După o zi de relaxare şi după regretele amarnice încercate cu o seară în urmă, din Sighişoara am pornit din nou pe bicicletă. Nu ştiam ce urmează şi nici că îmi păsa, eram entuziastă şi hotărâtă să merg pe două roţi până în Cund. Nu bănuiam că voi avea bucăţi bune pe care voi duce mai mult eu bicicleta, decât ea pe mine, aşa cum nu ştiam că va fi cea mai frumoasă şi mai „de povestit nepoţilor” zi din toată incursiunea prin Transilvania.

După o scurtă bucăţică pe şosea, am intrat destul de repede în pădure. Drumul de pământ era acceptabil şi, după o porţiune în urcare, am ajuns la Rezervaţia Stejarilor Seculari de la Breite. Am o slăbiciune pentru copaci, de orice fel. Îmi plac siluetele lor, fie că sunt dezgolite de frunze, fie că trădează înmugurirea primăvăratică sau că îşi împodobesc vârsta înaintată cu coroane sub care ar putea intra o stână de oi. M-am pierdut aşadar destul de repede de restul grupului, în timp ce aşteptam să iasă soarele de după un nor şi să pună reflectorul pe un stejar fabulos sau mă opream mai des decât ar fi trebuit când un alt Miss Copac îmi atrăgea atenţia. Îi pierdusem pe ceilalţi din vedere şi cred că se aşternuse şi ceva distanţă între noi.

Click pe imagini pentru a intra în galerie.

Transylvania-by-bike-2791

Transylvania-by-bike-2806

Transylvania-by-bike-2835

Pedalam singură, în pustiu, gata să mă relaxez şi să îmbrăţişez natura cu toate simţurile mele. Un singur lucru n-aş fi vrut să cuprind în braţe, cu reciproca valabilă: ursul. În faţa roţii mele, pe pământ, erau urme ce semănau a paşi de om desculţ. Mi se pare, mi-am şoptit. O fi vreo comunitate de hipioţi grăsuţi, cu tălpi rotunde, prin zonă, mi-am mai spus, nereuşind să îmi imaginez decât un urs mergând în două labe, legănându-şi pe şolduri o fustă lungă, înflorată. Tot prin pulberea de pe pământ se desluşeau şi urme de bocanci, semn că drumul putea fi armonios împărţit între oameni şi animale. Şi până la urmă nici nu eram sigură că sunt cu adevărat urme de urs. Ochii mă puteau înşela, dar mirosul de grădină zoologică nu. Mirosea în mod indubitabil şi inevitabil a urs. Îl aveam adânc întipărit în creier, din copilărie, când mergeam şi hrăneam lupii slabi de la grădina zoologică din Piatra Neamţ, apoi mă zgâiam în neştire la ursul traumatizat de alături. Tot ce îmi mai puteam dori era să nu fiu nevoită să îmi aduc aminte ce zice teoria că trebuie să faci când te întâlneşti cu Moş Martin în libertate, pentru că oricum nu cred că funcţionează vreo tehnică. Când mi-a sunat telefonul şi m-a întrebat Ionuţ unde sunt, n-am ştiut ce să îi spun: undeva pe drum, în pustiu, unde să fiu? După o curbă ne-am întâlnit, venise înapoi să mă caute. Şi da, aveam dreptate, ceea ce vedeam eu pe jos erau urme de urs. Mi-a confirmat şi apoi, văzând că totul e bine, s-a ridicat în scăriţe şi s-a grăbit să îi ajungă pe ceilalţi din urmă, lăsându-mă să intru singură în pădurea cea răcoroasă şi întunecoasă.

Transylvania-by-bike-2846

Ieşirea la lumină a fost ca o izbăvire şi eliberare de toate fricile. Eram undeva sus pe dealuri şi mă simţeam de parcă aş fi cucerit Everestul. Nici gând de peisaj montan care să-mi amintească de aşa ceva, dimpotrivă: dealuri moi de pluş se lăfăiau de jur împrejur, sub nori de ploaie care creşteau semnificativ dramatismul cărţii poştale pe care aveam de gând să mi-o fixez în minte. Şi în aparatul foto, desigur.

Transylvania-by-bike-2857 Transylvania-by-bike-2860

Am continuat plimbarea prin iarbă, trăgând uneori bicicleta pe lângă noi la deal, rezistând cu greu tentaţiei de a nu leşina în iarba înaltă, ce unduia în vântul blând şi mă ispitea cu glas șoptit. Şi când credeam că am scăpat de ce e mai greu, ne-au ieşit în cale potecile pline de noroi, pe care m-am dat mai întâi voioasă la vale, până când mi s-au părut prea abrupte pentru a-mi încerca lipsa de experienţă şi oasele pe ele.

În cele din urmă am coborât în Stejăreni, cărând cu noi câteva kilograme în plus de noroi. Eram mulţumită că am reuşit măcar să nu cad şi că acesta se acumulase mai degrabă pe bocanci şi pe bicicletă, decât pe tot corpul.

Din Stejăreni am trecut dealul spre Criş, iar de acolo am mai făcut încă puţin până în Mălâncrav, unde ne aştepta o demonstraţie de ţesut la război, la doamna Maria Nistor. Surescitată şi obosită de aventură, în căldura casei m-a cuprins somnul şi abia dacă am reuşit să mă mobilizez pentru continuare. După mai multe ameninţări neconcretizate, afară începuse în sfârşit să plouă.

Click pe imagini pentru a intra în galerie.

Transylvania-by-bike-2864

Transylvania-by-bike-2869

Transylvania-by-bike-2899

Transylvania-by-bike-2904

Transylvania-by-bike-2910

Oana a preluat conducerea pedalând rapid şi, cum era de aşteptat, grupul a urmat-o entuziast, într-o ultimă răbufnire de energie. Mai puţin eu, care nu am putut ţine ritmul. De data aceasta n-am rămas singură, Ionuţ s-a sacrificat şi m-a acompaniat cu o răbdare pentru care îi sunt şi acum recunoscătoare. Dacă nu ar fi fost el, nu ştiu dacă aş fi reuşit să ajung până la capăt. Ploaia nu a durat mult şi şoseaua strălucea când a ieşit din nou soarele, ca şi florile galbene de pe margini. Atmosfera era curată chiar şi la drumul mare, pe care l-am urmat fără frică, circulaţia la ora aceea fiind destul de slabă. La Dumbrăveni am simţit nevoia de o mică pauză, fundul meu era praf şi, dacă ar fi avut liber arbitru, s-ar fi trântit pe jos şi ar fi refuzat cei 10 kilometri pe care îi mai aveam încă de parcurs către Cund, din care o mare parte erau în urcare, pe un drum neasfaltat.

Transylvania-by-bike-2938

N-am să uit nici acum cum gâfâiam la urcare, alături de Ionuţ, care părea că pluteşte pe bicicleta lui înaltă. În minte mi se derula scena descrisă de Isabelle Allende, atunci când a păşit alături de Sophia Loren în deschiderea Jocurilor Olimpice (vezi aici povestea, în discursul video). Exact aşa arătam, eu mică şi rotundă, un fel de urs panda obligat să pedaleze, Ionuţ lung şi atletic, mişcându-se ca o girafă relaxată în savană. Am supravieţuit comparaţiei şi distanţei, iar masa gourmet de la Valea Verde Resort, alături de vinul bun şi potrivit, mi-au reîncărcat bateriile şi m-au surprins peste măsură. Deşi auzisem numai de bine, nu mă aşteptam să găsesc o atmosferă atât de plăcută şi o bucătărie atât de rafinată tocmai acolo, într-un uitat sat săsesc de la capătul unui drum neasfaltat.

Am petrecut două nopţi în Cund şi fantezia mea e să revin cândva, să mă aşez la biroul din camera îmbrăcată în lemn şi să scriu alte poveşti: cu biciclete fermecate, urşi călători, cai înaripaţi şi cine mai ştie ce mi-o mai veni în minte, pentru că locul chiar pare menit să inspire.


Va urma.

Această aventură a fost organizată de CarpatBike.

Mai multe fotografii din Transilvania se vor adăuga treptat şi în albumul de pe facebook.

Citeşte şi:

Transilvania pe bicicletă (1) – introducere

Transilvania pe bicicletă (2) – Braşov – Tălişoara

Transilvania pe bicicletă (3) – Tălișoara – Viscri

Transilvania pe bicicletă (4) – Viscri – Sighișoara

Transilvania pe bicicletă (6) – Biertan – Sibiu

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.