Supă de ceapă

Ieri a fost frumos afară, un soare călduţ işi trimitea razele jucăuşe prin geamul de la bucătărie. Mă uit şi văd că pâinea e doar o amintire, aşa că în loc să mă îmbrac-sus-în maşină-magazin-pâine-coadă-sus-în maşină-acasă, m-am hotărât să înghesui nişte făină, lapte, apă, sare, drojdie, busuioc, usturoi în maşina de pâine (doar pentru frământat), să las aluatul la crescut şi să-l arunc în cuptor la 200°C pentru 15 minute, doar aşa să se rumenească.

Deci avem o pâine de casă, mai bine zis nişte chifle delicioase.

Ce să meargă cu cea de mai sus? Păi să zicem că am exagerat la un moment dat cu cantitatea de ceapă cumpărată.

Aşa că am zis: de ce nu o supă de ceapă?

La apel: ceapă roşie, ceapă albă şi usturoi.

 

Dezbrăcarea ……

Am încins o lingură de unt împreună cu 2 gâturi de ulei de măsline, în care am pus ceapa tăiată rondele şi usturoiul zdrobit.

Le-am pudrat cu sare şi piper şi am avut grijă să-şi povestească una alteia toate păţaniile timp de aproape o oră la foc mic, mic.

Zaharul din ceapă se caramelizează uşor şi va sta la baza aromei acestei “simple supe ţărăneşti”.

De ce ţărăneşti? Pentru că ceapa a fost din totdeauna o legumă ieftină şi uşor de crescut, la îndemâna oamenilor simpli. Se pare că supa de ceapă o regăsim încă de la vechii greci sau romani, sau în cărţile de bucate  ale Americii coloniale sau ale englezilor.

Dar aşa cum în limbajul nostru de zi cu zi, xerox a devenit din nume de echipament o activitate de copiere, în bucătărie s-au asociat diferite tipuri de mâncăruri cu locul de provenienţă. E deajuns să zici minestrone şi te gândeşti la Italia, sau Won ton şi te duci în China, sau gazpacho şi alergi în Spania. La fel cu supa de ceapă şi ai ajuns în Franţa.

Fără să greşesc prea tare (cel puţin aşa cred) cuvântul supă are la bază verbul latin suppare transformat în substantivul suppa  ajuns în sfârşit în limba franceză veche ca soupe.  Aşa că după mica incursiune lingvistică, sperând că nu ni s-a ars nimic, ne întoarcem în timpurile noastre.

Peste ceapa devenită acum mătăsoasă şi un pic caramelizată turnăm o zamă de pui, aducem la fierbere şi mai lăsăm pentru poveşti să fiarbă încet vreo 15 minute.

Potrivim de sare şi piper şi ne pregătim de final. Tăiem felii din pâinea proaspăt făcută, o bronzăm un pic în cuptor sau în prăjitorul de păine, radem caşcaval, mozzarela sau ce reuşim să găsim prin frigider (la origine ar fi trebuit să fie specialitatea Gruyère, eu am găsit nişte mozzarela, asta e!). Mai aruncăm totul în cuptor să se topească brânza.

Ar fi trebuit acum să spun că se pune supa într-un bol peste care se adaugă felia de pâine şi se bagă cu totul în cuptor înca 10 minute, dar n-am făcut aşa pentru că lumeamică aştepta şi vrând-nevrând în situaţii cu copii, mai adaptezi câte ceva.  Aşa că …….. la final.

Poftă bună!

De profesie farmacist, Alexandru este pasionat de fotografie și gastronomie. Sunt două hobby-uri care de multe ori se împletesc foarte bine. Îi place să călătorească, să surprindă prin lentila aparatului natura, oamenii şi locurile pe care le descoperă.