Golestan, palatul cu ziduri înflorate

Golestan, palatul cu ziduri înflorate

Iranul nu se lasă povestit şi nu am reuşit să-mi dau seama de ce. Încă. Poate anumite stări, impresii nu s-au sedimentat suficient ca să le pot transmite într-o formă captivantă. Vă mărturisesc că sunt împotmolită de ceva vreme, nu am nici cea mai vagă idee de unde să încep să vă spun cât de diferită este ţara asta comparativ cu ceea ce se alege a se vehicula despre ea. V-am povestit că Iranul m-a fascinat, în ciuda faptului că a trebuit să port văl, şi apoi m-am oprit. V-am lăsat în suspensie. Poate că am la îndemână pentru moment prea puţine piese ca să  alcătuiesc imaginea mea despre Iran pe care să o arăt lumii. E adevărat şi că am văzut deocamdată doar mici părţi din ce are el de arătat şi nu neaparat pe cele mai faimoase pe unde-i musai să treci. Călătoriile mele în Iran se întind pe cinci ani, însă doar o mică parte le-am făcut cu scop turistic. De fapt au fost ore, câteodată jumătăţi de zi furate din programul de lucru. Motivele pentru care ţara asta m-a cucerit sunt extrem de subiective şi nu ţin de frumuseţile naturale ori de monumente, ci poate mai degrabă de întâlnirile prilejuite şi de lecţiile, dealtminteri universal valabile, învăţate. Poate n-ar trebui să mă cramponez de vreo ordine cronologică sau de orice alt fel, ci doar să mă apuc de povestit pur şi simplu.

De undeva trebuie să încep

Şi o fac cu un obiectiv turistic, recent vizitat, pentru că îmi vine mai la îndemână. Teheranul este poarta prin care vin şi plec din Iran şi ani de zile mi-a fost dat să-l văd doar noaptea în drum spre sau dinspre aeroport. Metropolă imensă, cu un trafic de coşmar, n-aş zice că are cine ştie ce splendori arhitecturale care să te facă să-ţi ţii respiraţia. Ştiţi senzaţia aceea stranie când un urât exercită asupra ta o atracţie puternică, inexplicabilă şi căruia îi descoperi părţile interesante la fiecare reîntâlnire pe care o cauţi şi după care tânjeşti în ciuda raţiunii pe care încerci să o faci în zadar să funcţioneze. Cam aşa e relaţia mea cu Teheranul. Declar sus şi tare că e urât, însă ştiu că are lucruri care merită experimentate şi locuri care trebuie văzute. De fiecare dată când mă întorc acolo încerc să fac câte ceva nou ori să adaug un obiectiv la lista cu cele văzute. Vara trecută a venit rândul Palatului Golestan.

De dimineaţă ne-am încumetat să pornim spre palatul muzeu în traficul de nedescris, străbătând spre sud oraşul prăfos sufocat sub căldura toridă a primei zile de iulie. Am ajuns imediat după deschidere, astfel încât la prânz să ne putem întoarce şi refugia in răcoarea confortabilă a aerului condiţionat din hotel.

Taxiul ne-a debarcat pe un bulevard mare în faţa unor edificii moderne cu faţada foarte oficială. Nedumerită şi enervată pe şofer crezând că ne lăsase într-un loc greşit, am coborât totuşi din taxi, gesticulând şi bolborosindu-mi că mă descurc eu cumva. Nici una din clădiri nu părea a fi din secolul XVIII şi nici a reşedinţă domnească nu semăna. Am dibuit destul de uşor intrarea, dar mi s-a părut ciudată aşezarea palatului între clădiri mult mai înalte şi mult mai puţin estetice (ca să folosesc un termen eufemistic), ce adăpostesc diverse ministere. E aşezat pe locul denumit Arg* fosta citadelă din Teheran.

O arcă istorică de frumuseţe printre mamuţi moderni dizgraţioşi

Palatul Golestan este de fapt un complex format din şaptesprezece clădiri ce închide cu grijă în miezul său un mic parc cu fântâni şi bazine cu apă. A fost reşedinta familiei regale Cajare atunci când au decis să mute capitala la Teheran. După venirea la putere în 1925, dinastia Pahlavi l-a mai folosit doar pentru recepţii formale. Cele mai importante ceremonii** au fost încoronarea lui Reza Khan şi mai apoi a fiului său Mohammad Reza în 1941. Ultimii doi şahi şi-au mutat reşedinţa din sudul tot mai aglomerat în nord, într-o zonă răcoroasă şi situată la înălţime deasupra oraşului, într-un parc imens.

La nouă jumate era deja foarte cald. La casa de bilete am primit şi un fel de hartă cu complexul pe care mi s-a indicat sec ce aveam de vizitat. Luasem bilete ce ne permiteau doar vizitarea unora dintre clădiri, pentru că hotărâsem că nu ne interesau toate. Ce-i drept domnul care mi-a vândut biletele nici nu s-a ostenit prea tare să îmi explice exact ce se afla în fiecare pavilion, decât în urma câtorva întrebări sâcâitoare pe care am găsit de cuviinţă a i le adresa. Imediat ce am intrat am recunoscut fântâna lungă care avea în capătul opus veranda faimoasă împodobită cu marmură, bucăţi de sticlă şi lemn, ce adăposteşte tronul de marmură. Trebuie să fac şi eu poza asta, mi-am spus, e poza clasică care apare peste tot. Mi-am dat seama însă că am ceva în plus în cadrul meu larg. Este partea superioară din clădirea unui minister urât care se iţeşte în spatele palatului şi vrea să fie vedetă. Regret să îi înşel veleităţile şi aşteptările, strâng cadrul, mă mai apropii puţin şi obţin poza “standard”.

Golestan_4006

Golestan_4007

Golestan_4015

Tronul de marmură şade pe terasa împodobită cu oglinzi şi frânturi de oglinzi. De vreo două sute ani se sprijină confortabil pe umerii unor personaje antropomorfe mândre de misiunea lor. Nu pare deloc toropit de căldură. Executat din şaizeci şi cinci de bucăţi de marmură gălbuie de Yazd, Takht–e–Marmar a fost construit în 1806 din porunca lui Fath Ali Şah. Aici aveau loc ceremonii oficiale ale curţii şi încoronările regilor Cajari. În timp ce fotografiez în voie iwan-ul, prezenţa unui soldat obosit cu o faţă care strigă lehamite, ce şade resemnat pe nişte scări în curte, mă intrigă oarecum. Care i-o fi menirea? Să apere ce? De cine? Suntem la muzeu şi mintea mea asociază greu vederea unui om înarmat în uniformă în acest context.

Vrem să sărim peste galeria de pictură iraniană şi străină. Dar care o fi că nu scrie nicăeri nimic într-o limbă inteligibilă pentru străini. Când intru să întreb cum ajung la sala de recepţii, un domn aşezat confortabil pe scaun la un birou îmi rupe mai întâi biletele şi mă pofteşte înăuntru politicos cu un gest automat, fără să asculte ce vreau de fapt. Ridic puţin tonul, pronunţ cuvintele cât mai rar şi apăsat: „îmi spuneţi vă rog ce-i aici?” Omul răspunde ceva în persană. Într-un târziu, în urma unui dialog fiecare pe limba lui, se dumireşte şi-mi spune că acolo e galeria de pictură. Probabil era singura frază în engleză, învăţată pe de rost, de spus la nevoie. Înşfac cele două părţi ale biletului deja rupt şi ies. M-aş fi luat după grupurile de vizitatori, însă nu prea erau, aşa că merg pe dibuite şi încerc fiecare uşă.

Turiştii, toţi străini, îi număr pe degetele de la două mâini. Sau poate era devreme şi vizitatorii se vor fi înghesuit mai târziu. De fapt cu un orar de la 9.00 la 3.30 chiar se impune să ajungi mai devreme dacă ai intenţia să vizitezi în detaliu muzeul.

Nimeresc până la urmă intrarea la Talar e Berelian unde nişte cerberi feminini îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare ne indică mut, cu o figură acră, un coş de unde să ne echipăm cu botoşei. Comentariile sau lamentările ar fi oricum de prisos aşa că ne tragem botoşeii grosolani peste pantofi şi purcedem curioşi. Nu îmi dau seama de ce le plăcea atât de mult şahilor să îşi decoreze palatele sau încăperi întregi exclusiv cu mozaicuri de oglinzi. Eu le găsesc extrem de încărcate. Sala Stălucirii construită de Naseredin Şah, străluceşte într-adevăr cu toată puterea din toate cristalele candelabrelor şi din fiecare bucăţică de oglindă. În rest sala îmi pare destul de simplă. Îmi amintesc că am văzut ceva similar la Palatul verde din complexul Saadabad unde camera părea cu atât mai încărcată cu cât era şi mai mică şi în plus toţi pereţii erau acoperiţi cu bucăţi de oglinzi.

Golestan_4022

Zidurile spun poveşti colorate

Lumina opulentă a oglinzilor e rece, cea a soarelui de iulie, dogoritoare, mă orbeşte. Nu e nici măcar ora prânzului. În curte mă preling pe lângă zidurile îmbrăcate de sus până jos în faianţă pictată, în căutarea umbrei care mai stăruie pe alocuri. Zugrăvite în culori plăcute flori, frunze, arabescuri acoperă la est zeci de metri din zidul cu arcade. Motive florale ori păsări nobile, elegante, precum lebăda asociată cu lumina sau păunul, încărcat de simboluri şi atât de iubit în Persia, servesc drept cadru pentru poveşti miniaturale. Dacă te apropii de arcade descoperi mici “tablouri” în centrul lor. Stau şi le studiez de foarte aproape, aş vrea să îmi întipăresc desenele lor în memorie. Le-aş fotografia pe toate, nu m-aş da dusă, dar săpuniera mea pare copleşită de atâta culoare şi frumuseţe şi dă semne de oboseală. În nuanţe predominante de galben, albastru, roz, turcoaz îmi defilează prin faţa ochilor, pe bucăţile de faianţă pictată, mici istorisiri din veacuri trecute: imagini ale palatelor în liniştea vieţii cotidiene, scene de vânătoare, scene de luptă între animale fantastice şi reale, bătălii între căpetenii viteze, şi iar multe păsări şi flori. Câtă răbdare or fi avut cei care au migălit la motivele minunate de pe bucăţelele de faianţă. Fără sfârşit.

Golestan_4026

 

Edificiul soarelui sau Shams–ol-Emareh, aşezat pe partea unde soarele se trezeşte dimineaţa este clădirea cea mai înaltă din complex, şi are două turnuri identice. Se spune că Nasseredin Şah*** s-ar fi inspirat din arhitectura europeană când şi-a dorit această clădire cu mai multe etaje ca să beneficieze de privelişti panoramice asupra oraşului. Începută în 1865 construcţia acestui edificiu s-a încheiat doi ani mai târziu.

Clădirea turnurilor de vânt avea un sistem ingenios de ventilaţie cu patru turnuri care comunicau pe dedesubt cu nişte canale pline cu apă. Aceste canale au fost astupate atunci când s-a contruit metroul în Teheran. Tot în Emarat–e–Badgir (clădirea Turnurilor de vânt) am văzut cele mai frumoase ferestre cu vitralii colorate. Şi era permisă fotografierea în interior, iar doamnele care supravegheau pavilionul, mai dornice de conversaţie, o rupeau cât de cât în engleză.

Golestan_4051

Golestan_4054

În muzeul etnografic adăpostit în palatul Abyaz (alb) erau expuse costume populare din mai multe zone ale Iranului şi tot felul de obiecte folosite în viaţa cotidiană pe care privindu-le îţi poţi imagina cum trăiau persanii în urmă cu câteva secole.

Dacă ajungeţi prin capitala Persiei, eu zic să treceţi şi pe la Palatul Golestan. Nu vă sfătuiesc să vă setaţi mental pe palatele regale sau imperiale europene din aceiaşi perioadă pentru eventuale comparaţii. Asta doar ca să nu rămâneţi oarecum dezamăgiţi de dimensiunile mult mai reduse ale acestui palat, ca şi a altor reşedinţe regale din Iran, care trebuie aşezate în contextul istoric şi social din vremea când s-au construit. Plecaţi cu mintea deschisă şi lăsaţi frumuseţi diferite, aşa cum este Palatul Florilor (Golestan),  să vă încânte.

Golestan_4061

 

Golestan_4018

 

* Arg  – fortăreaţa interioară sau citadela dintr-un oraş împrejmuit cu ziduri. Începută de Karim Khan Zand la 1760 citadela din Teheran a fost construită probabil pe locul unul complex rezidenţial din vremea dinastiei Safavide. Din 1786 a fost extinsă de Aga Mohammad Khan şi Fath-Ali Şah pentru ca în următorii cincizeci de ani acest nucleu să devină împrejmuirea palatului Golestan. (enciclopedia iranica)

**Nunta ultimului şah cu cea de-a doua soţie Soraya Esfandiari Bakhtiari a avut loc la Palatul Golestan pe 12 februarie 1951.

***Naser al-Din Shah (17 sept. 1848 – 1 mai 1896) a fost primul suveran persan care a făcut vizite în Europa şi în ţări nemusulmane, prima dată în 1873, apoi timp de patru luni în 1878 cu ocazia Expoziţiei universale de la Paris, şi în sfârşit în 1889 pentru o vizită oficială durată şapte luni. În călătoriile sale a vizitat Rusia, Germania, Belgia, Anglia, Franţa, Elveţia şi Italia şi a rămas impresionat de tehnologia europeană. Şahul a ţinut un jurnal de călătorie care a fost publicat la întoarcerea la Teheran. (Farian Sabahi, Storia dell’Iran 1890 -2008)

Absolventă de Litere şi pasionată de lectură şi limbi străine, Ana Maria Vaida a călătorit pornind concentric printr-o parte a Europei de Est, din Romania, Ungaria, Bulgaria ca să ajungă în Orientul Mijlociu, în Iran, Vietnam şi chiar in Caraibe. Ana Maria mai spune despre sine următoarele: „Călătorind am învăţat că nu-i bine să pleci la drum cu multe aşteptări şi idei preconcepute. Etichetele şi prejudecăţile se lasă acasă dacă vrei sincer să te alegi cu ceva din călătorit. Am învăţat în timp să iau cu mine doar capacitatea de a mă mira şi multă curiozitate.”