În ianuarie am plecat la Londra, de capul meu, fără compania familiei. Aveam un scop, sau mai multe, sub formă de expoziții din categoria EU NU POT RATA AȘA CEVA. Am strâns din dinți și din buzunar și dusă am fost. Nu m-am așteptat deloc să-mi fie atât de urât singură. După mai bine de patru ani în care pandemia și lucrul de acasă ne-au obligat să ne suflăm în ceafă zi de zi, credeam că o să mă simt liberă ca o pasăre, că o să mă bucur de timpul acordat exclusiv mie, că sunt gata să fac orice pentru artă. N-a fost chiar așa. Mai jos vei găsi rânduri și pagini din jurnalul / caiet de schițe pe care l-am avut la mine, plus câteva ilustrații pe care le-am făcut ulterior, când am ajuns acasă. Planul era altul, intenționam să am un material mai bine legat, vizual vorbind, dar nu a fost să fie, de data aceasta. Ne pregătim de o nouă plecare, împreună (o, da!), și când mă întorc voi avea cu totul alte priorități decât să mă ocup de restanțe. Better done than perfect (mai bine făcut decât perfect) e o expresie pe care mi-o tot repet în ultima vreme, în speranța că voi scăpa de teamă, de perfecționism și senzația permanentă că „nu e suficient de bun așa”. E atât de bun cât se poate în acest moment și într-un anumit context.
17.01.23
SOOMN. Urăsc zborurile care îmi fură ore de somn. Urăsc și locul la mijloc. Avionul e plin. În dreapta mea, domnul care a dormit tot zborul s-a trezit la aterizare și a umplut geamul, n-am mai văzut nimic din priveliștea Londrei. În stânga am avut un film sângeros și o furtună de strănuturi. Alergie, s-a scuzat vecinul și am răsuflat ușurată.
MIND THE GAP. Merg cu metroul spre cazare. Într-o stație, pe un panou văd un mesaj și sunt sgură că e special pentru mine: Never stop starting. Nimeresc cazarea și mă ia pe nepregătite golul care îmi apare în suflet atunci când pășesc pe strada pe care, acum mai puțin de un an, am mers toți trei. Îmi vine să plâng. Bine măcar că un copăcel pe care îl cunosc e tot aici. Poate că nu sunt chiar atât de SINGURĂ.
Mai că m-aș băga sub pătură, să sufăr și să dorm. Dar mă salvează Google Maps, pe care văd, ca prin minune, un muzeu menit să mă scoată din starea asta: THE CARTOON MUSEUM.
18.01.23
Parcurg expoziția Lucian Freud – New Perspectives de trei ori și tot nu mă satur. Ei bine, asta nu aș fi putut să fac dacă eram în doi sau în trei. Chiar și așa, mă simt copleșită. Cum aș putea eu să desenez ceva în caiet, ceva care să nu distrugă impresia puternică pe care mi-o lasă picturile lui Freud? Îmi amintesc de un exercițiu, acela în care desenezi nu obiectul, ci spațiul negativ din jurul obiectului. Măcar atât pot să fac.
Înainte de expoziție, pe drum spre National Gallery, am coborât la Big Ben. Sunt la a patra vizită în Londra și, în sfârșit, pot să-l văd, după o lungă perioadă de restaurare. Mă impresionează cu adevărat.
19.01.23
Nu mă mai satur de culorile lui Cezanne. Tonurile albastre sau verzui de pe piele, cerul dintr-un albastru în care s-a strecurat puțin roz, verdele, VERDELE! Cât de intens, aproape strident, în copaci, pe fructe! O paletă limitată și atât de bogată în nuanțe, asta e adevărata măiestrie. Cum de-au rămas culorile lui atât de proaspete, care e secretul?
Ziua asta trece parcă mai puțin singuratic. Un domn îmi ține companie la cafea, între două muzee. În metrou o fată îmi zâmbește, după ce vede rucsacul meu cu Micul Prinț. Seara, la supermarket, îmi iau un Nurofen ca să potolesc o durere de cap. Sunt la casa automată, așa că e nevoie să vină cineva să se asigure că am vârsta necesară. Vânzătorul nu mă întreabă nimic, apasă doar pe un buton pe care, dacă văd bine, scrie: „vizibil peste 25 de ani”. Nu mă mai pot păcăli nici pe mine, se pare.
20.01.23
Mă trezesc cu simptome de răceală. Poate că nu era chiar alergie, ce avea vecinul meu de scaun din avion. Decid că îmi petrec toată ziua la British Museum, un loc în care aș fi în stare să mă mut și mai multe zile, nu doar una. De data aceasta mă obsedează Grecia antică, vasele și obiectele de băut, în tot felul de forme.
21.01.23
Fără muzee, pentru ultimele ore în Londra. Răsplătesc foamea strânsă de-a lungul zilelor cu un mic dejun englezesc copios, fără gluten și fără lactate, după sufletul meu. Beau o ultimă cafea bună la cafeneaua mică din colț, iau și pentru acasă, să putem bea ÎMPREUNĂ.
Nu-mi prea dau seama ce simt. Mă bucur, într-un fel, că plec acasă. Sunt conștientă că nu am savurat la maxim liniștea pe care am avut-o. E și greu, abia acum mi-am dat seama cât de isterici sunt britanicii și cum vorbesc ei între ei de parcă ar fi cu toții surzi. Dar, dincolo de toate, aș fi vrut să mai stau, să mai desenez, să mă adaptez.
Merg la ceainăria NOASTRĂ preferată, cu scopul de a lua ceai adevărat pentru acasă și pentru a scrie cărțile poștale. Pe drum, un grup de tineri cântă o melodie în spaniolă. Mă încălzește bucuria lor, bucuria de a împărtăși. Asta mi-a lipsit cel mai mult. Scriind sau desenând cărți poștale simt că fac asta, e unul dintre momentele mele preferate din fiecare călătorie. De data aceasta îmi trimit și mie o carte poștală, știu că o parte din mine a rămas acasă, de aceea.
Epilog
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
