N-am bunici la țară, mă trezesc eu spunând în fața camerei, echipajului TV venit să ne viziteze la Casa Țara Beiușului, cuibul nostru de vacanță din Pădurea Craiului, Bihor.
Nu spun decât adevărul și acela e că n-am avut bunici la țară. Bunicii de pe mamă locuiau în Piatra Neamț, bunicii de pe tată în București. Îmi aduc mai degrabă aminte de piesele de teatru din capitală, jucate cu sala atât de plină de se revărsa pe scări, ba uneori chiar pe scenă. N-am uitat nici cum luam biletele de la bișnițarii de atunci, la suprapreț, vândute în fața teatrului înainte de spectacol. Și totuși, undeva adânc în memorie, fragmentat și neclar, așa cum sunt toate amintirile de la vârstele foarte mici, răsare imaginea unei vaci nebune care a traversat bătătura, făcându-mă să înțepenesc de spaimă, silueta unui câine rău cu alții și blând cu mine, pe nume Haiduc, verdele unei livezi cu pomi fructiferi în care puteai să te pierzi o zi întreagă sau gustul de neuitat al pâinii prăjite pe plită, cu unt și cea mai bună miere. N-am avut bunici la țară, dar am avut, pentru o vreme destul de scurtă, străbunici.
Teatrul și viața culturală m-au atras spre București, dar, pe măsură ce înaintez în experiență, ca să nu spun vârstă, încep să tânjesc după locuri în care să-mi reconstruiesc o copilărie pe care n-am avut-o și pe care, din păcate, n-am reușit să o ofer nici fetei noastre.
Petra și prietena ei au făcut în sfârșit ochi și au ieșit în curte. Le-am trezit cu Linda, cățelul deșteptător care vine în vizită la oră fixă, tot de undeva de prin vecini. Ni s-a spus că vom avea și pisici, dar nu găsim decât urmele petrecerii de peste noapte, din jurul coșului de gunoi.
Soarele se strecoară în fâșii subțiri printre frunzele de viță, în bucătăria deschisă de vară. Pe aragaz se încălzește laptele cumpărat ieri, de la vecina recomandată de gazdele noastre, iar în tigaie sfârâie o omletă cu tot ce am mai putut lua din aceeași sursă: ouă, caș, slăninuță, ceapă. Am luat și palincă, dar asta merge pe seară, la un foc de tabără.
Laptele are pulpă?
Întrebarea mă face să râd, copiii ăștia sunt atât de injectați cu limbajul promoțional al reclamelor la produse “naturale”, că nu mai știu nici măcar să facă diferența dintre un lapte cu caimac și un suc de portocale cu așa zisa pulpă. Oricum verdictul e clar: laptele adevărat de vacă nu poate fi băut, în nicio formă, nici măcar dacă se adaugă multe lingurițe de Nesquik.
Nici patul cu paie nu e tolerat cu succes de toată lumea. Prietenii noștri au ales să doarmă afară, în curte, de dragul cerului înstelat și a aerului curat, de țară. Eu m-am obișnuit repede cu salteaua de paie și am încercat să-mi potrivesc formele în adânciturile lăsate de alți locatari. Ba mai mult, deși ni se părea inițial imposibil, vreo două nopți am împărțit un pat cu Alex. Abia la final, când am povestit cu proprietarii, am aflat că puteam să ne reașezăm paiele, ca să ne fie mai confortabil, sau că la un moment dat paturile mici și autentice vor fi înlocuite cu altele puțin mai mari, să se potrivească turistului contemporan, cu siguranță mai înalt și mai pretențios decât bunicii și străbunicii noștri.
Obiectele tradiționale de prin casă și curte te trimit în alte timpuri și se cer prețuite, ca la muzeu. Mobilierul autentic, grinzile, țesăturile, războiul, lăzile pictate, toate sunt la locul lor, aproape că te aștepți să intre pe poartă și bunica sau străbunica, cu chipul senin și glumele pregătite. Am descoperit Casa Țara Beiușului și pe proprietarii ei minunați atunci când am vizitat pentru prima dată Pădurea Craiului și mă simt norocoasă că am putut reveni, în casa bunicilor pe care nu i-am avut.
Stau în cerdac și-mi caut gândurile, în timp ce afară tună și plouă. O zi pe care aș fi putut să o consider irosită, dacă nu ar fi fost cerdacul și cuptorul. E ultima zi în Pădurea Craiului și, în timp ce Alex coace pâine de casă, eu mă gândesc la momentele frumoase petrecute aici. Îmi aduc aminte de ariciul care ne-a traversat curtea, de limbajul colorat cu care își înjura un vecin gâștele, de vacile care s-au oprit să culeagă câteva prune de la copăceii din fața casei, de serile lângă foc, de vizita matinală a Lindei și gustul bun al laptelui cald, băut când afară e încă răcoare.
Ah, ai ars pâinea, ce păcat, spun eu când văd coaja neagră.
Nu, nu e arsă, mă contrazice Alex, trebuie bătută.
Bătută?
Da, uite așa. Alex ia un cuțit și bate coaja până când negreala cade și lasă în urmă o coajă crocantă și un miez pufos, aburind, nepăstrând loc în burtă nici măcar prăjiturii cu iaurt și stafide ce are ghinionul să iasă ultima din cuptor.
Aproape că aș fi putut petrece o vacanță doar în curtea de la Casa Țara Beiușului, bucurându-mă de gustul simplu al vieții la țară. Și aș fi stat mai mult în casă, dacă n-ar fi fost atâtea tentații și locuri frumoase de descoperit în Pădurea Craiului. Dar pentru acestea îți rezerv alte povești și alte amintiri care să te inspire, în articolele care vor urma.
Dacă și tu ești în căutarea unor locuri autentic românești, în #ecoromania, poți să închiriezi căsuța bunicii din Drăgoteni, Bihor, la un preț mai mult decât convenabil. Iar pentru mai multe detalii, îi găsești pe Andrada și Emil aici.
Text: Roxana Farca
Foto: Roxana și Alexandru Farca
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
