Georgescu știe să recunoască un infractor dintr-o privire, chiar și când acesta poartă fustă mini cu șliț maxi, sau cum s-or mai numi drăciile astea făcute să întunece rațiunea bărbaților. Nu și pe a lui. El este un profesionist cu sânge rece. Mereu spune că biroul lui, întunecat și înghesuit între pereții groși ai unei clădiri vechi, îi călește calmul și dreapta judecată. E singurul care nu iese fără un motiv întemeiat pe stradă, așa cum fac alți colegi, doar ca să nu se dezobișnuiască de lumina zilei. Pauza lui se desfășoară după un program bine stabilit: o jumătate de oră, după ce-și mănâncă pachetul de acasă de care nu se atinge până nu verifică toate dosarele cu furturi mărunte.

Astăzi a ieșit destul de târziu să-și facă plimbarea scurtă de-a lungul Aleii Castanilor și a observat pe loc manevrele fustei cu șliț.

– Bună ziua, domnișoară. Comisar Georgescu. Îmi puneți spune ce s-a întâmplat și dacă aceasta este mașina dumneavoastră?

Fusta cu șliț tresare și întoarce către el un chip mai agreabil decât se aștepta. Infractorii din ziua de astăzi devin din ce în ce mai sofisticați, trebuie să recunoască.

– Bună ziua, ce m-ați speriat! răspunde ea, cu prefăcută inocență. Da, bineînțeles că e mașina mea, dar nu știu ce am făcut cu cheia, cred că am uitat-o în portbagaj și a rămas blocată acolo.

– Nu aveți o cheie de rezervă?

Georgescu intră în joc și se preface, la rândul lui, că o crede. Nu-i etic să o acuze de ceva înainte de a avea toate dovezile, chiar dacă forțarea portierei unui automobil ar fi o mărturie destul de clară a intențiilor necurate.

– Știți, e greu de explicat. Am rămas peste noapte la o prietenă, a fost un fel de petrecere de despărțire. Cheia e în apartamentul părinților, în celălalt capăt de oraș. Și chiar dacă aș lua un taxi până acolo, tot n-aș putea intra în casă decât spărgând ușa, cheile de la casă sunt pe același inel cu cele de la mașină…

– Într-adevăr, cam multe uși de spart pentru o singură zi, o întrerupe Georgescu, regretând imediat ironia fină a replicii. Nu trebuie să o lase să creadă că el s-a prins din prima cu cine are de a face.

– Vă rog frumos, nu m-ați putea ajuta? Pierd avionul, banii, vacanța, viitorul meu, tot. Nu mai am timp, trebuie să ajung la București și nu știu ce să fac.

Joaacă bine teatru, se gândește Georgescu.

– Vă pot eu ajuta cu ceva? intervine un bărbat în salopetă care tocmai trecea pe lângă cuplul ciudat alcătuit din fusta cu șliț smiorcăită și uniforma scrobită.

– Da, vă rog, dacă știți cum aș putea debloca ușile ca să pot pleca și ajunge la timp la aeroport, sunt în mare întârziere deja, răspunde fusta cu șliț rostogolind grăbit cuvintele și afișând cel mai neajutorat zâmbet din arsenalul de farmece, sau cel puțin așa consideră Georgescu.

Bărbatul cu salopetă se uită când la unul, când la altul. Georgescu se gândește că tipul ar putea fi partenerul ei și că încearcă acum să o ajute fără să trădeze relația dintre ei. Altfel unde s-a mai văzut un trecător să se implice în discuția dintre un polițist și un civil?

– Credeți că am putea încerca, domnule… încearcă bărbatul cu salopetă să-l abordeze, dar se împotmolește neștiind prea bine cum să se adreseze autorităților.

– Georgescu. Comisar Georgescu, răspunde acesta pronunțând aproape pe litere cuvântul comisar. Vă avertizez că orice încercare de a forța deschiderea mașinii ar putea fi considerată infracțiune, continuă el pe un ton răspicat, atât timp cât domnișoara aici de față nu îmi prezintă actele mașinii, pentru a dovedi că este posesoarea acesteia. Am constatat deja o încercare de forțare a portierelor, pentru a hotărî cum procedăm mai departe aș avea nevoie de o dovadă concretă. Aveți la dumneavoastră un act?

Fusta cu șliț izbucnește în plâns și alți trecători se adună să caște gura, de parcă s-a anunțat proiecția unei telenovele.

– Vă rog, circulați, încearcă să-i împrăștie Gergescu, dar nimeni nu se clintește.

– Ce fată frumoasă și cu cine umblă, nenorocitul, o fi dat în ea, șoptește o bătrână uitându-se urât la bărbatul cu salopetă și schimbându-și, cu un oftat prelung, sacoșa de rafie dintr-o mână în alta.

– Dar ce s-a întâmplat? întreabă și vânzătoarea de la magazinul de vizavi, dar nu e nimeni să-i răspundă. Puștiul care se sprijină de zid, cu o sticlă de cola în mână, admiră scena cu căștile în urechi și nu aude nimic.

– Îmi pare rău, eu va trebui să plec, încearcă să bată în retragere bărbatul în salopetă.

– Vă rog să rămâneți, sunteți martor și posibil suspect, pune Georgescu piciorul în prag. Sau în bordură, în situația de față. Iar dumneavoastră, domnișoară, vă rog să îmi prezentați un act sau voi fi nevoit să vă rog să mă însoțiți la secție pentru a da o declarație. Va trebui să îmi explicați de ce nu ați chemat un serviciu de asistență rutieră, în loc să încercați să forțați portiera.

Fata își șterge ochii și începe să scormonească fără speranță prin poșeta mare de piele pe care o ținuse tot timpul pe umăr.

– Ce serviciu, nici nu știam că există așa ceva. Și cred că am lăsat portmoneul cu acte în valiză, nu intenționam să iau geanta asta cu mine în aeroport, scâncește ea în timp ce scoate la iveală, din adâncimile pe care numai geanta unei femei le poate cunoaște, un carnet, o tabletă, o revistă, o borsetă, o perie, un ursuleț de pluș, un baton de ciocolată, un pachet cu șervețele, încă un pachet cu șervețele, o pereche de ochelari 3D de la cinema, un ziar de la Kaufland, o curea și, spre surprinderea tuturor, un mănunchi de chei. Nu pot să cred, erau aici, spune ea și rimelul deja scurs din jurul ochilor se umezește încă o dată.

Georgescu simte deodată toate cele treizeci și trei de grade de afară și își netezește haina, ca să își usuce de ea mâinile transpirate. Omul cu salopeta îl privește ironic, puștiul își scoate căștile din urechi și devine atent, vânzătoarea înclină capul și își așează mâinile în șolduri, doar baba cu sacoșa e în continuare nedumerită.

Fusta cu șliț trage hotărâtă de pana de lemn pe care o introdusese între portieră și cadrul mașinii, în încercarea disperată de a aplica o metodă despre care citise pe net, și apasă pe cheie. La două mașini distanță, se aude un piuit. De două ori piu. Tot la două mașini distanță. Mașina din fața ei e mută.

– Ce? strigă ea.

– Ce? îngână galeria privitorilor, mai puțin Georgescu, care supraveghează scena calm, profesionist și transpirat.

– Am crezut că e mașina mea, e identică, spune fusta cu șliț și se apucă cu ambele mâini de cap. Acum îmi dau seama că asta are volan de piele, de grabă nu am observat. Dar vedeți, aia care s-a deschis e a mea, vă arăt imediat și actele. Vin și la poliție dacă e nevoie, oricum nu mai prind avionul și nici petrecerea de logodnă din Corfu. N-o să mă creadă nimeni când o să le povestesc.

Georgescu își deschide primul nasture de la cămașă, un gest de-a dreptul extravagant pentru el.

– Nu mai e nevoie, e în regulă, spune el. Îmi pare rău că trebuie să treceți prin asta, sper să găsiți o rezolvare. Eu trebuie să mă întorc la secție, am niște probleme urgente de rezolvat, mă găsiți acolo dacă vă pot fi de folos cu ceva.

Își privește preocupat ceasul, se înclină și pleacă pășind sacadat, fără să privească în urmă. E hotărât să nu scoată o vorbă despre asta la birou, nu deocamdată. Doar acasă, la cină, îi spuse nevestei lui prin ce a trecut.

– N-ai să crezi ce mi s-a întâmplat azi. Am fost cât pe ce să prind o bandă de hoți de mașini, dar au avut un alibi atât de bun încât pur și simplu n-am putut să-i arestez. Stai numai să-ți povestesc ce le mai trece unora prin cap.


Această situație fictivă poate deveni realitate, n-ai idee câți șoferi își blochează cheile în mașină și ce soluții „ingenioase” sunt sfătuiți să aplice pentru deblocare, pe internet. Povestea e susținută de 9695, un serviciu de asistență rutieră care îți poate salva vacanța și, cine știe, poate chiar un eveniment important din viață. Nu știi niciodată peste ce obstacole poți da pe drum. Ai mai multe detalii în articolul: Asistența rutieră sau cum să nu faci gaură în bugetul de vacanță.

Citește și:

Poveste de călătorie cu final la alegere

Poveste de călătorie fără frâne

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.