Poveşti de pe munte, cu drag şi frică… de urs

Nu mi-e frică de urs. Sigur că nu mi-e frică de urs. Nu mi-e doar frică, sunt de-a dreptul îngrozită de ideea că aş putea da nas în bot cu el.

Când eram eu mică umblau poveşti cu lupi, nu cu urşi. Poveşti din acelea horror, cu femei care nevoite fiind să traverseze nişte păduri, în drum către locul lor de muncă şi de acolo înapoi, la ceas de seară, n-au mai ajuns niciodată acasă. Una dintre ele a fost căutată şi s-au găsit din ea doar cizmele. Restul fusese mâncat de lupi. Poveştile cu urşi nu erau atât de înspăimântătoare. Străbunicii mei povesteau despre ursul care venea până în curtea casei şi-şi făcea de lucru cotrobăind prin cămară. O imagine de-a dreptul drăgălaşă, nu-i aşa?

•••

Stau în Poiana Stânii şi Ana tocmai mi-a spus că pe traseul spre Poiana Ţapului s-a întâlnit, acum ceva ani, cu ursoaica cu puii. Asta echivalează în mintea mea cu o sinucidere sigură.

– Vai de mine, şi ce ai făcut?

– Păi ea s-a speriat de noi şi a plecat. Iar noi am făcut cale întoarsă.

Răsuflu uşurată şi pe moment prefer să mă gândesc la cât de frumos a fost drumul până aici şi ce noroc avem că e soare, linişte şi destul de puţină lume.

Poiana Stana Regala_1085

•••

CalaDrumetii logoAm pornit de dimineaţă din Bucureşti. Ne-am echipat bine, cu bocanci potriviţi de drumeţie şi noile noastre tricouri imprimate cu numele echipei inventat de Petra: CălăDrumeţii Naturii. Am îndesat gecile în rucsaci, pentru orice eventualitate, am făcut sendvişuri, am luat apă, dulciuri cât încape şi mere, pentru liniştirea conştiinţei. Petra şi-a pus în rucsac plastilină, câteva jucării şi o carte pentru omorât timpul în tren. Sau pentru omorât nervii părinţilor care se uitau la ea cum făcea această operaţiune lent, întrerupându-se din când în când pentru a răsfoi o revistă, fără grabă, ca şi cum nu am fi avut un tren de prins. Am ajuns totuşi destul de devreme în gară, ne-am întâlnit cu ceilalţi şi la 8:30 ne luam deja la revedere de la Bucureşti pentru scurt timp. Dintre toate traseele montane pentru copii alesesem unul recomandat de mai multă lume: de la Sinaia la Poiana Stânii şi de acolo m-am gândit eu să coborâm în Poiana Ţapului ca să nu ne întoarcem pe acelaşi drum.

La Sinaia am mers din gară direct spre Peleş pe drumul prin pădure. O veveriţă îşi lua micul dejun pe o creangă şi o pasăre măiastră cu pene albastre zbura de colo colo făcându-i, ca de obicei, în ciudă lui Alex. Când castelul ni s-a arătat în faţă am făcut puţin dreapta şi tot în sus cu noi, într-un zigzag printre frunze foşnitoare şi copaci tinerei, până când Peleşul ni s-a arătat la picioare. Paul a început să spună la copiii tot felul poveşti cu dragoni, atât de frumoase încât îmi era şi mie drag să le aud şi să le cred.

Poiana Stana Regala_1011
Locul în care se dau huţa dragonii

Drumul a fost uşor, chiar dacă cele două fete s-au mai plâns şi s-au mai miorlăit. Noi ne-am înarmat cu răbdare şi am făcut traseul de o oră în mai mult de două ore, dat fiind că cele două copile aveau încă de bătut cu beţele în copaci, pe ritmurile melodiilor din concertul la care participaseră cu o seară înainte, fiind colege în Corul de Copii Radio. Vocile şi râsul lor ne făceau să le mai iertăm opririle mai obositoare ca mersul. Poteca folosită cândva de casa regală e pietruită şi bătută, nu eram singurii de pe traseu, nu simţeam că e vreun pericol şi sincer nici nu cred că era.

Poiana Stana Regala_1075
Încărcând bateriile la copac.

Când drumul a ieşit în Poiana Stânii, întâlnindu-se cu drumul de maşină (da, vai, se poate ajunge şi cu maşina!), am dat peste binecunoscutul panou cu „zonă frecventată de urşi”. Fetele au îngheţat, dar le-am explicat cu voce calmă şi sigură că animalele sălbatice n-au nici un interes să iasă în calea omului, atât timp cât acesta stă pe traseu şi nu vrea musai să le facă rău. Nu ştiu de unde aveam siguranţa aceea în voce şi nu ştiu dacă nu mi-a sunat doar mie aşa. Copiii au antenele lor speciale.

Poiana Stana Regala_1133

•••

– Ursul, vine ursul! Ursul, vine ursul!

Câţiva copii vin strigând şi alergând dinspre pădure, în timp ce noi ne relaxăm după o masă copioasă, la restaurantul din Poiana Stânii. Mi se strânge pielea pe mine. Mă gândesc că e o glumă de-a lor şi aşa pare a fi, deoarece nimeni nu pare a se panica şi nici labă de urs nu calcă decât prin meniul restaurantului. Ne pregătim de plecare, dar mie începe să-mi fie din ce în ce mai frică, mai că aş abandona ideea de a coborî în Poiana Ţapului şi aş alege să mă întorc în Sinaia pe acelaşi drum. Soarele nu e deloc de ajutor, s-a băgat şi el după nori şi parcă ar avea de gând să ne încurajeze cu o ploaie. Mă uit cu ciudă în sus şi cu obidă înspre suflet. Mda, a avut dreptate Petra, sunt o vrăbiuţă sperioasă. Am uitat să îţi spun că echipa CălăDrumeţilor Naturii este alcătuită, tot la nominalizările copilului, din Privighetoarea (cântăreaţa noastră mică), Vrăbiuţa (subsemnata) şi Măcăleandrul (tati). Ştie ea ce ştie.

Caut alinare întrebând chelnerul despre traseu şi şansa de a ne întâlni cu ursul.

– Cu siguranţă că sunt urşi pe aici. E traseu pe acolo, pe lângă copacii aceia. Dar nu vă pot garanta că nu îi veţi întâlni, răspunde el.

Pornim totuşi la vale, cu grabă şi gălăgie. O instruim pe Petra, ca nu cumva să avem surprize pe drum. După câţiva paşi suntem într-o poveste pe care o văd, dar nu o savurez cu adevărat, de frică. Faţa mea zâmbeşte, ochii se înverzesc de la pătura proaspătă de leurdă, dar sufletul îmi tremură. Copiii culeg din mers frunzele cu gust de usturoi şi îndeasă în buzunare ceea ce nu mănâncă. Nu-i lăsăm să oprească nicio clipă, nu vrem să stăm pe loc, dacă vom coborî la fel cum am urcat vom pierde cea mai bună variantă de tren. Aşa că îi dăm bice, ţipăm, cântăm cântece şi iodlere, mergem fără oprire şi fără întâlniri nedorite. Nu dăm de nicio suflare de om sau animal pe tot traseul.

Poiana Stana Regala_1146

La un moment dat coborârea este destul de abruptă şi mulţumesc raţiunii care a ales să investească în bocanci de calitate, care nu derapează deloc. Picură puţin, dar ploaia se hotărăşte să ne cruţe, trecând la fel de discret aşa cum a şi venit.

Poiana Stana Regala_1171

O urmă de căţel sperie fetele, ele crezând şi susţinând că e urmă de urs. Mai târziu observăm urme de căprioare, mult mai plăcute vederii. Iar când câinii ne aud şi încep să ne latre răsuflăm uşuraţi, ştim că am ajuns la capăt. Ne-a luat mai puţin de o oră, cât era estimat traseul. Frica e un imbold excelent, uneori. Gara din Poiana Ţapului mi se pare atât de frumoasă acum. Şi chiar este sau ar putea fi dacă cineva s-ar îngriji de ea şi ar renova-o puţin.

Poiana Stana Regala_1198

•••

În tren îmi amintesc că am uitat să sun doi prieteni, Bogdan e salvamontist, iar Mihaela o o bună prietenă din Braşov. Nu trece mult şi primesc două telefoane:

– Da, aşa e, sunt urşi cam peste tot, dar nu e chiar scopul lor să mănânce turişti. E bine oricum că aţi făcut gălăgie, asta îi îndepărtează, e cea mai bună metodă, îmi spune Bogdan. Data viitoare când veniţi o să vă spun pe unde să o luaţi ca să vedeţi şi peştera.

– Am văzut că aţi fost la Stâna Regală. Chiar acolo aş fi vrut şi eu să propunem să mergem dacă am fi putut veni. Dar m-am gândit apoi că sunt cam mulţi urşi în zonă, îmi spune Mihaela.

Aş fi vrut să nu am dreptate şi să-mi spună toată lumea că exagerez. Una peste alta mie chiar îmi plac urşii (am adoptat doi la un moment dat) şi mă bucur că îi mai avem, faţă de alte ţări. Pe de altă parte, după o perioadă lungă în care am tot evitat pădurile noastre, poate că tocmai din acest motiv, am nevoie de puţin antrenament psihic şi de compania prietenilor pentru a mă întoarce prin munţii României. Nu vreau să treacă vremea bună şi aceasta să fie singura ieşire. Nu voi merge niciodată singură sau doar noi trei, îmi spun. Iar gândul meu zboară din nou către pajiştea largă cu stâncile golaşe din depărtare, acoperite încă de zăpadă, în timp ce pe geam văd cum un câmp infinit de rapiţă galbenă îşi dă întâlnire cu un nor plumburiu. Covorul verde de leurdă îmi persistă în simţuri. În miros, mai precis. Pe scaunele din faţă fetele râd şi ronţăie din planta proaspătă, cu puternic miros de usturoi. Obrajii lor au prins o culoare sănătoasă, aşa cum ar trebui să arate obrajii tuturor copiilor din lumea asta mare. Iar eu am uitat deja de frică şi mă gândesc la ieşirile următoare.

Poiana Stana Regala_1052

Detalii – un traseu montan de o zi potrivit şi pentru copii

  1. Traseul Sinaia – Poiana Stânii se poate începe din mai multe locuri. O variantă este începând de la Castelul Peleş. Când ajungi la barieră o iei la dreapta, pui în sticlă apă de la izvor, apoi faci imediat stânga pe o potecă. Pentru cei care vin cu maşina se poate parca şi porni şi de la drumul către cota 1400 – imediat după ce se trece de Cabana Schiorilor drumul se bifurcă – nu continui spre stânga ci o iei spre dreapta. Ca semn se urmăreşte banda albastră. Pe prima variantă nu se vede niciun semn decât după ce se trece de Vulpărie. Apoi e uşor, nu se poate greşi, e ca un bulevard mai zgrunţuros. Nu durează mai mult de o oră ca adult, hai două jumătate dacă ai copiii cu tine :).
  2. Sus la Poiana Stânii nu rata punctul de belvedere, chiar se vede frumos toată Valea Prahovei. Restaurantul e ok, porţiile sunt normale, preţurile medii spre mari, nejustificate de vreun talent deosebit în culise, dar se poate mânca. Selecţia de vinuri însă e chiar ok dacă ştii ce să alegi.
  3. Traseul Poiana Stânii – Poiana Ţapului e semnalizat cu punct galben şi e mai uşor de parcurs la coborâre, având o porţiune destul de abruptă la un moment dat. Nu l-aş alege pe vreme de ploaie, când e noroi nu cred că e o plăcere. Durează în jur de o oră, în funcţie de numărul de pauze şi … poze.

Traseul acesta poate fi foarte uşor de făcut într-o zi, nu este dificil şi se pretează şi pentru copiii de orice vârstă. Dacă ai copii foarte mici, te poţi întoarce pe acelaşi drum (spre Sinaia) sau pe drumul de maşină.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care a călătorit cât de mult a putut împreună, practicând un turism responsabil. Roxana este pasionată de artă și desen, Alex de fotografie și gastronomie. Petra, pe care o vei regăsi mai mult copil între paginile acestui blog, a devenit între timp adult și a pornit pe propriile căi în viață.