Numără până la zece

Această povestire a câștigat concursul de scris 7 de-acasă, prima ediție. La cererea cititorilor, am decis să-l publicăm la noi pe blog. Mai multe despre autoare poți afla la final.

Text: Andreea Drăghici

Foto: Theo G.


– Numără până la zece și-apoi ia-o de la început. Asta dacă vrei să nu ți se taie răsuflarea.

Miezul nopții și un cort. Tu, eu și tăcerea. Așteptăm să se întunece. Vrei să captezi luna, în drumul ei din spatele munților și până deasupra noastră. Setezi aparatul pentru timelapse, câte o fotografie la fiecare zece secunde și te întorci lângă mine. Toți sunt atrași de lumină, de lumina soarelui de vară. Toți, dar nu și tu. Toți vor să facă fotografii munților și lacului și traseului ăstuia șerpuitor, pe care farurile câte unei mașini se pierd în depărtare, dar tu vrei să privim cerul.  Mi-ai spus că aici vom găsi un altfel de cer, atunci când eu mă minunam de Carul Mare, pe care luminile magazinelor înșirate simetric la parterul blocurilor din oraș abia mă lăsau să-l văd. Mi-ai spus că aici sunt milioane de stele și-o lună care răsare de undeva, de dincolo de vârfurile munților. Nicio lumină albă de neon, niciun bec galben al stâlpilor de pe marginea vreunei străzi. Doar cerul, cerul și noi. Clickul aparatului perturbă liniștea atât de divină, dar e prea puțin ca să rupă vraja asta în care suntem legați amândoi. Noi suntem zei ai nopții, abia născuți din lumina stelelor, din reflecții în luciul unor ape tulburi, din șerpuiri, parcă nesfârșite, de drumuri prin munți. Toți vor să vadă Transfăgărășanul la lumina zilei. Toți vor să-și vadă reflecția în apa tulbure a lacului Bâlea, toți vor să urce pe vârfurile stâncoase care se ridică de-a lungul șerpuirilor șoselei. Toți? Nu și tu. Acum, nu și noi. Eu și cu tine stăm turcește la ușa cortului și ne minunăm de cer, de luna care răsare și de milioanele de stele. Îmi arăți Carul Mare, Cloșca cu pui, constelația Orion și planeta Venus.

– Numără până la zece și-apoi ia-o de la început. Asta dacă vrei să nu ți se taie răsuflarea.

Tăcem amândoi. Cerul spune toate cuvintele pe care nu le putem rosti. Tu și eu, luna deja deasupra noastră. Îți văd strălucirile din ochi. Ai spune ceva, dar nu crezi că trebuie. Respirăm aerul ăsta atât de pur, atât de rece și ne privim. Un minut, două, zece, o eternitate. Ai avut dreptate. Mereu ai dreptate. Aparatul se oprește. Tu îmi spui că ar trebui să dormim. Închizi fermoarul cortului și mă desparți pentru totdeauna de un cer care îmi taie răsuflarea. Vor rămâne amintiri, toate acele fotografii, un timelapse și tăcerea dintre noi. Promite-mi că vom reveni aici în toate momentele când ne vom pierde printre multe vorbe fără rost. Promite-mi că ne vom regăsi sub același cer plin de stele, reflectat în aceleași ape tulburi. Promite-mi că ne vom căuta pe aceleași cărări șerpuitoare.

Într-o zi, cerul de deasupra lacului Bâlea va spune povestea noastră altora asemeni nouă. Până atunci, ține-mă strâns și învață-mă cum să număr până la zece ca apoi s-o iau de la început.

Studentă a Facultății de Litere, Andreea a renunțat la planuri care includeau fizică, chimie și matematică, pentru a face ceea ce și-a dorit întotdeauna: să citească și să scrie despre ceea ce vede și despre ceea ce trăiește. Îi plac călătoriile, fotografiile alb-negru, poezia secolului XXI și visează să fie turistă în toate capitalele lumii.