Despre vălul care mi-a dezvăluit o lume fascinantă

Despre vălul care mi-a dezvăluit o lume fascinantă

Valiza roşie cu spinarea brăzdată de semnele anilor de călătorii în care mi-a fost tovarăşă de nădejde aşteaptă să fie umplută. Fac bagaje, plec din nou spre Iran. Fiecare călătorie mă bucură, când merg în Iran, însă, e altfel. Totul e cumva diferit, de la bagaje până la emoţiile care mă încearcă, nerăbdarea de a mai ajunge o dată acolo. Ca oricine care pleacă într-o călătorie, în pregătirea bagajelor de obicei ţin seama în primul rând de lungimea sejurului şi de vreme. La mine mai există un criteriu: haine de lucru, haine pur şi simplu şi… haine de Iran. Cămăşi lungi şi multe eşarfe. Cel mult mâneci trei sferturi în sezonul cald.

Frica de a nu greşi

Nu aş putea spune că prima dată nu mi-a fost puţin teamă. Nu era însă o teamă născută din clişeele vehiculate peste tot care-ţi sugerează că în Iran oamenii se omoară în fiecare zi şi că izbucnirea unui război nuclear este iminentă în orice clipită. Ştiam că nu e aşa. Era doar acea teamă difuză de necunoscut care mă cuprindea înaintea examenelor şi care se risipea de îndată ce aflam subiectele.

Ştiam că sunt ceva reguli obligatorii în plus faţă de ţările musulmane în care călătorisem, legate de ţinută, dar habar n-aveam cum trebuia să mă îmbrac concret. Aveam un minim de informaţie despre noua destinaţie spre care mă îndreptam şi citisem cu ceva vreme în urmă o carte de memorii a ultimei soţii a şahului. Îmi era însă mai mult decât limpede că lucrurile stăteau diferit după mai bine de treizeci de ani şi o schimbare drastică de regim, faţă de cum erau descrise în carte. M-am aventurat în căutări pe internet pentru a afla ce şi cum trebuia să port, dar n-am aflat foarte multe în plus faţă de ce îmi imaginam. Lumea bătea câmpii şi divaga pe lângă subiect. Ideea de bază era că trebuia să am tot timpul corpul şi capul acoperite în public. În nici un caz haine transparente sau mulate.

Până la urmă am decis să mă ghidez după propriul bun simţ pe care l-am asezonat cu experienţele adunate deja în patru ani de peregrinări prin Orientul Mijlociu. Prima călătorie în Iran urma să aibă loc la sfârşitul lui noiembrie sau în decembrie, astfel încât nici nu a trebuit să mă străduiesc prea tare cu îmbrăcatul. Plecam de-acasă acoperită oricum datorită temperaturii scăzute. Chiar cu mai mult decât un strat.

Singura necunoscută îmi rămânea vălul. Care mă intriga, mă atrăgea şi îmi dădea în acelaşi timp o stare de nelinişte crescândă pe măsură ce se apropia momentul plecării.

La primul drum în Iran aveam ca destinaţie regiunea Khuzestan, în sud-vest tocmai spre graniţa cu Irakul. Călătoria a fost un maraton de vreo 36 de ore împărţite între zboruri, escale, aeroporturi, taxiuri, alte aeroporturi, zboruri şi alte maşini. Tot atâtea ore de întrebări, dubii şi frământări. Or fi potrivite hainele din bagaj? Punctul culminant al stării de anxietate s-a întâmplat cu foarte scurt timp înainte de sosire. La aterizarea pe aeroportul Imam Khomeini din Teheran, stewardesa face un scurt anunţ referitor la faptul că prin lege toate femeile care intră în Republica Islamică sunt obligate să îşi acopere capul. Cu puţine minute înainte ca avionul să atingă solul, simt cum în jur se animă atmosfera. Un freamăt colectiv cuprinde fără excepţie toate femeile din cabină, aproape simultan. De prin genţi şi poşete, din buzunare, răsar eşarfe peste tot. Se materializează ca prin farmec. Partea femeiască a călătorilor se metamorfozează. Unele sunt de nerecunoscut. Observ discret, trag cu ochiul în stânga şi-n dreapta, însă mi-e jenă să stau să mă zgâiesc în jur ca să văd cum se face. Să fie chiar atât de greu? Îmi potrivesc pe creştet cum pot mai bine şalul pe care îl aveam pregătit şi care acasă servea drept simplu fular împotriva frigului. Sunt gata de întâlnire. Fie ce-o fi.

Şalul la nevoie se transformă

Nu fusese avertizat. Nimeni nu catadicsise să-l anunţe în prealabil şi nu ştia bietul de el că fusese distribuit în cea mai uimitoare piesă a existenţei lui unde urma să joace un cu totul alt rol. Acela de rusari. Era mov acest şal-fular distribuit fără voie în rolul principal al unui rusari persan. În premieră absolută…

La ora două noaptea ne-a preluat un şofer trimis de partenerul iranian. Am răsuflat puţin uşurată că ajunsesem măcar la prima destinaţie intermediară: Teheran. Am constatat cu bucurie că nu mă privea nimeni ciudat. Eram comună, mă amestecam cu celelalte, într-un cuvânt mă potriveam în peisaj. Semn bun, date fiind circumstanţele şi agitaţia premergătoare. După atâta stres anticipat şi autoindus îmbrăcămintea părea să corespundă. Mă puteam relaxa în sfârşit.

Am urcat în maşină şi până să mă dezmeticesc eram undeva în mijlocul oraşului, la Mehrabad, altădată aeroportul internaţional al capitalei persane, transformat apoi în aeroport pentru zboruri interne. „Unde doriţi să dormiţi?”, nu înţelegeam ce vrea să ne spună omul. „Cum să dormim?”. „În maşină sau pe băncile din aeroport?”. E drept că la 3 dimineaţa, după aproape 24 ore de când îmi părăsisem patul natal, ar fi putut suna interesant. Dar cum să dormi, când tocmai ai ajuns într-o ţară nouă unde încă ai de priceput regulile după care trebuie să te mişti. Stai dom’le să mă acomodez niţel, să mă zgâiesc în voie la oameni. La femei mai ales. „O să bem o cafea”, am răspuns diplomat. Preţ de vreo trei ore cât mai aveam până la zborul următor. Am tot băut şi ne-am chinuit să nu adormim. De-aş fi ştiut că era ultima cafea adevărată pe care aveam să o beau în următoarea săptămână. Am preferat ceaiul care ni se oferea la orice mică pauză unei cafele solubile care nu mă satisfăcea nicicum.

De cum mi-am ocupat locul în avionul spre Ahvaz am căzut într-un somn de plumb vecin cu coma. Într-o clipă eram la destinaţie. Speram că în scurt timp vom fi cazaţi şi ne vom putea odihni pentru ca a doua zi să ne începem munca. Nici vorbă. La aterizare mă aşteptau cuminţi încă 100 de km cu maşina, pe autostradă totuşi (de reţinut), ca să luăm un mic contact cu fabrica. Iranul este o ţară foarte mare cu diferenţe însemnate de climă între nord şi sud. Încă de pe scara avionului m-a întâmpinat o temperatură de 15-20 de grade, plăcută de altfel, însă am constatat că aş fi niţel cam înfofolită. Începea să îmi fie cam cald şi abia atunci am realizat că va trebui să stau şi cu eşarfa pe cap şi cu trenciul pe mine atât afară cât şi la interior. Oricât de cald mi-ar fi fost.

Prima călătorie
Prima călătorie

Privind pozele făcute în acea primă călătorie, zâmbesc cu indulgenţă şi mă amuz pentru că între timp am evoluat într-ale îmbrăcatului. Intuiţia, spiritul de observaţie şi puţină atenţie mi-au fost cei mai buni profesori. Şi fiecare călătorie în Iran, o lecţie despre vestimentaţie. Mă aflam într-o ipostază neobişnuită care îmi provoca o uşoară stare de disconfort. Ce-i drept, nu era o fericire să fii tot timpul cu capul acoperit, dar nici neapărat cea mai mare dintre tragedii. Cu timpul am învăţat să-mi fac viaţa mai uşoară, să combin ţinutele şi texturile materialelor în funcţie de temperaturi. Experienţa supremă şi extremă a disconfortului a fost în iulie a următorului an pe la 53°C la umbră! Când tare greu mă lăsam convinsă să mă urnesc din încăperile cu aer condiţionat.

Năframa şi emanciparea

Mă gândeam că bunica mea din partea tatălui a purtat toată viaţa năframă, eu făcând parte doar din a doua generaţie de femei „emancipate” din familie. Prin emancipată înţelegând cu pletele la vedere. La ţară, femeile obişnuiau să îşi acopere podoaba capilară (şi o mai fac şi azi), mai ales după căsătorie când se considerau a fi „luate” şi teoretic inaccesibile altora. Năframa era simbolul care indica de la distanţă acest statut de femeie măritată. Am încercat să mă consolez cu gândul la copilărie şi mi-am imaginat o întoarcere vestimentară la origini. Sau cel puţin la cum se îmbrăcau strămoaşele mele nu prea îndepărtate.

În Iran, o parte din populaţia de la oraş, şi mai cu seamă tinerele, dacă ar fi libere să aleagă, cu siguranţă nu s-ar acoperi. Ar urma ultima modă a vremii lor la fel cum fac tinerii de oriunde. Nu toate însă. Aşa cum la noi, într-o ţară cu guvern laic, nu toţi trăiesc la fel. E vorba de educaţie, principii, tradiţii, obiceiuri. În baza acestora, oamenii pot să aibă o anumită modestie, neimpusă de vreo stăpânire vremelnică, precum şi preocupări sau griji diferite. Perspectiva asupra felului de a-şi trăi viaţa poate fi diferită în funcţie de, hai să-i spunem generic, „bagajul” fiecăruia.

În 1936, Reza Shah a încercat să facă o modernizare cu forţa interzicând portul vălului. Dacă erau acoperite, femeile erau fugărite pe stradă de poliţie şi li se smulgea vălul. Foarte multe femei nu şi-au părăsit casa luni întregi. Fac un exerciţiu scurt de imaginaţie: trebuie să fi fost traumatizant să fii „modernizată” cu forţa de pe-o zi pe alta, prin despuiere, ca să fii „civilizat” ca europenii, care mă îndoiesc că la începutul secolului trecut erau ei înşişi atât de emancipaţi. Poate o parte din populaţia urbană cu bunăstare, cea pe care voia să o imite şahul. A fost o emancipare în aparenţă: femeilor le fusese interzis vălul, însă nu primiseră drept de vot!

Studente la arhitectura
Studente la arhitectura

Vălul specific iranian

Unul dintre neajunsurile majore era faptul că eşarfa aluneca cu insistenţă şi avea nevoie în mod constant să fie readusă la locul ei. Am priceput că o variantă mai fixă m-ar fi ajutat în momentele când munceam şi când atenţia mea trebuia să se concentreze în altă parte decât la aranjarea vălului. De fapt îmi doream în secret, de o manieră puţin masochistă, recunosc, să experimentez senzaţia acelor femei care îl purtau zilnic. Să fiu ca ele, să simt cât sufereau…

Mda, sufereau. Ne place să credem lucruri despre alţii fără să avem la îndemână toate elementele pentru a ne forma o părere, doar pentru că am auzit undeva, sau pentru că anumite concepte ni se tot repetă până la stereotipare. Oamenii sunt inventivi peste tot. Constrângerea le activează imaginaţia şi îi face să caute tot felul de portiţe de ieşire. Ar fi necesară poate o mică paranteză lămuritoare. În Iran, femeile nu portă burka şi nu sunt obligate să îşi acopere faţa decât dacă doresc asta, ori poate dacă le-o impune familia. La trei decenii de la instaurarea republicii islamice, când lucrurile s-au mai relaxat, într-o plimbare pe străzile din Teheran ai ocazia să vezi o varietate foarte largă de moduri de a se acoperi. Care diferă evident în funcţie de clasa socială de apartenenţă, bunăstare financiară, religie, vârstă. Pentru cineva care ajunge aici cu ideea preconcepută cimentată în creier că nu va zări decât ochii femeilor, dar nici un fir de păr ori un vârf de deget, poate fi şocant să vadă tinerele femei acoperite cu eşarfe foarte colorate de cele mai multe ori asortate cu restul ţinutei. Eşarfe colorate care lasă la vedere o cantitate impresionantă de şuviţe vopsite ce scapă consecvent, ca din întâmplare, de sub acoperământul obligatoriu.

Maryam era micuţă, subţire şi delicată. Poate feminitatea ori tristeţea profundă din ochii negri rotunzi care se întrezărea chiar atunci când zâmbea, o făceau să pară extrem de fragilă. De altfel ingineră şefă, tehnolog care coordona o secţie de producţie şi avea în subordine o grămadă de bărbaţi. Hmm, deci nu toate femeile sunt atât de oropsite în ţara asta din moment ce au absolvit facultăţi şi conduc fabrici. Povestind diverse i-am spus în treacăt că aş vrea să îmi cumpăr vălul acela tipic oficial pe care îl poartă ele la serviciu. A doua zi Maryam mi-a făcut cadou primul meu magnaeh. Negru. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori în Iran: dacă apuci să îţi exprimi vreo dorinţă cu voce tare, mi-aş cumpăra, aş mânca, mi-ar plăcea, mi-aş dori, a doua zi hop te trezeşti cu cadoul sau cu dorinţa îndeplinită.

Magnaeh, valul Iranian
Magnaeh

Magnaeh este acoperământul tipic iranian pe care femeile trebuie să îl poarte dacă lucrează la instituţii publice, la firme de stat. Am văzut că elevele îl poartă ca parte a uniformei, dar şi studentele când merg la cursuri. Acesta acoperă capul, gâtul, umerii, pieptul şi spatele. Strâns în partea de sus, fixat pe sub bărbie, se desface în jos spre umeri ca o rochie cloş. Clasic este negrul, dar am văzut şi verde, kaki, gri, bej. Cele pe care mi le-am cumpărat eu la următoarele vizite au fost bleumarin şi maro ca să le pot asorta şi schimba. Îmi doream unul bordo sau de culoarea prunei cum văzusem la cineva pe stradă în Esfahan şi mi se păruse şic. Atât cât poate fi de şic un magnaeh. Îi mai tăia din sobrietate. Nu ştiu ce-au înţeles şi pe unde ne-am împotmolit prin traduceri, nuanţe şi culori, că m-am trezit că mi-au făcut cadou unul roz. Pe care încă nu am îndrăznit să-l port. Mi se părea atunci prea roz pentru gustul meu şi mă gândeam că aş fi atras atenţia, ceea ce nu voiam cu nici un chip. Poate-mi fac curaj într-una din călătoriile viitoare.

Ştiam că nu e obligatoriu, iar curiozitatea mi-o satisfăcusem destul purtând magnaeh. Ai grijă ce-ţi doreşti! Ai vrut experienţe autentice şi inedite, ia, poftim şi un chador. N-a fost negru totuşi. Bleumarin cu floricele albe părea chiar prietenos. Chadorul este de fapt o bucată mare de material care se poartă peste văl şi peste hainele normale. În primele clipe mi s-a părut grozav de greu, nu reuşeam să-l potrivesc nicicum, ameninţa să tragă în jos şi eşarfa subţirică. De ce să mă mai împopoţonez şi cu ăsta, când capul îmi este acoperit, port pantaloni de in, lungi şi largi (!), şi pe deasupra o rochie până la genunchi? Brusc nu mai corespund? Noroc că noua ipostază a durat doar câteva zeci de minute cât am vizitat o moschee la Esfahan. Abia mai târziu am citit undeva că purtarea chador-ului este obligatorie la intrarea în moschei, mausolee. A meritat din plin „sacrificiul” pentru că moscheea Masjed-e-Imam s-a dovedit a fi o minune turcoaz cum n-am mai văzut, a cărei frumuseţe îţi taie răsuflarea, iar prietenii m-au ajutat să  transform purtatul chador-ului într-o experienţă amuzantă.

Chador
Chador

Când am pornit pentru prima oară, plină de nelinişti, spre Iran, căutam poate doar o experienţă inedită. Nu aş fi ghicit că din umbra unui rusari, magnaeh sau chador, aveam să descopăr o lume paradoxală şi surprinzătoare. N-aş fi putut să îmi imaginez că doar învăluită voi fi avut acces la o lume care îşi va dezvălui frumuseţea lent, în doze mici, atât cât să mă fascineze şi să mă atragă iremediabil, păstrându-şi totuşi mereu, cu grijă, o parte de mister.

 

Mai 2014, Cluj

Absolventă de Litere şi pasionată de lectură şi limbi străine, Ana Maria Vaida a călătorit pornind concentric printr-o parte a Europei de Est, din Romania, Ungaria, Bulgaria ca să ajungă în Orientul Mijlociu, în Iran, Vietnam şi chiar in Caraibe. Ana Maria mai spune despre sine următoarele: „Călătorind am învăţat că nu-i bine să pleci la drum cu multe aşteptări şi idei preconcepute. Etichetele şi prejudecăţile se lasă acasă dacă vrei sincer să te alegi cu ceva din călătorit. Am învăţat în timp să iau cu mine doar capacitatea de a mă mira şi multă curiozitate.”