A trebuit să cutreier prin lumea cea mare ca să ajung să doresc să-mi cunosc mai bine propria țară. A trebuit să zbor departe, să merg în safari și să descopăr viața sălbatică a Africii, pentru ca abia apoi să încep să mă arăt interesată de sălbăticia și de biodiversitatea extraordinară pe care o aveam în fața ușii. Înainte să plec în Africa, am citit cărți din care am aflat mai multe despre elefanți, girafe, zebre, maimuțe și multe alte ființe mari și mici care populează parcurile din Tanzania. Înainte să plec prin Bucegi, n-am citit nicio carte despre ursul brun și mi-a fost foarte teamă că o să-l întâlnesc. Nu mă mândresc cu asta și nu mă consolez cu gândul că nu sunt singura care a ales calea ocolită, dar mă bucur măcar că m-am întors și spre ulița noastră, în cele din urmă. Și de când am făcut asta nu încetează să mă minuneze frumusețea și multitudinea locurilor puțin bătute din România, entuziasmul celor care s-au trezit cu mult înaintea mea și fac eforturi susținute pentru conservarea și salvarea a ceea ce avem unic, dar și dificultățile pe care țara asta le întâmpină, în lupta cu mentalitățile și interesele de alt gen. E adevărat că nu întâlnim în pădurile noastre fauna din Africa, dar tot acolo am constatat că nu doar mamiferele mari și exotice îți pot oferi clipe de bucurie, ci și câteva păsări mici și colorate. Mi-am dat seama că experiența în sine și felul în care te pregătești pentru ea contează mai mult decât numărul de animale pe care le vezi. Probabil că asta e și diferența dintre un călător și un vânător: primul ”vânează” experiențe și dovezi de viață, al doilea ia viața animalelor și numără trofee.

La rezervația de urși din Zărnești, un urs ne privește liniștit, de sus, dintr-un copac.
Urs la rezervația de urși din Zărnești – Libearty Bear Sanctuary

Eu cred că observarea ursului în sine ar trebui să fie doar punctul culminant dintr-o întreagă experiență. Până la asta turistul are nevoie să se pregătească, să știe că nu trebuie să se spele și să folosească parfumuri, să afle detalii despre animalele sălbatice, să învețe să citească urmele, să nu mănânce sau să facă gălăgie atunci când ajunge la observator și așa mai departe.” mi-a explicat Bogdan Papuc, director executiv AER (Asociația de Ecoturism din România), în timp ce ne zdruncinam pe drumul forestier ce avea să ne ducă aproape de un observator de urși. Tot el mi-a povestit atunci și despre experiența observării de balene, trăită în Norvegia, ocazie cu care ar fi fost fericit și dacă n-ar fi văzut nicio coadă de balenă, dată fiind organizarea impecabilă a excursiei și abilitatea ghidului de a oferi informații despre aceste ființe extraordinare într-o manieră interactivă și memorabilă.

Safari în România? Este posibil?

Nu oricine este gata să pornească în căutarea animalelor sălbatice de unul singur. Eu, de exemplu, nu cred că m-aș încumeta și nu m-aș simți pregătită pentru așa ceva. Dar la noi în țară se găsesc atât pasionați de sălbăticie solitari, cât și operatori care încearcă să organizeze o astfel de activitate pentru grupuri mici și foarte mici, în condiții mai mari de siguranță și confort – iar când spun confort mă refer la cel psihic, încrederea pe care o ai atunci când mergi cu un specialist ce cunoaște și îți poate explica comportamentul animalelor în sălbăticie.

Tot având frânturi de informații, nu foarte clare, mi-am pus așadar la un moment dat întrebarea: se poate vorbi despre safari în România? Da, mi-au răspuns cei de la WWF-România, se poate face safari la zimbri. Da, mi-au răspuns și cei de la Fundația Conservation Carpathia, se pot observa animale sălbatice în siguranță, în noile noastre ascunzători din apropiere de Sătic. Da, mi-a spus Bogdan Papuc, în jurul Brașovului sunt multe observatoare, dar nu toate sunt la fel de bune. Cel mai frecventat, cu programări zilnice făcute cu mult timp înainte, pare a fi observatorul de urși de la Valea Strâmbei, folosit în prezent de mai multe agenții din AER pentru turiştii lor – într-o majoritate covârșitoare străini.

Safari la zimbri

În România zimbri sunt reintroduși în libertate.
Zimbri

Înainte să vorbim despre situația urșilor și a observatoarelor, aș vrea să fac o mică paranteză și să îți povestesc foarte puțin despre zimbru. Specie emblematică pentru România și cel mai mare mamifer terestru din Europa, zimbrul a dispărut din sălbăticie și a populat doar câteva rezervații, timp de aproximativ 200 de ani. Știm asta, e imposibil ca în copilărie sau mai recent să nu fi ajuns să-i vedem hrănindu-se ca niște văcuțe liniștite în spații mai generoase sau mai puțin generoase, dar îngrădite. Lucrul aceste este însă pe cale să se schimbe. Parcul Național Vânători Neamț a eliberat primii zimbri în 2012, iar de curând WWF-România și Rewilding Europe au continuat această acțiune, eliberând zimbri în Carpații Meridionali, în Munții Țarcu. În acest moment, în cele două nuclee de reintroducere, există peste 50 de zimbri liberi. Iar până în 2020 există promisiuni că se vor aduce cel puțin alte 100 de exemplare. Nu e puțin, dacă știi că populația totală de zimbri din Europa e alcătuită din cel mult 2.000 de exemplare.

Ar mai fi multe de zis, atât despre zimbru, cât și despre impactul pozitiv pe care reintroducerea lui în libertate îl are asupra turismului din zonă, dar trec la ceea ce ne interesează acum și anume: se pot observa zimbrii aflați în libertate? Cum?

AMZA (Asociația Măgura Zimbrilor Armeniș) a creat un program ecoturistic care sună foarte bine, cel puțin așa cum este prezentat pe site. Există mai multe variante. De exemplu, pentru 3-5 ore de trekking în compania unui ranger, cu transport 4×4 și picnic inclus, poți plăti undeva între 40 și 60 de euro de persoană, în funcție de mărimea grupului. Oricum, în astfel de activități nu se merge în grup mare, prețurile sunt pentru 2-4 persoane și includ o donație de 5 euro de om pentru proiectul de conservare. Pentru 45 de euro poți să alegi să petreci noaptea în sălbăticie, la cort, sau cu 20 de euro poți să stai acasă la o familie. Mai multe detalii, dar și costurile pentru alte programe, cum ar fi observarea de urși și noaptea la o cabană (te previn că nu sunt tocmai mici) pot fi găsite aici.

Observarea de urși și alte animale sălbatice din România –

– la observator sau în libertate?

Pentru că tocmai am pomenit de urși, revin și la acest subiect și la împrejurimile Brașovului, locul cel mai ofertant pentru această activitate. Eu nu am avut încă ocazia să ajung într-o astfel de ascunzătoare, dar îmi doream de mult asta, așa că am început să mă documentez. Nu e ușor de găsit informație pe internet, în limba română. Iar ceea ce am găsit nu pot spune că m-a mulțumit. Așa că am vorbit cu Bogdan Papuc – director executiv AER, cu Christoph Promberger – director executiv Fundația Conservation Carpathia și unul dintre cei care au pus bazele ecoturismului în România (prin proiectul de conservare a carnivorelor mari din Carpați), cât și cu Simona Munteanu, în prezent reprezentând Absolute Carpathian, o agenție din Zărnești care oferă variate ture în sălbăticie pentru pasionați. Ceea ce unește toate aceste voci este pasiunea pentru natură și conservare. Fără să am cifre sau declarații precise, am convingerea că observarea de animale sălbatice nu este încă o afacere cu adevărat profitabilă pentru nimeni din România, în ciuda prețurilor care ție, ca român, ți se pot părea destul de ridicate.

Dincolo de asta, mai sunt și alte probleme care se ridică, cu siguranță, tot din lipsa unei cereri consistente. Se pune întrebarea dacă, în cazul observatoarelor de urși, este corect ca aceștia să fie hrăniți cu cantități atât de mari de mâncare, doar pentru a garanta vizionarea lor. Mai mult, din mai multe surse am aflat că hrana lor este uneori alcătuită din amestecuri de porumb cu napolitane și bomboane, ceea ce mi se pare o aberație în sine. Oare unde poate duce asta? Ne vom trezi față în față cu ursul pe potecă, atras de mirosul dulciurilor pe care le-am luat ca încurajare pentru copii, la noi? Poate că exagerez, dar tot nu cred că e normal, indiferent de nevoia turiștilor de a primi ceva concret contra banilor plătiți. Nu m-am mirat când am citit, într-un articol de pe un blog străin, că în România e garantat că poți vedea urși. Poate ar fi cazul să educăm turiștii și să lăsăm animalelor șansa de a se hrăni cu ceea ce ar găsi, în mod normal, în natură, nu în rucsacii noștri.

Simona Munteanu oferă, pe lângă clasicele și confortabilele vizionări de urși de la observatoare, ture adevărate în sălbăticie. Mi-a povestit că are cercetători, oameni de specialitate care studiază zonele dinainte, care cunosc vizuinile râșilor sau ariile în care urșii și lupii se mișcă, crescând șansa de a fi întâlniți în libertate până la 40%, o cifră la care a ajuns în urma experiențelor avute până acum. Simona mi-a atras atenția asupra faptului că turele ei ”pure wild” se pot desfășura înainte ca ciobanii să urce sus la munte cu oile, moment în care cele mai multe sălbăticiuni se ascund și mai bine. Perioada optimă este între 15 aprilie și 1 iunie pentru urși, iar pentru lupi între 15 ianuarie și 15 iunie. O tură de 5 zile cu totul inclus (transfer de la aeroport, 4 nopți la cort și cabană, mâncare, ghid) poate costa 420 de euro de persoană. Mai multe variante și idei poți găsi aici.

Cererile cele mai frecvente vin însă tot pentru observatorul de urși, loc în care se poate merge din aprilie până în octombrie, iar costul pentru o vizită scurtă, la căderea serii, este în general de 40 de euro de persoană, fără transport.

Un observator la care am fost ulterior și care ni s-a părut foarte interesant este cel din Băile Tușnad, poți citi despre asta aici. Prețul este de 100 de lei de persoană, cu tot cu transport.

Vizite la observatoare mai organizează și DiscoveRomania, Active Travel și Carpathian Nature Tours.

Calea de mijloc?

Fundația Conservation Carpathia încearcă și altă abordare, aflată undeva între cele două extreme. Acum puțin timp am fost în vizită la Sătic, locul din care se poate ajunge destul de ușor la 4 observatoare noi: Bunea, Comisu 1, Comisu 2 și Richita, aflate în inima munților din Valea Dâmboviței, cu priveliști grozave asupra Pietrei Craiului, lacului Pecineagu și munților Iezer-Păpușa și Comisu. Observatorul Bunea este probabil singurul de acest gen din România, o cabană mică de lemn construită după principii ecologice, cu 6 paturi, cu posibilitate de încălzire și de organizare de mese rafinate într-un spațiu destul de restrâns, dar cu o priveliște deosebită asupra lacului Pecineagu. Deși am reținerile mele privind combinația asta de ”retreat” și răsfăț culinar în timp ce ursul se plimbă prin fața geamurilor mari, conceptul e inovativ și ar putea atrage categorii noi și interesante de călători. Celelalte observatoare sunt mai spartane, dar se poate dormi în ele, folosind echipamentul propriu. Se va folosi și în preajma lor mâncare menită să atragă animalele, dar nu în cantități exagerate și în niciun caz nu va fi vorba de bomboane.

O excursie ghidată la Bunea, pentru o ședere scurtă, costă 50 de euro de persoană, fără transport. Noaptea la Bunea este tot 50 de euro, la celelalte trei 40. Pot merge grupuri mici, de 4 până la cel mult 6 persoane. Cam acesta este numărul maxim pentru orice incursiune ghidată, în sălbăticie.

Observatorul Bunea poate găzdui până la 6 persoane în condiții foarte bune de confort.
Observatorul Bunea
Lacul Pecineaga la apus, așa cum se vede din observatorul Bunea.
Lacul Pecineaga.

”Conceptul nostru e diferit. Noi tot vrem să dăm ceva mâncare, dar mult mai puțin și nu în sensul în care un animal ar putea să treacă pe acolo în fiecare zi și să trăiască numai din ceea ce va găsi. Ce ne dorim noi să facem este un program mai amplu, dar nu bazat exclusiv pe vizionare de animale. Nu suntem în Africa unde e savană și vezi la 300-500 de metri, la noi dacă sunt lupii la 200 de metri nu ai cum să-i vezi și indiferent ce facem nu putem să concurăm în această privință. Dar noi vrem să avem mai mult acest ”feeling” de sălbăticie, că ești într-un loc absolut sălbatic și atunci ești mult mai deschis: poate să vină un mistreț, poate un urs sau doar niște păsări, ai o abordare complet diferită. Dacă reușești să vezi un urs e fantastic. Dar nu vezi, tot observi urme, înveți ceva, vizitezi o pădure virgină, auzi niște ciocănitori, ai o experiență completă.

Am lucrat timp de 10 ani într-un proiect de cercetare și conservare a carnivorelor și știu foarte bine că nu se poate garanta vizionarea unui animal sălbatic cum e râsul, de exemplu. Un râs are un teritoriu de 20.000 de hectare și în tot acest spațiu nu e mai mult de un exemplar – cum poți să promiți că i-l arăți cuiva care vine pentru două seri? Iar mie nu mi se pare corect din punct de vedere etic să deranjezi un animal în cel mai important loc în care știi că îl poți găsi, la vizuină. Râsul știe că sunt oameni acolo și dacă treaba asta se întâmplă mai multe zile la rând, își ia puii și pleacă, într-un loc care nu poate fi la fel de bun.

Cererea de vizionare de urși este foarte mare, dar la noi foarte multe pensiuni nu știu să recomande asta ca activitate. Eu zic că ar fi loc ușor pentru 20-30 de observatoare care să meargă foarte bine. Aici, în Strâmba, au în jur de 1500 de vizitatori pe an, aproape exclusiv străini, și câștigă în jur de 35-40.000 de euro pe an – numai cu acest observator au toate costurile pentru fondul de vânătoare acoperite.” – Christoph Promberger

Sălbăticie pe alese

E adevărat că urșii din România sunt personajele celebre, atât printre români, cât și printre străini. E interesant însă de știut că turiștii străini sunt mult mai educați, mai pregătiți și mai interesați de o astfel de experiență, și nu cred că vorbim doar de o barieră de preț. Cred că e în primul rând o barieră care ține de cunoaștere și curiozitate. Dincolo de urși, România are multe de oferit. Populații mari și variate de păsări, reptile, vulpi (câte n-am văzut traversând doar strada, noaptea!), capre negre (într-un număr supraestimat, din câte am auzit), porci mistreți, căprioare, cerbi, castori sau cocoși de munte.

Mi s-ar părea la fel de interesant să merg să observ boncănitul cerbilor sau rotitul cocoşilor de munte, în Bucovina. Dacă te-ar interesa și pe tine, poți să ceri mai multe detalii de la Cătălin Ursache (tel: 0040 744 483 169), cel despre care ți-am mai povestit în turele noastre călare prin Țara Dornelor.

Mi-e greu să spun acum că turismul în sălbăticie și observarea de animale sălbatice ajută cu adevărat la conservare, pe termen lung. Revin din nou la exemplul Africii unde, dacă nu ar fi existat persoane care să investească sume enorme în crearea parcurilor la care visăm cu toții, situația animalelor ar fi fost mult mai tristă. Ce impact are însă prezența tot mai mare a omului printre lei sau urși, pe termen lung, nu cred că am cum să știu și nici nu mă simt în stare să comentez sau să fac previziuni.

Înâlnirea cu animalele sălbatice, pe cont propriu

Cai sălbatici pot fi întâlniți în Delta Dunării. Grupul acesta alerga în fața mașinii noastre.
Cai sălbatici în Delta Dunării

Poate că te-au descurajat cele de mai sus, poate că prețurile ți s-au părut prohibitive, deși eu nu le găsesc chiar așa. În orice caz am o veste bună, dacă știi cum să o primești: cu ursul te poți întâlni și fără prea multă organizare. Dar și cu alte animale care ți se pare mai puțin amenințătoare, cum ar fi căprioarele sau vulpile. N-am să uit niciodată momentul în care mi-a ieșit în cale o ceată ce cai sălbatici, în Delta Dunării, nici clipele în care eram eu călare (nu pe un cal sălbatic, din fericire!) iar pe câmp pășteau sau alergau căprioare. De Moș Martin mi-a fost foarte frică într-o perioadă, dar cu timpul spaima a mai scăzut, pe măsură ce am înțeles că lui îi este și mai frică de mine. Experiențele mele fiind destul de limitate, mi-am întrebat și colegii bloggeri de turism dacă ei au întâlnit sălbăticiuni în incursiunile lor. Răspunsurile au fost puține, dar suficient de interesante și variate.

Ioan Stoenică, de exemplu, speră și caută să întâlnească animale sălbatice, echipat cu aparatul foto și cu multă răbdare. Poți citi despre primele sale întâlniri cu ursul, în Munții Vrancei, aici, iar despre căprioare și mistreți, în Munții Leaota, aici.

”Am auzit zgomot în tufele aflate la circa 20 de metri de mine, sub vârf – pe partea nordică. Am îndreptat aparatul într-acolo în timp ce el filma și am stat tăcut. Când a scos capul triunghiular un ursuleț neștiutor, am început să vorbesc cu el imediat, calm, fără frică. Nici n-a stat bietul urs să vadă cine face acele zgomote, a luat-o la fugă înapoi prin desișul de crengi.” – Ioan Stoenică

Andreea Bălbărău a văzut cerbul în Munții Siriului și mistreții în Munții Leaota. Despre ambele întâlniri, inclusiv una mai puțin plăcută, cu vânătorii, povestește aici și aici.

”Mă vedeam alergând spre Leaota alergată de o hoardă de mistreţi în spume la rândul ei alergată de o hoardă de vânători furioşi cu tot cu câini, gloanţe trecându-mi pe la ureche. Nu trageţi în ăla albastru, vă rog eu. E cuminte, nu grohăie. Şi nici mistreţ nu e, pare a fi biped.” – Andreea Bălbărău

Întrebarea mea l-a provocat pe Petruș Lungu să scormonească prin amintiri și a scos de acolo tot felul de aventuri care implică animale sălbatice mai mari sau mai mici. Am extras mai jos un fragment scurt, dar poți citi toată povestea aici.

”Pune tata cortul, ne instalăm cu gențile de haine la capul nostru, în fundul cortului cum ar veni și adormim în cele din urmă. La un moment dat, la cortul de lângă, în care stătea cuplul certăreț, se aude hârș-hârș, de parcă cineva ar fi desfăcut fermoare, iar în lumina reflectorului ce lumina campingul se vedea o umbră că și cum cineva s-ar odihni stând sprijinit într-un băț. Cum mama dormea iepurește, îl trezește pe tata să verifice care-i situația. Somnoros, se ridică omul într-o mână și concluzionează sec: a venit veciunu’ să strângă cortul, se mută la căsuță, iar acum se odihnește sprijinit de unul din bețele cortului.

Nici n-apucă să își termine ideea că o ditamai labă de urs sfâșie partea din spate a cortului și înșfacă una din gențile cu haine. În toată nebunia asta, tata a ieșit afară înarmat cu o toporișcă de camping și a plecat în urmărirea ursului strigând, „huă, huă, huă”. – Petruș Lungu

Mi-am amintit și de un comentariu lăsat la noi pe blog de Claudia Gican, la unul dintre articolele mele în care povesteam tocmai despre frica de urs. Îl preiau aici:

” Ursul are nişte simțuri trăznet, se dă singur la o parte din calea turistului. S-a dat el și când era hău în stânga, hău în dreapta.

Eu de pildă, când am umblat singură – una din turele mele preferate fiind tocmai prin pădurile Bucegilor, n-am dus frica ursului, mai fluieram, știam că îmi aude pașii și sunetele betelor de trekking. De oameni sincer îmi e mai teama, știi tu fazele de genul „singurică, singurică?”

Că eram altădată pe munte în nor de ceață și ursul mormăia – aia a fost epică! Dar pe moment am fost lucidă și mi-am gândit retragerea: fluierat, îndepărtare calmă, fără fugă, menținut poteca marcată ca să nu mă rătăcesc (sau ca sa mai fie găsite resturile dacă mă mănâncă).” – Claudia Gican

Respect pentru natură. Și mândrie.

Toate mărturiile și exemplele acestea pot să te sperie sau pot să îți dovedească un lucru: atât timp cât îți vezi de drum, respecți natura și știi măcar informațiile de bază despre comportamentul animalelor sălbatice, poți să te bucuri de ceea ce vizitatorii din alte țări știu mult mai bine să aprecieze, ba chiar să caute. Din păcate, pe munții noștri există un risc mai mare să fii atacat de câinii de la stâni, decât de urși, așa cum a povestit Alexandra Pușcașu aici.

Cu riscul de a mă întoarce pentru a treia oară la exemplul Africii, și acolo a fost nevoie de implementarea unor proiecte educaționale prin care copiii, tinerii, dar și adulții au învățat să aprecieze ceea ce aveau în parcuri, o consecință firească a acestei învățări fiind dorința de conservare. Poate că de aici ar trebui să înceapă povestea safariului din România, de la cei mici, de la lecții adevărate de geografie și biologie, ținute în primul rând în pădurile noastre. E adevărat că nu avem elefanți și lei, dar ar fi bine să înțelegem că suntem printre ultimele oaze de sălbăticie din Europa și că trebuie să învățăm cum să apreciem, să păstrăm acest avantaj și nu în ultimul rând să ne mândrim cu el.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.