Radu Diaconescu este un om obișnuit care pleacă în călătorii neobișnuite. Afirmația aceasta este simplistă și nu în totalitate adevărată. Un om sănătos, obișnuit, poate să nu aibă condiția fizică pe care o are Radu, dar cu antrenament și voință o poate obține. Un om obișnuit poate să se agațe de un job ca și cum ar fi primul și ultimul din lume, dar și asta se poate rezolva. Pentru curaj și inspirație, nu trebuie decât să vezi ce face și cum face Radu. I-am urmărit câteva aventuri pe facebook și m-am întâlnit cu el la un prânz, când am fost prin Brașov. Am descoperit genul acela de persoană care poate să meargă 15.000 de km pe bicicletă singur, prin Asia, și să vorbească despre asta ca și cum nu ar fi nimic ieșit din comun. Mai departe vei găsi o mare parte din conversația pe care am purtat-o cu el, sper să te inspire la fel de mult cum m-a inspirat pe mine.

Drepturi foto: Radu Diaconescu

Roxana: Am citit blogul și te-am urmărit, știu că ești pasionat de munte, alpinism, alergare și ciclism, că ai făcut niște călătorii foarte lungi pe bicicletă, dar aș vrea să-mi spui și tu cine este Radu, pe scurt.

Radu: Asta e greu, să spui cine ești. În general e mai ușor să spui ceea ce-ți place să faci, asta te definește mai ușor. Am 34 de ani, sunt programator, trăiesc în Brașov de un an și jumătate și am călătorit prin Asia Centrală și India, dar și prin anumite părți din Europa, pe bicicletă.

Roxana: Cum ai ales acest mod de a călători?

„O mare parte din frumusețea unei expediții pe bicicletă, e că poți să o începi chiar de la ușa casei tale și în general se încheie în același loc din care a început. Și totuși, în lumea grăbită în care trăim acum, timpul necesar pentru o asemenea experiență e un impediment, astfel încât alegem să scurtcircuităm lucrurile și în felul acesta și experiența, cu ajutorul mașinii, al trenului sau al avionului.” Radu Diaconescu, citat de aici.

Radu: Îmi place pur și simplu să merg cu bicicleta și nu am o pasiune deosebită față de alte sporturi cu motor, în situația în care acestea se mai pot numi sporturi. Același traseu pe drumul mătăsii, de exemplu, e parcurs și de tot felul de oameni cu motoarele, mașini 4×4, Lade vechi și alte mijloace de transport. Am întâlnit și oameni care călătoreau pe măgari. În cazul acesta e mai complicat la granițe, ai nevoie de mai multe acte pentru animal decât pentru tine. Dacă te gândești că bicicleta te solicită mai mult fizic, pentru că trebuie să dai din pedale ca să ajungi oriunde, și celelalte variante au problemele lor. Cu motorul zici că e mai puternic și mergi mai repede, dar lucrurile nu sunt chiar așa. Când drumurile sunt rele și rupte, trebuie să muncești destul de mult și pe motor. Iar pe drumuri abrupte, poate fi mai periculos și mai greu decât cu bicicleta. Cu bicicleta, în cel mai rău caz, te dai jos și o împingi.

Roxana: Care au fost cele mai importante călătorii pe care le-ai făcut pe bicicletă?

Radu: În 2014 am mers pe bicicletă din România până în Kyrgyzstan, acolo am lăsat bicicleta și am urcat pe vârful Khan Tengri, din păcate am avut probleme cu degerăturile și a trebuit să întrerup călătoria, m-am întors în țară de urgență. Am mai lucrat încă un an, apoi m-am întors (bicicleta rămăsese încă acolo) și am făcut drumul înapoi, de data aceasta pe altă rută. La dus am fost prin Turcia, Iran, Turkmenistan, Uzbekistan, Tajikistan, Kyrgyzstan și la întoarcere n-am mai intrat în Turkmenistan, am trecut Marea Caspică cu bacul și după aceea Azerbaijan, Georgia, Armenia, Turcia și în final România.

„În urmă cu 11 zile eram pe Khan Tengri, pe vârful acoperit de zăpadă la 7000 de metri, la capătul a aproape 10.000 de kilometri şi a 5 luni de călătorie. A părut să fie ziua perfectă, condiţii bune, am urcat în timp bun şi părea că totul a mers cum se putea mai bine. Trecuseră doar 13 zile de când ajunsesem în tabăra de bază şi am urcat pe vârf la o zi după prima ascensiune a sezonului. Totul în schimb a început să se destrame atunci când am ajuns înapoi la cort şi atunci când dând jos bocanci şi şosetele am văzut culoarea nenaturală a degetelor, după o zi întreagă în care am crezut că am picioarele calde. Deşi am zis că sunt degerături superficiale m-am grăbit pentru a ajunge la doctorul din tabăra de bază. Doctorul în schimb a zis că nu e de joacă şi la mai puţin de 24 de ore eram în elicopter spre civilizaţie. Au urmat 10 zile de tratament în spitalul din Bishkek, 10 zile în care am trecut de la speranţa că totul o să fie ok şi că degetele mele o să se recupereze până la realizarea dureroasă că nu se va întâmpla aşa.” povestește Radu Diaconescu la el pe blog.

Înainte de asta, în 2011, am fost până la Mont Blanc cu soția și am urcat pe munte. Acela a fost primul drum lung pe biciclete, a durat în jur de două săptămâni și a fost interesant. Bineînțeles că acum, dacă am mai pleca pe același traseu, am schimba multe lucruri, la capitolul ritm de mers, bagaje, dar ca o primă experiență a fost interesantă.

În Maroc am zburat și am luat apoi biciclete. În India tot așa, am zburat până acolo, am stat o lună și am cumpărat bicicletele local. Asta poate fi o variantă foarte bună, chiar dacă te costă tot atât – măcar nu ai stresul că nu-ți ajunge sau pățește ceva bicicleta ta până la destinație. Pentru o călătorie lungă plătești cel puțin 200 de euro transportul bicicletei dus-întors, când în orice colț al lumii, tot cu atât, poți să îți cumperi o bicicletă de entry level, asemănător cu ceva din Decathlon. Poți să îți iei chiar și ceva mai scump pentru că la final știi că o vinzi. Îți poți aduce de acasă ceea ce știi tu că e important: șa, cauciucuri. Noi am vândut bicicletele în India, când am terminat, cu 150 de euro. Sunt mulți care au biciclete de închiriat sau oferă ture, de obicei sunt interesați dacă bicicletele sunt noi și prețul e ok.

Drepturi foto: Radu Diaconescu

Roxana: Am observat că preferi peisajele sălbatice, departe de orașe. În Kyrgyzstan ai plecat doar tu. Cum e să călătorești singur prin astfel de locuri?

Radu: E diferit. Când ești singur îți iei doza de socializare cu localnicii. Atunci când merg cu Mihaela, interacționez mai puțin cu ei. Însă e greu când ai momente frumoase în mijlocul pustietății și nu poți să împărtășești cu nimeni. Oricum, în momentul în care mergi pe bicicletă, în timpul în care îl petreci pedalând, ești singur cu pedalele și cu gândurile tale. Nu poți să pedalezi unul în paralel cu celălalt și să porți conversații complexe. Te uiți la peisaj, te lupți cu panta, te bucuri de coborâre, toate lucrurile astea sunt personale. Uneori e plăcut să petreci timp și singur, să te rupi puțin din societate.

Roxana: Cred că știu ce spui, e vorba de timpul acela de care ai nevoie, tu cu tine.

Radu: Da, exact.

Roxana: Cât timp ai fost pe drum?

Radu: Cinci luni în 2014, la dus, plus patru luni în 2015, la întors. Mont Blanc, Maroc și India au fost cam de o lună fiecare.

Roxana: Ce ai schimbat de la o călătorie la alta?

„Dacă în cea mai friguroasă zi a călătoriei nu porți tot ce ai la tine, înseamnă că ți-ai luat prea multe.” Radu Diaconescu

Radu: N-am mai cărat atât de multe bagaje. În România, în excursiile de weekend, ne-am obișnuit chiar să renunțăm la cort, în cel mai bun caz luăm un hamac după noi. Când ai bicicleta încărcată nu mai poți ajunge așa ușor în locurile sălbatice. Dacă ai 20 de kile de bagaje pe bicicletă e mai greu să o împingi, iar de ridicat în spate nici atât. În schimb, dacă greutatea totală a bicicletei plus bagaje e undeva pe la 20 de kilograme (adică ceva pentru dormit, gătit dacă e cazul și un set minim de haine) poți să o urci la deal, să mergi pe potecă și să te bucuri și de coborâre. Când ai portbagaj, coburi și așa mai departe, toate astea zdrăngăne. Regula de aur legat de câte haine ar trebui să-ți iei e: dacă în cea mai friguroasă zi a călătoriei nu porți tot ce ai la tine, înseamnă că ți-ai luat prea multe. Și când spun tot, la tot mă refer, inclusiv hainele de dormit, absolut tot.

Roxana: O măsură foarte bună, nu m-am gândit niciodată așa. Ce faci dacă ai o defecțiune la bicicletă?

Radu: Dacă ești într-o tură mai lungă nu te împiedică nimeni să iei primul tren până într-un oraș, să comanzi online, dacă nu există un magazin, piesa de care ai nevoie. Poți să comanzi inclusiv un cadru. Aștepți să zicem două săptămâni și apoi pleci mai departe. Cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla e să trebuiască să mergi o zi sau două pe lângă bicicletă, până la un drum. Asta îți poate strica un concediu de o lună, dar dacă ești plecat un an de zile, deja nu mai este așa grav.

Roxana: Deci e mai bine să ai mai mult timp la dispoziție? Cum e asta posibil, din punctul tău de vedere?

Radu: E complicat și simplu în același timp. Muncești, îți strângi niște bani și îți dai demisia. Dar trebuie să ai ceva în minte pentru asta, ceva pentru care să merite să faci așa ceva. Pe măsură ce înaintezi în vârstă și mai ales dacă ai trecut prin două sau trei joburi, vezi că există mai multe variante, că nu există doar un singur job pentru tine.

Drepturi foto: Radu Diaconescu

Roxana: Știu că ai locuit și lucrat un an și jumătate în Berlin. Ce te-a făcut să pleci de acolo? Ai scris la tine pe blog că era prea departe de munți.

Radu: Da, așa e. Până la singurii munți care erau cât de cât mai înalți tot aveai de condus până la două sute – trei sute de kilometri, iar Alpii erau la șase – șapte ore de condus. Nu era fezabil pentru un weekend. Altfel Berlinul e un oraș foarte mișto, unul dintre cele mai faine orașe prin care am fost, prin care am stat. Cel puțin vara are o atmosferă deosebită, e foarte verde, e mult tineret, are un aer boem pentru că atrage artiști din alte părți din Europa. În plus ai natura aproape: cobori la o stație de metrou, ajungi pe malul unui lac și poți să înoți, așa, lângă stația de metrou. Zona din jurul Berlinului, Brandenburg, e foarte puțin populată, sunt doar sătuce mici împrăștiate la ceva distanță unele de altele, sunt păduri, lacuri, tot ce vrei.

Și aici în Brașov e fain, e natura foarte aproape de casă. Am plecat din București după călătoria mea în Asia Centrală. Avem încă prieteni care vin din București, în weekend, și e foarte interesantă senzația că tu, duminică seara la ora șase ești acasă, iar ei mai au încă de stat trei ore în mașină. După o zi petrecută pe munte și alte câteva ore pe drum, când ajungi acasă nu mai ai chef să faci nimic. Nouă ne rămâne o seară în care putem face orice avem chef și asta e mișto. Uneori putem pleca și în timpul săptămânii, într-o seară, până în Piatra  Mare de exemplu. Pornim la cinci, la șapte suntem sus și ajungem înapoi acasă pe lumină.

Roxana: Ce greutăți ai mai avut pe drum, în afară de degerăturile din Kyrgyzstan?

Radu: Mi-e și greu să mă gândesc la altceva. Cel mai greu e când ai bucăți de drum pe care nu ai unde opri și se acumulează oboseală. În locurile unde nu ai un oraș și nu prea ai de ce să iei o zi de pauză, trebuie să mergi înainte.

Roxana: Ai face din călătorie un stil de viață?

Radu: Există mai multe moduri de a călători. Mark Beaumont, de exemplu, se află acum într-un tur al lumii pe bicicletă, în 80 de zile, ca în Jules Verne. Chestia asta e cool, într-un fel. Nu-ți imagina că suferă, omul are echipă de suport, un camper care merge după el, mănâncă fix ce trebuie, cu nutriționist și așa mai departe. Dar e o chestie să pedalezi prin forțe proprii, în jurul pământului, în 80 de zile. Pe de altă parte sunt oameni care sunt plecați de ani de zile. Am găzduit acum un an un spaniol care e plecat de zece – doisprezece ani în jurul lumii. Își spunea biciclovnul și căra după el un mic echipament pentru giumbușlucuri și jonglerie. În sate și prin școli făcea reprezentații gratuite pentru copii, era modul lui de a da ceva înapoi.

Depinde foarte mult de timpul pe care îl ai…

Roxana: Eu cred că timpul ți-l faci, nu îl ai.

Radu: Ba nu, îl ai. Nu-ți dă nimeni bani ca să călătorești.

Roxana: Păi uite, tu ți-ai dat demisia și ai decis să călătoreşti.

Radu: Da, dar înainte de asta a trebuit să muncesc și să pun niște bani deoparte. A călători fără bani poate fi o alegere și am întâlnit sau auzit despre oameni care fac asta: un ucrainean care plecase la drum cu 50 de dolari și ceva psalmi, o fată care mergea pe jos, din mânăstire în mânăstire, fără să aibă la ea niciun ban. Cred că ține mult de încrederea că totul va merge bine și nu ți se va întâmpla nimic. Așa cum am citit la un moment dat undeva, a călători fără bani e ca și cum te-ai lăsa pe spate în brațele umanității având încredere că totul o să fie în regulă. Într-un fel e puțin ipocrit să aștepți totul de la alții, dar dacă o faci cu un anumit mindset și cu inima împăcată că dai și tu ceva înapoi, sau că poți să dai ceva înapoi, poate fi o variantă, nu știu.

Roxana: Tu vorbești acum despre cei care sunt, într-un fel, pelerini.

Radu: Da, exact.

Roxana: Dar asta nu e un concediu, e un drum.

Radu: Da. Ce am mai învățat însă din călătoriile cu bicicleta e că nu ai nevoie de foarte mulți bani pentru asta. Dacă scoți vizele din ecuație și alegi să-ți cumperi mâncare de la supermarket, poți călători cu un buget de 300 de euro pe lună prin Europa. La asta mai adaugi costul de aproximativ 200 de euro pentru bicicletă. Când mergi pe bicicletă e important să mănânci cum trebuie și nu poți să te bazezi doar pe supe instant, dar în foarte multe țări mâncarea de la supermarket e ieftină sau, în cel mai rău caz, e ca la noi. Oricum cei mai mulți bani se duc pe alimente. În rest, noi folosim cortul, Coachsurfing, Warm Showers, o comunitate specială pentru biciclişti. E mai greu și mai scump când se adaugă preţul vizelor și al biletelor de avion.

Drepturi foto: Radu Diaconescu

Roxana: Spuneai la un moment dat, pe blog, că sunt mai mulți oameni buni decât răi și că nu te-ai simțit niciodată în nesiguranță, în lunga ta călătorie.

Radu: Da, chiar nu. Nici măcar în aglomerația din India, unde oricum durează câteva zile până îți depășești câteva bariere culturale și prejudecăți moștenite. Mi s-a întâmplat mai degrabă să-mi pierd eu lucruri, decât să mi se fure. Iar țările prin care am trecut sunt în general mai sigure decât în multe din Europa. Țările musulmane sunt super safe, la fel și India, e o țară mult mai sigură decât mă așteptam.

Roxana: Ți-ar plăcea să te întorci într-una din țările prin care ai trecut?

Radu: Da, prin toate.

Asia mi se pare fascinantă prin diversitatea ei. Și în Europa există diferențe culturale, dar nu așa, ca în Asia. Ai mai multe religii, poți intra într-o țară și limba se schimbă, iar tu nu înțelegi nimic din ce scrie în jur. Globalizarea ajunge și aici însă, lucrurile se schimbă vizibil, iar peste zece ani e posibil ca diferențele să fie din ce în ce mai mici. Momentan poți să ai încă parte de această diversitate.

Roxana: Ți-e frică de ceva?

Radu: Da, mi-e frică, de fiecare dată când zbor, că nu vor ajunge bagajele odată cu mine. E momentul acela în care stai și aștepți, vin bagaje și vin bagaje, se golește banda și al tău tot nu e. Mi s-a întâmplat o dată, chiar când am zburat către Kyrgyzstan ca să-mi iau bicicleta și să vin înapoi. Aveam un bagaj cu toate accesoriile pentru bicicletă care nu a ajuns. A avut o zi sau două de întârziere, ceva de genul acesta.

Îmi mai e frică să nu întârzii și să pierd mijloacele de transport cum e trenul. Vreau să mă văd în tren cu cel puțin zece minute înainte de plecare.

Îți mulțumesc mult, Radu, pentru inspirație și pentru timpul acordat. Îți doresc să nu pierzi niciun tren, niciun bagaj și nicio ocazie de a te bucura de diversitatea lumii mari care ne înconjoară!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.