Trasee în Dolomiți: Giro del Sassolungo

Passo Sella (2180),  urcare cu telecabina de la cabana cu același nume până la Rifugio Toni Demetz (2865), pauză la Rifugio Vicenza (2256), înconjurul masivului Sassolungo, cu multe pauze de poze și o pauză de ploaie la Rifugio Emilio Comici (2154), în total aproximativ patru ore și jumătate pe traseu.

N-aș putea spune de ce am întârziat atât de mult cu ultimul articol din seria drumețiilor noastre prin Dolomiți, pe via ferrata sau pe poteci, cred că am așteptat momentul potrivit. Și ce moment poate fi mai bun decât ziua mea de naștere, când vreau să îmi aduc aminte ce aniversare superbă am avut acum fix doi ani, când pașii m-au dus alături de familie și prieteni, tocmai pe il giro del Sassolungo. Nici nu vreau să cred că au trecut doi ani, ca să nu mai spun de cei 44 pe care îi împlinesc astăzi. Să revenim mai bine la potecile de munte și să visăm cu ochii deschiși la o frumusețe cum numai în Dolomiți întâlnești.

Ii giro del Sassolungo a fost ultimul dintr-o serie de cinci plimbări memorabile, după Valle di Fannes, Tre Cime, Averau, Cinque Torri și Lagazuoi. A fost sigura zi în care ne-a plouat, dar și ce frumos s-a încheiat!

Am început devreme, dar nu ne-am grăbit deloc. Ca orice melc respectabil, am băut ceaiul pe îndelete și am pornit abia pe la amiază spre Passo Sella. Ne-am strecurat cu grijă printre roiurile de bicicliști care se pregăteau de competiție, am luat telecabina până la Rifugio Demetz, moment în care ne-am dat seama că ne e foame și ar fi bine să nu plecăm cu burta nemulțumită pe traseu. Doar o dată pe an era ziua mea.

De la refugiu a urmat o coborâre destul de abruptă și pietroasă până la Rifugio Vicenza, un alt colț de rai pe lângă care n-am putut trece indiferenți. De la terasa lui, cu un pahar răcoritor în față, am văzut și ascultat ploaia venind.

Poteca a fost destul de lină după aceea, frumoasă și fără mari diferențe de nivel. Tunetele și norii au părut să ne ocolească o vreme, stâncile se ridicau înalte chiar pe lângă cărare, din vale se auzeau clopote de vaci. Simțeam nevoia să stau pe loc și să absorb toate aceste sunete și mirosuri, înclusiv cel de ploaie. Prietenii noștri au mărit pasul, dar n-am scăpat de ploaie. Înainte de Rifugio Emilio Comici a început să toarne. Ne-am adăpostit sub o streașină, căscând ochii cu mirare la atmosfera de lux din jurul refugiului încă închis la momentul acela.

Când răpăiala s-a mai potolit am plecat mai departe, am admirat din mers panourile tematice și am salutat respectuos niște vaci cu priviri princiare. Cred și eu, cu așa o bogăție naturală în jur, ar fi imposibil să te porți umil.

Când am ajuns din nou la mașini eram uscați. Doar eu eram nedumerită, mă întrebam încă de ce a trebuit să fie așa o vreme ciudată tocmai de ziua mea. Ciudată, zici? mi-a reproșat masivul Marmolada și s-a înroșit de nervi, atrăgând spre el toată lumina soarelui care apunea. Nori jucăuși ne-au tăiat calea, pe șosea, iar deodată ce să vezi, un curcubeu mi-a spus La Mulți Ani, în cea mai colorată limbă pe care am citit-o vreodată. Asta era, de aceea a plouat.

Astăzi în București e cald. Nu e nici urmă de curcubeu sau stâncă în apropiere și aș da orice pentru o ploaie. Dar nu sunt tristă, nu atât timp cât îi am pe cei dragi aproape și atâtea amintiri din LumeaMare în suflet. În plus, știu că toate au un rost și că Dolomiții ne așteaptă oricând să revenim.


Completare, după 24 de ore: la final de zi a început să plouă, deși nicio prognoză nu prevedea asta. Am primit ce mi-am dorit, din nou, mai puțin curcubeul… Dar sunt sigură că undeva, în LumeaMare, a fost și un curcubeu.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.