Cearta în călătorii

Cearta în călătorii

“I have found out that there ain’t no surer way to find out whether you like people or hate them than to travel with them.” ― Mark Twain, Tom Sawyer Abroad

(„Am descoperit că nu există o cale mai bună, pentru a afla dacă îţi plac sau dacă urăşti anumiţi oameni, ca o călătorie alături de ei.”)

Ce-aş putea să spun mai mult decât a spus-o deja, atât de bine şi concis, Mark Twain? Şi probabil că nici nu m-aş fi încumetat dacă nu aş fi primit la un moment dat o temă: să scriu despre un moment de care îmi e jenă, un moment în care mă arăt cu sinceritate aşa cum sunt, vulnerabilă şi imperfectă, un moment care aş fi preferat să se întâmple altfel. Cum în majoritatea timpului sunt o persoană cu o atitudine pozitivă şi o memorie selectivă, aşa cum ar trebui să fim cu toţii, mi-a fost greu mai întâi să găsesc ceva. Sigur am trecut prin mai multe momente penibile în călătorii, dar când e să ne aducem aminte de ele… ia-le de unde nu-s! Aşa că nu voi alege un moment anume ci îţi voi povesti puţin despre certurile apărute în călătorii. Certuri cu prietenii cei mai buni sau cei mai noi, certuri cu jumătatea sau, cele mai sigure şi mai furtunoase, certurile cu copilul.

Cum bine spunea Mark Twain, nu e moment mai bun decât acela al unei călătorii pentru a descoperi cu adevărat cele mai întunecate părţi ale unui om. Vorba vine „moment bun”! E cel mai greşit moment cu putinţă, dar asta e, atunci pune soarta reflectorul pe noi şi ies toate la lumină. Sursa acestei descoperiri are sens dublu, ca de obicei. Nu sunt doar „ceilalţi” de vină. Atunci când călătorim, ne dorim atât de mult să ne bucurăm de fiecare clipă de vacanţă încât devenim de-a dreptul intoleranţi faţă de orice fel de manie, tabiet sau defect al celuilalt. Nu vrem să ne strice nimic experienţa şi, deodată, ne transformăm într-un fel de radar pentru toate chestiile alea mărunte care, acasă, abia dacă le-am băgat în seamă. Pe de altă parte, avem şi noi bubele noastre. Ne place sau nu să ne trezim devreme şi suntem mai mult sau mai puţin prietenoşi în funcţie de ora la care am fost smulşi din aşternut. Ne place să vizităm cât mai mult într-un oraş şi să nu pierdem niciun minuţel sau preferăm să o luăm mai încet şi să ne mai oprim din când în când la o cafea sau la o terasă. Suntem deschişi la decizii spontane sau ne stresăm dacă cineva propune o schimbare neaşteptată de program. Ne place sau nu cum se comportă partenerul sau copilul faţă de ceilalţi din grup sau pur şi simplu faţă de oamenii din jur. Toate acestea şi încă multe altele se adună şi ne transformă, deseori, într-un butoiaş de pulbere care nu are nevoie decât de o scânteie…

De când eram eu mică, asistam la diverse scene şi scenete între părinţi, prin vacanţe. Nu era nimic violent sau exagerat, dar ce ţin minte şi acum e că întotdeauna certurile porneau de la detalii mărunte, în special de la o întrebare de genul: unde ai pus furculiţa? Eu nu voi face niciodată aşa, îmi spuneam. Desigur…

Anul trecut am decis să plecăm undeva în echipă şi am ales unul dintre locurile mele preferate: Meteora. Genul acela de tărâm încărcat cu o energie pozitivă şi amintiri plăcute, locul în care NU ai cum să nu te simţi bine. Ei bine, cred că nu ne-am certat niciodată mai abitir ca acolo! Şi nu cu ceilalţi, ci între noi. Petra, scoasă cumva din echilibrul cifrei trei cu care era obişnuită, simţind că nu mai e chiar în centrul atenţiei, devenise mai dificilă ca de obicei sau poate că aşa mi se părea mie care, la rândul meu, nu o mai priveam dintr-o singură perspectivă, ci mă gândeam şi la comportamentul ei care ar putea deranja restul grupului. Toleranţa mea scăzuse la cote minime. Nu l-am iertat nici pe Alex, pe care îl rugasem să-mi respecte o anumită dorinţă, aceea de e nu se sui pe vreo stâncă pentru fotografii, asta pentru că ştiam că cea mică îl va urma şi eu voi suferi de un atac de panică (am o frică de înălţimi greu de controlat, s-ar putea explica prin ceea ce am povestit la un moment dat aici). Alex a ignorat cu brio rugămintea mea iar atacul meu de panică s-a rezumat la a părăsi grupul şi a porni de una singură înapoi pe poteca pe care venisem. Ce a urmat nu merită descris, îmi aduc doar aminte de noi stând îmbufnaţi în mijlocul unui peisaj demn de cu totul altă atitudine.

SC_0354

O altă ceartă a izbucnit atunci când eram la Viena, când am aflat de acasă că Petra mă minţise cu ceva şi, cu mintea înceţoşată de surpriza neplăcută, m-am învolburat toată şi am dat prea multă importanţă faptului. Îmi amintesc şi acum cum nori negri acopereau oraşul, în perfect acord cu starea mea de spirit – nu i-am convocat eu, aş fi aflat până la vârsta asta dacă aveam astfel de puteri. M-am separat de restul familiei şi am decis să mă refugiez în hotel, ferm hotărâtă să nu iert o biată şi nevinovată minciună de şcolar. Am privit ploaia cum cădea peste statuile unei frumoase clădiri din apropierea hotelului, am ascultat tunetele şi, când a sunat telefonul, am putut să râd şi să le spun că vin după ei, cu o umbrelă. Asfaltul lucea, reflectând luminile magazinelor de pe străzile pietonale din centrul Vienei, iar eu mă simţeam bucuroasă să fiu acolo cu copilul şi soţul meu, oamenii pentru care aş face orice, dar faţă de care, iată, nu reuşisem să-mi stăpânesc o reacţie stupidă. M-au iertat şi m-am iertat, spre fericirea tuturor.

DSC_1769 Ploaie in Viena_1773

În viaţă traversăm etape, nu doar momente şi călătorii. Copilul creşte şi ne pune de fiecare dată la încercare cu atitudini şi hachiţe noi, adultul de alături îmbătrâneşte şi îşi dă seama că nu mai ştie dacă şi-a lăsat borseta cu acte şi bani la cazare sau i-a fost furată, fix când trebuie plătită nota la restaurant, şi aşa mai departe. Ca în orice cuplu sau familie, certurile apar şi dispar, mai ales în călătorii. Din fericire, în cazul nostru nu s-au soldat niciodată cu consecinţe mai grave, ba dimpotrivă, de câteva ori am izbucnit în râs în mijlocul unei astfel de furtuni, dându-ne seama cât de caraghioasă e situaţia. E grozav să poţi asta, deşi recunosc că e dificil. Când eşti furios, mintea nu mai poate gândi clar. Dar dacă ai un moment de claritate, în care vezi ridicolul şi nepotrivitul situaţiei, râzi de ea şi va trece mult mai uşor! Dacă de prieteni te poţi despărţi după o vacanţă, cu familia e mai complicat.

Dar să nu las totuşi prietenii aşa de uşor deoparte. Cunosc oameni care aleg să călătorească doar singuri, pentru că ştiu cât de dificil e să suporte pe alţii ca parteneri de drum. Sau poate că, fără să-şi dea seama, ei sunt partenerul dificil pe care nu ai vrea să îl ai alături, genul de om care vrea să facă doar ca el, doar când vrea el, şi nimeni să nu aibă altă părere sau dorinţă. Ei bine, da, e o soluţie: să alegi să mergi şi singur, dacă e vorba de aşa! Dar odată ce nu eşti singur, indiferent că eşti în doi sau mai mulţi, trebuie să îţi adaptezi ritmul şi aşteptările, să îţi activezi cu atenţie sistemul de toleranţă şi să nu uiţi să te asiguri că-ţi funcţionează simţul umorului. Există prieteni alături de care o primă călătorie iese extraordinar, dar în a doua lucrurile încep să scârţâie. E absolut normal, cu cât te apropii mai mult de o persoană, cu atât începi să fii mai puţin tolerant, e împotriva oricărei logici dar aşa se întâmplă, atât în cuplu cât şi în prietenii. Când am ieşit cu Ina în a doua călătorie împreună, pe cursul Dunării, totul a mers la fel de bine ca şi în cea pe care o făcusem cu un an în urmă, mai puţin un moment în care ne-am certat scurt şi operativ, într-o parcare, în mijlocul unei rătăceli. Ca şi cum altă treabă mai bună decât să ne certăm nu aveam. Nu voi detalia, am povestit deja despre asta. Important e că nu ne-a ţinut mult şi putem încă să visăm la noi călătorii împreună.

Există şi cazurile nefericite în care oameni care se cunosc de mult timp şi care au o relaţie frumoasă la ei acasă, îşi descoperă incompatibilităţile fix în vacanţă şi ajung să-şi strice atât concediul cât şi relaţia, pe viaţă. Asta nu ştiu cum e, nu am experimentat, aşa că nu pot povesti mai multe.

Încercând să trag o concluzie, eu cred că atât timp cât nu ne lovim de defecte de neiertat, de atitudini sau obiceiuri ce ar putea să ne afecteze sănătatea sau viaţa, atât timp cât avem cu siguranţă mai multe de împărtăşit decât de combătut cu cei apropiaţi, în călătorii – ca şi în viaţă – trebuie să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem şi să ne bucurăm de momentele împreună, de momentul prezent cu ce are el frumos în el. Fuga nu e o soluţie. Aşa cum nu e deloc plăcut să fii singur. Nici într-o călătorie solo nu eşti cu adevărat singur, dar dacă întâlnirile pasagere sunt singurele relaţii în viaţa ta, e posibil să ai nevoie de mai mult decât de o călătorie pentru a-ţi da seama de ce.

Ploaie in Viena_1750

Exemple aş mai avea, dar nu vreau să mă arăt în toată splendoarea mea, am făcut suficiente mărturisiri pentru un singur articol. Te invit totuşi pe tine să comentezi, să-mi spui dacă au fost situaţii în care ai fi preferat să nu ajungeţi la o ceartă, sau cum reuşeşti să preîntâmpini certurile la drum. Hai să învăţăm unii de la alţii, ce zici?

CONCURS!

Ca să te încurajez să comentezi, îţi spun că ofer drept premii, pentru „cele mai cele” două comentarii, două cărţi de la Editura Herald care te-ar putea ajuta: Mindfulness zi de zi – oriunde vrei sa mergi, acolo esti deja, de  Jon Kabat – Zinn şi Mindfulness pe intelesul tuturor, de Bhante Henepola Gunaratana. (Later edit: Voi alege câştigătorii vineri, 30 ianuarie, aşa că se pot lăsa comentarii până pe 29 ianuarie, dar şi oricând în altă zi, după libera dorinţă şi plăcere.)

Mă folosesc de acest prilej ca să anunţ şi un eveniment pe aceeaşi temă, Mindfulness în viaţa cotidiană, despre care poţi găsi mai multe detalii aici şi aici. Eu zic că toate acestea ajută, în vieţile şi călătoriile noastre.

Curaj şi succes!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.