, nu va înţelege nimic, mai bine e să o lăsăm acasă”. Şi pentru că astăzi e 8 martie, ziua femeii, pentru că a fi mamă este, din punctul meu de vedere, cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unei femei, pentru că a călători cu un copil este una dintre cele mai frumoase provocări şi lecţii pentru întreaga familie, am adus alături de mine alte şapte mămici călătoare care vor împărtăşi, în cele ce urmează, propriile lor păreri şi experienţe.

Acest articol se doreşte a fi o compilaţie de idei strânse în urma unui scurt interviu cu fiecare dintre mămicile enumerate mai jos, în ordine alfabetică:

– Adriana Cocic – mămică de bebe călător în vârstă de 1 an, pe nume Ana, scrie despre peripeţii în trei şi lecţii învăţate în călătorii pe miniCalatorii.ro

– Ana-Maria Caia – are o fetiţă de 9 ani, Anais, este producător de televiziune, proprietarul companiei de producţie INDIE STUDIO şi scrie despre călătorii, sfaturi de viaţă, produse fabuloase, personaje incredibile pe caia.ro

– Andrada Crânguş – mama Sabinei de 5 ani şi jumătate, stylish mom la urbankid.ro şi freelancer marketing&comunicare la turismmarket.com.

– Iulia Zamfir – mama unui băieţel de 3 ani, una dintre fondatorii celui mai cunoscut centru de parenting: Parentime

– Liliana mama Irinei, 9 luni proaspăt împlinite, copil unicat.

– Liliana Pirnog – mămica a doi 2 băieţi năzdrăvani: Felix, în vârstă de 5 ani şi jumătate şi Iustin, în vârstă de 3 ani şi 8 luni. Soţia prietenului nostru Dragoş Pirnog, de la Explore Travel.

– Nicoleta Ionescu – mama lui Lilu (6 ani jumătate), a Tesei (4 ani jumătate) şi a lui Nic (1 an jumătate). Economist de profesie, lucrează de acasă şi face haine în serie limitată sau unicat pentru copii (Lilutesa). Despre viaţa trăită pe îndelete, natură, lucruri necomplicate şi călătorii cu copii: viatapeindelete.com.

Şi nu în ultimul rând subsemnata, Roxana Farca, mama Petrei, o domnişoară minunată şi talentată de 10 ani.

Primele călătorii

Îmi aduc aminte de primele mele călătorii cu Petra. Eram, ca mulţi alţi părinţi, speriaţi de bombe, temători în faţa distanţei şi a neprevăzutului. Când nu avea niciun an am fost cu ea la mare, în România, ne temeam să ne depărtăm prea mult de casă. Când nu avea nici doi ne-am hotărât să zburăm pentru prima dată. Nu voi uita cum a plâns în braţele mele la aterizare. Din agitaţie mi-a vărsat şi un suc pe mine, dar asta nu mai conta, eu mă simţeam oricum atât de neajutorată. Dar nu a durat mult, până să ajungem pe pistă ea dormea deja adânc, apoi a fost cel mai fericit copil călător. Acum nu are probleme pentru că a mers mult cu maşina şi destul de mult cu avionul, nu îi este frică, nu îi este rău, dimpotrivă, poate citi în maşină chiar şi pe cele mai strânse curbe de munte. Iar eu, acum, aş pleca mult mai devreme la drum cu un copil, fără să-mi fac probleme, de aceea am decis să vă arăt şi cum au călătorit alte mame, începând de la trei săptămâni şi finalizând cu recordul unui bebeluş care a trecut deja prin cincisprezece ţări până la un an şi patru luni!

Adriana Cocic: “La trei săptămâni am dus-o până la Mogoşoaia, însă prima ieşire adevărată a fost la 6 săptămâni, când am mers toţi trei la Târgul de Crăciun de la Sibiu. Ai noştri ne ziceau că nu suntem normali, că răceşte bebeluşul, se procopseşte cu vreo infecţie din hotel şi câte şi mai câte. E drept că noi ne-am întors mult mai obosiţi decât am plecat, însă ea s-a simţit foarte bine şi s-a întors sănătoasă tun acasă.”

Ana-Maria Caia: “Tehnic, prima noastră călătorie a fost cu trenul, înspre casa bunicilor, la 400 de kilometri de Bucureşti. Anais avea o lună şi jumătate, am pus-o într-un coş şi duse am fost. În compartiment, doi britanici, foarte politicoşi, ne-au purtat de grijă şi ne-au coborât din tren. Imediat după asta am dus-o în pădurile de pe lângă Mănăstirea Neamţ, am vrut să-i arăt locurile mele cele mai dragi. Era o primăvară târzie, iar prietenul ei de acum, Ştefan, pe atunci un tânăr de un an şi jumătate, culegea flori şi le arunca peste ea cu veselie. Prima călătorie lungă şi cum trebuie a fost la mare, la Nisipurile de Aur, avea 3 ani. Ne-am distrat ca la mare şi şi-a făcut un prieten rus, de-un leat cu ea, care o urmărea înotând prin piscină.”

Andrada Crânguş: “Prima ieşire din Bucureşti  împreună cu Sabina a fost în ţară, când ea avea doar 6 săptămâni (şi călătorea în landou J) şi a durat o săptămână. Jumătate la munte (Predeal), jumătate la mare (Vama Veche).”

Iulia Zamfir: “Când Mark avea un an. Sunt convinsă că dacă aş avea un al doilea copil, aş călători cu el de muuult mai mic.”

Liliana: “Nu ştiu ce să înţeleg prin călătorit, însă la trei săptămâni făceam un drum cu maşina de 2 ore jumătate de la Sibiu la Cluj, iar la nici patru luni un road-trip până în Muntenegru. A urmat primul zbor cu avionul şi o săptămână în Napoli şi pe coasta amalfitană la şapte luni şi sperăm să continuăm tot cu spor de-acum înainte.”

Liliana Pirnog : “Cu amândoi am călătorit de la 6 luni. Iustin până la vârsta de 2 ani avea deja 8 zboruri cu avionul până în Cipru şi Grecia.”

Nicoleta Ionescu: “Prima oară am călătorit cu Lilu când avea 6 luni şi am decis să mergem cu maşina în Austria pentru revelion. Bineînţeles ca toţi apropiaţii noştri s-au speriat şi au încercat să ne convingă să îl lăsăm acasă cu bunicii, pentru că e prea mic şi nu o să îşi aducă aminte de nimic, pentru că noi nu ne vom distra, pentru că…multe altele. Dar pentru noi a fost mult mai uşor şi mai liniştitor să îl avem lângă noi, să ştiu în fiecare clipă ce face.  Apoi a fost din ce în ce mai uşor! Numărul 3 era cu noi la vârsta de 3 zile la Lacul Sf. Ana şi la 4 săptămâni la mare. La 1 an şi 4 luni, deja călătorise în 15 ţări!”

Aşadar, a călători cu un copil nu este atât de greu sau înspăimântător cât vă pot spune alţii, care nu au încercat asta şi nu au descoperit încă beneficiile. Şi dacă nu este deja convingător, mai departe voi aduna câteva răspunsuri la întrebarea:

Când este cel mai uşor să călătoreşti cu un copil? Şi unde?

Toate mămicile au scos în evidenţă ideea care pare a fi cel mai greu de acceptat de părinţi: “Cu cât e mai mic, cu atât e mai uşor de călătorit cu bebe. Şi nouă ni s-a tot spus asta, dar n-am crezut până când n-a crescut Ana şi-am văzut diferenţa. În primele şase luni, mai ales dacă-l şi alăptezi exclusiv şi-l porţi, n-ai nicio treabă cu cel mic. Doarme la tine în braţe, cât e treaz descoperă locuri noi simţindu-se, în acelaşi timp, în siguranţă la pieptul tău, când îi e foame mănâncă direct de la sursă şi gata.” (Adriana Cocic). După şase luni devine puţin mai complicat, ne atrage atenţia Liliana Pirnog, “fiind perioada diversificării şi mai dificil să pregăteşti mesele bebeluşului. Când copilul este mic, este preferabil să călătoreşti în locuri unde poţi să găseşti alimentele cu care copilul este obişnuit, acceptând mai greu gusturi şi texturi noi ale mâncării.” Iar călătoria este o ocazie în care copiii mai mari care au deja experienţa plecărilor „încep să înţeleagă ce li se întâmplă şi de multe ori pot fi motorul unei ieşiri. Evident, totul e mai uşor dacă părinţii sunt ei înşişi deschişi la călătorii şi nu fac din asta un motiv de panică.” (Andrada Crânguş). Aşa cum bine completează Ana-Maria Caia: “N-am opinii ferme despre călătoritul cu un copil pentru că n-am prea tratat-o pe Anais ca pe un “copilaş” şi nici eu nu m-am tratat pe mine ca pe o “mămică”. Am fost întotdeauna nişte fiinţe cu nevoi uşor diferite, care îşi pot găsi oriunde un program comun. Sunt oameni care se duc la capătul lumii cu bebeluşi. Sunt oameni pentru care o excursie până în parc cu odrasla e un stres uriaş.”

Dacă vorbim de locurile în care putem să ne încumetăm să călătorim, eu personal mă aliniez cu Andrada Crânguş, Liliana, Liliana Pirnog sau Iulia Zamfir, concluzionând că ar fi bine să alegem locuri în care să existe acces către un doctor sau un spital decent. Copiii mai mici preferă ieşirile în natură, iar când cresc devin interesante şi oraşele, cu haosul lor, dar şi cu parcurile de distracţie din împrejurimi. Liliana ne mai sfătuieşte să nu ne aruncăm din prima la o călătorie lungă, departe de casă: “Mai bine o iei treptat, cu ieşiri de weekend în apropierea oraşului în care locuieşti. Aşa primeşti şocuri în doze mai mici şi poţi să te adaptezi mai uşor noii situaţii. Iar bebe are ocazia să se acomodeze încet, încet la noua lui viaţă de călător în devenire.”

„Fiecare etapă are farmecul ei, dar şi greutăţi diferite. Unde mergem? Unde ne face plăcere. Poate nu foarte departe sau poate nu în ţări exotice sau cu multe pericole. În rest, lumea este mare. Nu?” (Nicoleta Ionescu)

Bine, mergem oriunde, şi totuşi unde NU am merge?

Eu nu am o listă cu locuri în care nu aş merge, atât timp cât locul acela îmi oferă şansa de a mă bucura de vacanţă şi nu-mi pune viaţa în pericol. Chiar dacă lumea e aşa cum e şi copilul meu se va izbi, mai devreme sau mai târziu, de toate aspectele negative ale vieţii, de răutatea şi agresivitatea de care sunt capabili oamenii şi aşa mai departe, prefer ca o călătorie să ne aducă ceva frumos în viaţă, să ne îmbogăţească mintea şi sufletul, nu să ne întristeze sau să ne îngrozească. Nici mie şi se pare că nici altor mame nu ne place aventura de dragul aventurii. În plus, dincolo de securitate, mai sunt şi alte bariere:

„Cred că încă nu sunt pregătită să merg cu toţi 3 în călătorii ce implică multe ore de avion, tren, autocar, unde nu toată lumea înţelege ce înseamnă un copil plictisit sau obosit”, ne spune Nicoleta Ionescu.  Şi iată că nu sunt numai copiii „de vină”, uneori şi părinţii au anxietăţile lor şi e foarte bine că şi le cunosc: „Îmi va fi complicat să călătoresc cu familia mea pe distanţe mari cu avionul. În parte pentru că mie nu îmi place să zbor şi anxietatea mea îl afectează şi pe Mark, iar soţul meu trebuie să facă faţă la foarte mult stres” (Iulia Zamfir).

Adriana Cocic enumeră foarte bine tipurile de călătorii în care, deocamdată, preferă să meargă în cuplu:

“- escapade culinare – şi eu, şi soţul meu suntem nişte pofticioşi fără pereche şi din când în când plănuim mici desfătări culinare în deplasare. Ana e mai pofticioasa decât amândoi la un loc. Deocamdată nu îi dăm sa mănânce chiar tot ce mâncăm noi, ceea ce îi provoacă o reală nemulţumire. În plus, există restaurante (în special cele cu stele Michelin, dar nu numai) în care atmosfera e suficient de pretenţioasă încât bebe să nu se integreze prea bine.

– călătorii exotice – când scoţi din buzunar o sumă mare de bani ca să ajungi într-un loc, parcă vrei să te bucuri la maxim de timpul petrecut acolo. Vrei să vezi tot ce se poate vedea, să experimentezi tot ce se poate experimenta.  Am fost de curând la Hong Kong unde am stat cinci zile, timp în care am umblat de dimineaţa până noaptea, fără oprire. Un astfel de tur în forţă n-ar fi fost posibil dacă aş fi mers cu Ana.

– city break-uri – tot din considerente de timp, când mergem pentru prima dată într-un oraş şi-avem doar două – trei zile la dispoziţie să-l vizităm, cel mai probabil că vom pleca în doi. Mai ales că într-un city break mai vrem să vedem şi câte un muzeu sau să facem un tur cu ghid şi Ana n-are răbdare pentru aşa ceva.”

Ce pierzi şi ce câştigi luând copilul cu tine?

Din punctul meu de vedere orice moment petrecut alături de copil este un câştig de ambele părţi, asta ajutând la construirea relaţiei pe care o ai şi o vei avea cu cel mic. În călătorie acordăm mai multă atenţie copiilor decât acasă, ne eliberăm de obligaţii şi responsabilităţi şi ne putem concentra, în sfârşit, pe calitatea timpului petrecut împreună, în timp ce învăţăm lucruri despre noi şi despre lume. „Călătoria în familie este „family building” observă foarte bine Andrada Crânguş. „Se vorbeşte peste tot despre cum să consolidăm echipa de la birou, cum sa ne îmbunătăţim performanţa în echipă, iar în sensul ăsta facem ieşiri cu departamentul, cu compania. Unde este însă familia în tot acest microsistem al individului?! A călători împreună cu familia înseamnă să-ţi consolidezi echipa de acasă”.

“Câştigi că ai pe cineva iubit lângă tine. Că ai o pereche de ochi proaspeţi care te poate face să vezi mai clar un loc pe care crezi că-l ştii deja. Că te duci prin “locuri de copii” care adesea sunt amuzante şi pentru adulţi. Sigur, dacă te duci în turul muzeelor londoneze cu un copil de o lună, s-ar putea să câştigi muşchi şi nervi de fier şi mai nimic altceva”, adaugă şi Ana-Maria Caia.

Iulia Zamfir ne mai atrage atenţia asupra un aspect foarte interesant: “Câştigi o fereastră mai mare de acceptare pentru tine (nu te mai cerţi în gând că ai lăsat copilul să mănânce îngheţată pentru a treia oară în săptămâna aceea) şi implicit pentru cei din jur, înţelegi că nu ai lucrurile în control aşa cum îţi place să crezi. Câştigi momente de neuitat în care râzi mult, dar şi momente în care te şi frustrezi mult. Câştigi o conexiune specială cu familia ta, căci într-o vacanţă lucrurile se petrec cumva în afara timpului.”

Nu am aflat ce se pierde – pierderile, aşa cum spun şi Andrada sau Adriana, sunt provocate de aşteptările nerealiste pe care ni le proiectăm înainte de călătorie. Dacă ştim la ce să ne aşteptăm şi nu ne propunem să facem foarte multe într-o vacanţă, frustrările sunt mai mici. Liliana Pirnog şi Nicoleta Ionescu mai spun că se mai pierde din libertatea de mişcare, se mai scurtează lista cu obiective, dar toată lumea e de acord că, în fond, acestea nu sunt neapărat pierderi pentru că abia aşa învăţăm să călătorim pe îndelete şi să ne bucurăm mai mult de un loc. Iar mai în glumă, mai în serios, are dreptate Iulia Zamfir: “De pierdut cred că pierzi nişte ore de somn! Şi şansa de a trece neobservat prin restaurante.”

Mi-a plăcut mult şi răspunsul Lilianei:Îmi place să vorbesc despre călătoriile alături de copii ca fiind altfel de călătorii, de viaţă şi de suflet. Nu în termeni black&white: ce câştig şi ce pierd. Călătoria e vremea când îi dau copilului meu ceea ce am mai de preţ: pe mine însămi şi timpul meu. Călătoria e o stare de graţie, o stare de spirit, atât de greu de definit. Câştigul real e al copilului, care beneficiază în întregime de sursa lui de viaţă. Nu ştiu dacă e estimabil sau exprimabil în cuvinte, dar am convingerea că fiecare clipă fericită se înscrie undeva în sufleţelul mic al copilului şi într-o bună zi va constitui rezervorul de energie şi viaţă pe care-l va accesa inconştient în viaţa de adult.”

Adriana Cocic a scris un întreg articol despre ce câştigi luându-l pe cel mic în călătorii.  Plus câteva motive pragmatice. Iar de la mine îţi recomand articolul în care îţi dau cel puţin opt motive pentru a călători pe îndelete, alegând să stai mai mult într-un loc.

Călătoriile sunt o sursă nesecată de surprize şi experienţe noi, uneori amuzante, alteori neplăcute.

Petra s-a obişnuit să se descurce singură pe oriunde, şi asta de când nu ştia nici măcar un cuvânt în engleză. Având o pereche de părinţi timizi şi rezervaţi ca noi doi, de multe ori se duce şi cere informaţii sau diverse “cadouri”, din cafenele, la evenimente, pe plaje, lucruri mărunte la care noi răspundem spunând că ne e jenă. Iar ea, cum necum, nu vine niciodată cu mâna goală, probabil ochii aceia albaştri privind pe deasupra ochelarilor au un fel de lipici.

Anul trecut, în camping în Lefkada, când m-am întors de la duş nu am mai găsit-o lângă cort. Am regăsit de curând bileţelul pe care mi l-a lăsat atunci pe masă: “Mami, nu te speria, am luat 1 euro şi m-am dus până la magazin”. Mai puţin amuzant a fost când am ajuns în România şi, când am desfăcut după o zi una dintre genţi, Alex s-a trezit cu un scorpion pe piept. Era geanta în care LumeaMică băgase de multe ori mâna în timpul călătoriei, după apă, mâncare şi altele. Detalii şi fotografia aici. Şi încă o poveste din seria surprize neplăcute, când avea Petra 3 ani şi ne pregăteam să plecăm la mare în Portugalia, ne-am trezit cu o drăguţă de varicelă. Până să plecăm ieşise din perioada periculoasă, dar toată vacanţa a trebuit să o ţinem cu hăinuţe cu mâneci lungi, să îi ferim pielea de contactul direct al soarelui, să o convingem să stea sub cort pe plajă şamd. Dar tot păstrăm o amintire foarte frumoasă a acelei vacanţe, ceea ce ni se părea foarte greu la plecare, acolo s-a dovedit mai uşor…

Şi mai am câteva poveşti de la celelalte mămici:

Ana-Maria Caia: “Când am fost la Lisabona, Anais i-a pregătit câinelui ei de pluş, Bobiţă, paşaport. La aeroport l-a întins sigură la biroul de check in, la control paşapoarte şi în general, oricui a poftit să îi acorde atenţie. A fost plăcut că toţi adulţii au intrat în joc şi s-a ales nu numai cu complimente, ci şi cu “semnături” oficiale şi dedicaţii în paşaportul pluşului.

O altă povestioară vine de la Luvru, avea vreo 5 ani. În sala mumiilor a fost foarte impresionată, le-a făcut multe temenele şi le-a vorbit elogios, ca şi cum ar fi fost vii. Când am ieşi din sală, s-a întors o clipă înspre uşă, a băgat capul înapoi şi a zis hotărât: “Şi să ştiţi că sunteţi nişte urâciuni, băi, mumiilor!”

Iulia Zamfir: “Prima întâmplare care mi-a trecut prin minte este momentul în care copilul meu striga pe străzile Barcelonei foarte aprins şi hotărât “Scormonitos!” in loc de “Fresh Cold Mohitos”, cum auzise el nişte spanioli strigând.”

Nicoleta Ionescu: “Întâmplări am avut multe, este extraordinar să vezi cum se adaptează cei mici, cum învaţă să comunice dincolo de bariera lingvistică, cu toţi copiii prin parcuri, campinguri sau alte locuri publice. În Franţa, unde ne-a plăcut cel mai mult, am stat la multe familii în gazdă. Venind din ţările unde am vorbit engleză, copiii erau învăţaţi să spună la plecare “Good bye!”, dar aici a intervenit “Au revoir!” pe care l-au utilizat din plin după prima întâlnire cu o super familie cu 5 copii, iar după ce ne îndepărtasem de casa lor Tesa întreabă uimită şi bucuroasă în acelaşi timp “mami, dar ce înseamnă  “Au revoir!”?. Bebe a crescut ca un adevărat Făt-Frumos, încercând să facă faţă provocărilor fraţilor mai mari şi nu s-a lăsat mai prejos aproape de la nimic. Nu începuse încă să meargă bine şi astfel era mai în siguranţă, stătea pe lângă rulotă, în schimb testa în gură toate pietricele de prin camping, iar într-o zi am observat că o pietricică ce urma să fie înghiţită… avea picioare ce mişcau energic, o frumuseţe de insectă gen cărăbuş. Cu toate astea nu am avut nicio problemă de sănătate cu el pe parcursul întregii călătorii.

Cele mai neplăcute situaţii în călătorie sunt cele legate de siguranţa copiilor. De exemplu Lilu are tendinţa de a se rătăci de noi şi pentru câteva secunde ne stă inima în loc, dar tot el are o foarte mare inventivitate în a găsi soluţii salvatoare. S-a întâmplat doar de 2 ori şi sper să nu se mai repete. Este destul de solicitant să îi urmărim pe toţi 3 şi e nevoie de câteva secunde ca ceva să se întâmple. Dar cu multă răbdare şi cu multe discuţii, ne înţelegem.”

Iulia Zamfir: “Am plecat într-o vacanţă cu Mark bolnav de enterocolită, am aterizat într-un oraş în care ploua torenţial şi am luat un taxi până la hotel cu un taximetrist care aţipea (!!!!) la volan. Primele două zile ale acelei vacanţe au fost departe de a fi vreun basm, dar hei, nu se poate ca totul să arate minunat tot timpul şi am învăţat cum să facem faţă unor situaţii neprevăzute şi dificile.”

Liliana Pirnog: “Copiii mici adorm când vor şi de obicei atunci când nu vor părinţii. De multe ori ne-am plimbat prin oraşe cu ei in braţe, mai ales că de mult nu mai sunt prieteni cu căruciorul. Îmi aduc aminte că am vizitat oraşul Heraklion avându-i pe amândoi adormiţi în braţele mele şi ale lui Dragoş.”

Aşa cum a reieşit şi din cele scrise până acum, călătoriile sunt un prilej pentru a învăţa. Am întrebat mamele:

Care e cel mai important lucru pe care l-au învăţat, călătorind cu un copil. Sau care e cel mai important sfat pe care l-ar da altor mămici care plănuiesc o călătorie cu cei mici?

Adriana Cocic a aflat că poţi să te înţelegi cu cineva fără să-i cunoşti limba, că zâmbetul deschide multe uşi şi conversaţii, că e ok să arăţi că ţi-e teamă şi că vei primi dacă vei cere (găseşti aici explicaţiile daca simţi nevoia de completări). Iulia Zamfir a învăţat cât de tare ajută să ai un spate puternic şi nişte braţe pe măsură, ca să poţi căra copilul când oboseşte. Şi copilul oboseşte des. A mai învăţat să nu mai planifice cum anume trebuie să arate ziua în cele mai mici detalii, să se bucure să trăiască “in the moment” bucurându-se de cât de norocoasă e să fie alături de băieţii ei. Liliana Pirnog  a înţeles că uneori e bine te adaptezi, să faci compromisuri în ceea ce priveşte mâncarea şi orele de somn. Iar Nicoleta Ionescu s-a prins cum trebuie sa facă bagajele! Dacă la primul copil a umplut maşina până la refuz, acum, cu 3 copii, pot pleca doar cu 2 genţi în portbagaj pentru mai bine de o săptămână.

În ceea ce priveşte sfaturile, iată câteva direcţii foarte bune:

Adriana Cocic: “cred că aşteptările sunt cel mai mare duşman al călătoriilor cu cei mici. Dacă atunci când te pregăteşti de prima călătorie în trei ai aceleaşi aşteptări de la vacanţă ca înainte, o sa fii dezamăgit mai mult ca sigur. Să pleci la drum cu un copil nu e uşor. Şi nici n-o sa fie la fel de relaxant ca înainte. Poate n-o să fie deloc relaxant la început. Însă repetiţia e mama călătoriilor reuşite. Cu cât pleci mai des cu toată trupa, cu atât înveţi mai repede trucuri care să-ţi facă vacanţa mai plăcută.

Ana-Maria Caia: “Nu vă faceţi itinerariul după “10 lucruri pe care să le faci cu un copil la Paris”, itinerariu care să conţină Disneyland, îngheţată, parc de copii, muzeu de copii, totul de copii. Deşi îi vedem mai mici şi mai neliniştiţi, ei sunt nişte cetăţeni dornici să descopere lumea în care trăiesc, care nu e toată roz şi toată desene animate.”

Andrada Crânguş: „La ce aş zice să luaţi aminte:

–         În funcţie de vârsta copilului, implicaţi-l în întreg procesul călătoriei (planificare, informare, bagaje, suveniruri). Astfel se simte parte din ea, iar relaţia de family-building prin travel începe încă de acasă. E foarte fain să vezi cum un copil de 4 ani, de exemplu, obişnuit să călătorească, aleargă să-şi facă bagajul când aude că e rost de plecat la drum

–         Aveţi în minte „family building” când plănuiţi o călătorie, nu alegeţi destinaţii sau locuri în care copilul să fie depozitat într-un loc safe (asemeni unui obiect preţios), de unde să fie mutat din când în când şi eventual să îl vedeţi doar la orele de somn sau de masă.

–         Expuneţi copilul cu încredere, încă de foarte mic, la destinaţii diverse, la mijloace de transport diverse, la experienţe diverse, la gastronomii diverse, fără a crea false probleme (ce mă fac, n-a mâncat prânzul la ora fixă) şi fără a vă proiecta propriile frici asupra lui (frică de a zbura cu avionul, de exemplu).

Travel înseamnă să cunoşti, să experimentezi, să te adaptezi, să fii mobil, să te conectezi, iar copiii fac asta încă de când vin pe lume, aşa că n-avem de ce să ne temem că nu e potrivit să călătorim împreună cu ei.”

Liliana: “Am redescoperit lumea emoţiilor: uimire şi bucurie.

În Napoli, iarna trecută, am urcat pe Via Panorama să văd oraşul de sus. Însă surpriza n-a fost de astă dată oraşul în sine, o frumuseţe de altfel. Mi-am privit copilul: era emoţionată, i se dilatau pupilele, îi bătea inimioara în ritm de fericire, se bucura cu toată fiinţa ei mică şi de-ar fi putut, cred că mi-ar fi spus multe atunci, în clipa aceea, când ea descoperea în faţa ei Vezuviul şi Napoli.

Sfat? Să călătorească! Restul e poveste.”

Asta e ideea, să călătorim! Noi am mai învăţat încă o lecţie, de curând. Că trebuie să fim pregătiţi să acceptăm momentul în care călătoria alături de noi nu mai este o prioritate pentru copil. Că trebuie să fim dispuşi să ne schimbăm programul, să pierdem poate un bilet de avion, atunci când copilul nostru, ceva mai mare acum, decide că e mai important să meargă în tabără cu corul decât cu noi la Barcelona. Am păţit-o şi ne-am bucurat pentru ea, pentru faptul că a putut să ia această decizie chiar dacă e încă foarte ataşată de noi şi de ideea de a călători împreună. De aceea trebuie că călătoriţi cu cei mici cât sunt mici, cât se mai poate. Timpul trece foarte repede.

Bun, am tot vorbit despre cum călătorim cu cei mici, ce compromisuri facem şi cum ne adaptăm, ce se întâmplă însă nu noi, ca femei, ca mame…

… ne rezervăm ceva timp pentru propria persoană? Evadăm din când în când, pentru a face ceva care ne place, singure sau în cuplu?

Adriana Cocic: “Da. Am tot căutat variante de ieşiri care să ne permită să stăm cu Ana, dar să putem să ne petrecem şi timp împreună. Am luat-o pe mama mea la Duni, i-am luat pe părinţii soţului meu la Cazane, însă parcă nu-i acelaşi lucru. Cumva, ne strică echilibrul familiei :). E plăcut să mergem cu ei atunci când scopul e să călătorim cu familia extinsă şi ne bucurăm de fiecare clipă. Însă soluţia pentru călătoriile în trei care să permită şi timp în doi am găsit-o abia în Cipru, unde am stat la un hotel cu creşă. Iar atunci când nu există facilitatea asta (mai rar aşa ceva), facem cu schimbul. Bogdan are grijă de ea o oră, timp în care eu zac pe un şezlong şi citesc, după care am eu grijă de ea şi el se relaxează cum doreşte.”

Ana-Maria Caia: “Eu călătoresc cel mai mult singură. Pentru că mare parte din profesia mea înseamnă să fac asta. Călătoresc şi numai cu soţul meu, mai ales atunci când mergem să luăm la pas un oraş european. Când călătoresc cu Anais e foarte comod pentru că amândouă suntem pasionate de arta contemporană, prin urmare ne exploatăm această preferinţă comună şi cutreierăm prin muzeele tematice.”

Andrada Crânguş: „Oh, da. Trioul parinţi-copil are importanţa lui, însă relaţia de cuplu n-are de ce să ia sfârşit în momentul în care apare copilul. Iar această relaţie este hrănita de lucrurile pe care cuplul le face împreună (şi) în absenţa copilului, cum ar fi o minivacanţă în 2, chiar dacă e la doar 100 km de casă. Şi da, ies şi de una singură (de cele mai multe ori cu job-ul), căci am nevoie ca din când în când să mă întâlnesc cu mine şi doar cu mine pe unde mă duc paşii.”

Iulia Zamfir – “Da, pentru mine şi soţul meu este important să călătorim şi în cuplu, ne ajută să facem asta din când în când, ca să putem să nu ne smulgem părul din cap reciproc în restul timpului.”

Liliana Pirnog – Când plec alături de copii, le dedic în totalitate timpul.

Nicoleta Ionescu – Singurul timp pentru mine în călătorii este când fac duş sau când, uneori după nopţi de nesomn, soţul meu drag îi ia pe toţi 3 şi mă lasă să dorm o oră singură în pat! Este ceea ce face diferenţa! De când am copiii am plecat de 2 ori fără ei. O dată cu soţul 4 zile la Londra şi o dată singură 10 zile în Suedia, când eram însărcinată cu al treilea. Au fost cele mai grele zile şi nu m-am putut bucura deloc de călătorii, pentru că gândul meu era numai la ei!

Am avut un traseu lung şi frumos prin ceea ce înseamnă să fii mamă şi familie călătoare. Păreri diferite, oameni diferiţi, cărora le mulţumesc din inimă pentru disponibilitatea de a participa la acest articol colectiv. Sper să îţi fi plăcut şi să te inspire şi ajute la călătorit. Şi aştept cu mare drag experienţa sau întrebările tale!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.