Poveste de călătorie cu final la alegerea ta (1)

Înainte să deschidă portbagajul, Vali mai lustrui o dată numărul și luneta. Lia parcase iarăși sub un copac și mașina se umpluse cu găinaț de porumbei. Pe ea nu o interesa. Ce faci atâta caz, spunea, e o doar o tablă, se șterge. Dacă mașina s-ar fi șters singură ar fi fost bine, numai că acel se șterge din discursul ei însemna întotdeauna că se duce Vali să o spele. Strânse din dinți și decise ca de data aceasta să nu-i reproșeze nimic; plecau în minivacanţa pe care Lia o așteptase tot anul, nu era bine să înceapă cu o încă o ceartă. Deschise portbagajul, apucă rucsacii și îi așeză cu atenție, apoi îi înmână ei cheia mașinii. Lia conducea de ani buni, el abia își luase carnetul și nu s-ar fi încumetat la un drum atât de lung.

– Iartă-mă că nu te-am ajutat cu rucsacii. Am vrut să mai verific o dată vremea, spuse ea, în timp ce-și aranjă oglinda retrovizoare și scaunul. Se anunță vreme excelentă, nici prea cald, nici prea frig, nori cu soare, ideal pentru munte.

Porni mașina și întinse mâna către radio, pentru a reduce volumul muzicii. When the doves cry abia se mai auzi din boxe. Surescitată de plecare, uitase probabil că asta era melodia lui preferată.

– Știi că la munte vremea se poate schimba de la o clipă la alta, dar o ploaie n-a omorât pe nimeni, zise Vali printre dinți.

– Nu cobi. Vrei să te dau jos la prima? întrebă Lia uitându-se la el cu o sprânceană ridicată. Da, domnu’ știe-tot, poate să se schimbe, dar de ziua mea nu se va întâmpla așa ceva, ai să vezi. Dolomiți, nu plecați nicăieri că venim imediat.

Mașina porni în trombă din parcare și Lia întinse din nou mâna către volumul radioului, dar era prea târziu, acum era doar un hit stupid, despre niște creioane colorate. Vali oftă, la cât de puțin timp aveau la dispoziție ar fi preferat o plajă liniștită pe care să se odihnească.

– Dolomiți? Și eu care credeam că mergem în Grecia.

– Încetează. E ziua mea, da? Să nu îndrăznești.

Lia nu avea deloc chef de glumă. Trebuia să o dreagă, cât nu era prea târziu.

– Glumeam, chiar mă bucur că mergem, nu uita că eu am insistat să profităm de ocazia asta.

Lia avea părul recent coafat și, așa cum îi jucau șuvițele roșcate pe lângă ureche, părea o puștoaică. Dacă n-ar fi avut aceeași privire concentrată, în timp ce conducea, nu ar fi semănat deloc cu Lia pe care o cunoscuse acum câțiva ani, când venise să participe la inventar și să preia contabilitatea magazinului. Lia de atunci era o brunetă cu părul tăiat drept în dreptul cefei, cu picioare lungi și pantofi cu toc care scoteau sunete sacadate în timp ce-l urmărea peste tot, printre rafturi. Când rămăsese doar el cu ea în depozit, numai la fișe de inventar nu se mai gândise. Iar când acceptase prima lui invitație în oraș, evitase să se uite în oglindă timp de o săptămână, ca să se amăgească cu iluzia că e un bărbat suficient de bine pentru o tipă tare ca ea. Zâmbi și o privi încă o dată pe Lia lui, altă Lia, acum roșcată, în pantaloni strâmți de munte și bocanci. Poate că e o idee bună să meargă la munte, aerul proaspăt ar putea să îi redea pofta de zbenguială pe care o avea când nu muncea încă zi lumină la firma de contabilitate. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Lia îi întoarse zâmbetul, luă mâna de pe schimbător și o așeză pentru scurt timp pe piciorul lui.

După primii opt sute de kilometri Vali simți că-și poate face inventarul fiecărui os din spate și bazin, cât despre fantezii, nu-și mai dori decât o bere rece și un pat în care să-și poată întinde oasele și să adoarmă cât ai zice nani.

– Dacă n-aș fi așa obosit, ți-aș ridica o statuie, spuse el, privind chipul la fel de concentrat al Liei, de parcă acum plecaseră din fața casei și nimic nu o putea opri din drum.

– Sună bine, dar cred că aș aprecia mai mult dacă te-ai uita după o pensiune. Ar fi bine să găsim ceva înainte să se întunece de tot, spuse ea și vocea îi sună puțin ruginit. Vorbise foarte puțin pe tot drumul, ca și cum n-ar fi vrut să-și consume energia de care avea nevoie pentru a ajunge cât mai curând în Italia.

– M-am uitat pe net când am oprit la benzinărie. În prima localitate sigur găsim ceva, par să fie destule. Ca să fiu sincer, abia așteptam să-mi spui asta.

Lia se îndreptă de spate, roti capul de două ori, apoi se încordă deodată și se încruntă. Mașina începu mai întâi să tremure, apoi se înecă, tuși și, în ultimă instanță, tăcu de tot. Cu o ultimă prezență de spirit, Lia reuși să tragă pe dreapta, folosindu-se de inerție, după care se făcu iarăși liniște. Nici unul nu îndrăznea să spună nimic. În jur lor erau doar câmpul și șoseaua, atât cât se mai distingeau în întunericul care devenise deodată foarte gros. Lia încercă din nou să învârtă cheia, dar degeaba. Motorul nu avea nici cea mai mică intenție să se trezească. Nici măcar luminile nu se mai aprindeau.

– O fi ceva electric, spuse timid Vali.

– Nu, răspunse Lia.

– Nu ce?

– Nu pot să cred, continuă ea. Ce naiba facem?

– Păi și eu de unde să știu?

– Sigur, te pomenești că tot eu ar trebui să știu. Eu să conduc, eu să repar, eu să verific mașina înainte de drum, izbucni Lia, din ce în ce mai enervată.

– Oprește-te. Am făcut tot ce am putut. Nu e vina mea acum.

– N-ai făcut. Ai zis că nu avem nevoie de un card de asistență, că e mașină nouă și nu are ce să se întâmple. Acum pe cine chemăm să ne ajute?

Vali nu găsi nimic de răspuns. Stăteau și priveau în gol, către bezna din față, când se auzi un fâlfâit atât de puternic de ai fi putut jura că dă un avion din aripi. Până să se dezmeticească o mâzgă alb-gălbuie căzu pe mașină, zguduind-o și acoperind-o aproape cu totul.

Lia țipă. Vali încremeni, cu ochii ieșiți din orbite.

– Pornește ştergătoarele, acum! strigă el. Dar nici ştergătoarele nu ascultau de comenzi.

Mașina murise. Apoi o pasăre uriașă își făcuse nevoile peste ea. Muntele era acum un munte de găinaț care făcea tabla să sfârâie. Deci e adevărat, rahatul de pasăre e coroziv, își spuse Vali.

– Acum să te văd cum cureți asta, tu și mania ta pentru mașini curate. Eu am plecat, spuse Lia, apoi împinse cu putere portiera. Așteptă să se scurgă mizeria și țâșni afară, sărind cu agilitate peste mizeria care se adunase lângă prag.

– Lia, unde crezi că pleci?

– Cum unde? În Dolomiți. Ai impresia că o să stau să-mi petrec aniversarea sub un morman de rahat?

– Parcă nu te deranja, mai strigă Vali, în timp ce silueta Liei se topea în noapte.

Când ieși și el din mașină, sărind peste locul șoferului, Vali desluși în lumina unei raze de lună care scăpase printre nori o siluetă enormă de pasăre. Dacă n-ar fi semănat atât de tare cu un porumbel, creatura ar fi putut fi la fel de bine un dinozaur, atât de mare era. Vali îngheță și speră ca înaripata să nu se miște sau să nu o atace pe Lia, a cărei siluetă încă nu se vedea. Încercă să strige, dar nodul din gât era prea gros ca să lase vreun sunet să iasă. Norii se dădură și mai mult la o parte din fața lunii și atunci o văzu și pe Lia: se cățăra cu o ușurință de invidiat pe spatele păsării. Porumbelul gigant își întinse aripile și o luă cu el, ridicând un praf care acoperi pământul și cerul și făcând-o să dispară, pentru a doua oară, în noapte.


Ce crezi că s-a întâmplat mai departe? Scrie sau modifică într-un comentariu finalul la această poveste și poți câștiga un voucher cu o reducere de 100% pentru un card premium de asistență rutieră în valoare de 70 de lei, valabil 15 zile. 

Această situație fictivă se poate transforma măcar parțial în realitate, dacă mașina ta cedează psihic sau fizic în timpul unei vacanțe. Imboldul și premiul vin de la 9695, un serviciu de asistență rutieră care îți poate salva vacanța și, cine știe, poate chiar relația. Ai mai multe detalii în articolul: Asistența rutieră sau cum să nu faci gaură în bugetul de vacanță.

Câștigător va fi cititorul care va lăsa cel mai haios sau original comentariu și va fi anunțat joi, 20 iulie. Rămâi pe aproape, poveștile continuă.

Actualizare: micul concurs s-a încheiat și a câștigat Anca. Felicitări, Anca, iar noi revenim cu alte povești în curând.

Citește și:

Poveste de călătorie cu cheia blocată

Poveste de călătorie fără frâne

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.