Poveștile Seherezadei din Oman – Wahiba Sands și o amintire cât 1000 de stele

– Uite o stea căz… a, ba nu, e un avion.

– Incredibil, câte avioane sunt, vezi?

– Da, văd.

Am trecut dincolo de graniţa firavă trasată de gardurile taberei de beduini la care ne-am cazat, în deşertul Sharqiya Sands, cunoscut mai degrabă ca Wahiba Sands. E atât de întuneric, încât am insistat să nu ne îndepărtăm prea mult. Nu folosim lanternele şi mi-e puţin teamă să merg desculţă, fără să văd pe unde calc. Deşertul s-a scuturat de căldura zilei şi îmi înveleşte picioarele într-un strat fin şi răcoros, de culoarea prafului de lună. Dacă tălpile mele şi-ar putea exprima sentimentele, cu siguranţă ar zâmbi, savurând masajul delicat. Aproape toate personajele din povestea mea sunt aici, pe pe o dună mică, în linişte, cu ochii la stele: Aladin, Amina, Maymunah și Karim. Doar fetele, Zobeida și Fadilah, au rămas în tabără, neatrase de romantismul unei plimbări la lumina lunii. Păcat, se spune că nimic nu se compară cu spectacolul cerului, aşa cum se poate observa din deşert.

– Aiurea, şi la noi la munte se văd la fel.

Are dreptate Amina. Îmi aduc aminte cum arăta cerul acolo sus, în Ceahlău. Şi nici măcar nu trebuia să urc până pe munte. Chiar şi din Durău, staţiunea de la poale, stelele împânzeau cerul cu o reţea atât de densă încât, dacă ţineai ochii întredeschişi, se uneau între ele într-o masă lăptoasă şi îşi pierdeau identitatea. De la geamul camerei mele, din Piatra Neamţ, desenul lor era mai clar, aveam chiar un semn pe care îl priveam în fiecare noapte, din pat. Nu ştiu nici acum ce hram poartă, dar îl recunosc pe cer oriunde m-aş afla. Din Bucureşti nu-l mai văd. Luminile oraşului sunt un concurent înverșunat, doar luna reuşeşte uneori să-şi mai impună prezenţa, răsărind ca o mămăligă bine coaptă pe culoarul deschis între două şiruri de blocuri înalte. Doar ea mă mai bate din când în când în ochi, noaptea în pat. Dar am pierdut comunicarea cu stelele mele şi poveştile pe care le spuneam şi mi le spuneau.

Aici, în deşert, le-am regăsit. Suntem ca nişte cunoştinţe care nu s-au văzut de prea mult timp şi care nu ştiu de unde să înceapă o conversaţie. Cu ele deasupra mă simt deodată acasă, în ciuda faptului că sunt destul de departe de orice loc sau mod de viaţă care ar putea să îmi fie familiar. O noapte în deşert nu înseamnă pentru mine decât o scurtă pauză, o ieşire temporară din obişnuit. Privesc stelele, păşesc pe nisip, savurez lipiile coapte pe cărbuni şi ceaiul dulce-picant de ghimbir, servit din ceainicul înnegrit de la foc, iar pentru somn mă retrag în căsuţele în care am pat cu saltea şi pilotă călduroasă. Cei care trăiau cândva în deşert se mulţumeau cu nisipul tare, o pătură de lână uzată şi o mână de curmale în loc de cină. Aveau drumurile lor, printre dune înalte, se orientau după semnele cerului sau formele pietrelor şi împărţeau nimicul pe care îl aveau cu orice musafir. Şi acum sunt ospitalieri, dar în cu totul alt fel. Acum beduinii fac bani din asta, şi nu puţini, de la oameni ca noi, veniţi din alte colţuri de lume, pentru a admira dunele şi cerul deşertului. Sau dimpotrivă, pentru a viola misterul deşertului, obligându-l să se adapteze la nevoile şi obiceiurile noastre.

oman-wahiba-sands-1863

oman-wahiba-sands-1991

Primul deşert în care am petrecut noaptea a fost Wadi Rum, în Iordania. Zobeida avea atunci 8 ani. Am stat patru zile şi trei nopţi, într-o tabără foarte mică de beduini, dar am reuşit foarte greu să ciupesc câteva momente de linişte doar pentru mine. Copila guralivă avea tot timpul câte ceva de spus, de povestit, de întrebat, de foit, de tropăit. Iar când tăcea ea, liniştea cerului era spartă de trecerea unui avion. Apoi am ajuns în Wahiba Sands, în Oman, cu o mână de bloggeri. Ahmed, ghidul nostru de atunci, ne-a condus noaptea mai adânc în deşert, pentru a scăpa de luminile taberei şi a admira liniştiţi bolta cerească. Nu eram însă suficient de departe, luminile civilizaţiei îşi marcau orizontul, locul în care stelele începeau să se topească şi să dispară. Ceilalţi nu au tăcut nicio clipă. S-a discutat despre turism, despre contracepţie, despre orice, numai linişte să nu fie. Acum sunt din nou în Wahiba Sands, împreună cu prieteni dragi. Suntem destul de tăcuţi de data aceasta. Dar e noaptea de revelion şi din tabără sau de prin cutele deşertului răzbat până la noi sunete de tobe. În jurul focurilor beduinii cântă, iar turiştii ţopăie încercând să imite dansurile locale şi sfârşind prin a arăta penibil. Toţi caută să facă ceea ce ar fi făcut şi acasă, în noaptea dintre doi ani. Nu s-a servit alcool la masă, fireşte, dar sunt convinsă că oamenii şi-au adus cele necesare la pachet. Ce ar fi făcut beduinii în noaptea de 31 decembrie? Nimic, s-ar fi odihnit, pentru ei nu avea nicio semnificaţie, înainte de a deveni o sursă de venit. Cândva noaptea de revelion era foarte importantă şi pentru mine. La început pentru că aveam voie, în sfârşit, să nu dorm. Mai târziu pentru că mi se permitea să mă duc la o petrecere, fără supravegherea părinţilor. Odată cu trecerea timpului şi-a pierdut sensul, a început să mă lase indiferentă. Aşa că nu particip la dans şi petrecere, nici aici. Timpul se simte altfel în deşert, e fluid precum nisipul, uneori greu de trecut, alteori iute şi invaziv, în orice caz simt că nu are nevoie de praguri şi uşi pentru a-şi marca durata.

Mi-ar fi plăcut mult să fie linişte, să stau şi să privesc cerul, fără să mă gândesc la nimic, fără să număr zile şi ani. Ştiu că singura şi cea mai bună lecţie despre univers am învăţat-o de la Eminescu. Fără el, aş fi uitat că privesc la icoana unei stele şi aş fi luat totul mult prea în serios. E o experienţă profundă să priveşti cerul şi să-ţi aminteşti că nu tot ceea ce vezi există. E ca şi cum ai avea în faţă o fotografie. Cerul înstelat e o captură a unui moment care a trecut şi care nu se va repeta niciodată la fel. O fotografie în care descoperi că singura certitudine e avionul care trece, cu luminiţele lui pâlpâind simetric şi ordonat, amestecând lumile, obiceiurile şi timpurile.

În ordine, de la stânga la dreapta: Beduinul șef, Aladin, Seherezada, Amina, Zobeida, Karim, Fadilah și Maymunah.
În ordine, de la stânga la dreapta: Beduinul șef, Aladin, Seherezada, Amina, Zobeida, Karim, Fadilah și Maymunah.

Mai multe fotografii poți găsi în galeria lui Alex de pe ID Studio (click pe imagine). Iar câteva detalii practice puțin mai jos.

wahiba-sands-preview-id-studio


Detalii practice pentru organizarea unei nopți în deșert:

În Oman poți să experimentezi deșertul Wahiba Sands (sau Sharqiya Sands) în condiții confortabile asemănătoare unui hotel și la prețuri astronomice. E alegerea ta, dar dacă faci asta, îți garantez că nu vei trăi decât un surogat de experiență – am încercat varianta luxoasă prima dată și nu pot spune că mi-a plăcut foarte mult. A doua oară am căutat o varianta autentică și am găsit ceva cât de cât mulțumitor: Nomadic Desert Camp. E o afacere de familie de dimensiuni moderate, beduinii sunt serioși și mai au și câteva ajutoare de prin alte țări, iar poziționarea e destul de bună. Ca să ajungi la ei cel mai sigur e să vii până în punctul de întâlnire de la șosea, în Al Wasil. De acolo te pot prelua ei cu mașinile proprii sau te pot ghida gratuit. Dacă nu ai mașină cu tracțiune 4×4 , nici experiență de mers pe dune, mai bine lasă-te pe mâna lor, cei 10 OMR pe care îi vei plăti în plus, de persoană, merită. Cazarea în tabăra lor e între 35 și 59 OMR / adult, în funcție de tipul de cort și sezon, cu cină și mic dejun inclus, plus o plimbare scurtă cu cămila. Tarifele pentru copii sunt mai mici, în funcție de vârstă – 7 OMR pat extra în cortul părinților până la 5 ani, 15 OMR între 5 și 11 ani, 35 OMR după 12 ani. 1 OMR e aproximativ 2 Euro, iar prețurie sunt valabile la momentul în care scriu acest articol. Oricum e preferabil să-ți faci rezervare din timp, pentru a prinde loc. Nu-mi aduc aminte să ne fi solicitat plata unui avans. Dar verifică mai bine la ei pe site, pentru informații de actualitate: nomadicdesertcamp.com.

Corturile sunt direct pe nisip, cu acoperiș și pereți de stuf, fără podea, cu vântul care mai pătrunde printre pânzele din interior, pe la îmbinări, fapt care pe noi ne-a încântat la culme. Ai grijă că poate fi răcoare în deșert, dar e mai bine așa, decât într-o căsuță de ciment cu aer condiționat. Există chiuvete și dușuri cu apă încălzită de panouri solare, toaletele au priveliște către cerul cu milioane de stele, iar iluminarea pe timp de noapte e pe bază de lămpi și lumânări, nu există curent electric decât în zona mesei, din ce am observat. Mâncarea e bună, ceaiul așa cum trebuie, servit fără zgârcenie, iar lipiile coapte dimineața, direct pe cărbuni, fac ziua mai frumoasă. Pentru cine nu are timp de o incursiune mai lungă în deșert, am văzut că se organizează și ture de o zi, cu preluare și retur în Muscat. Nu sunt convinsă că merită, fără o noapte acolo.

Dacă ajungi în deșertul omanez, citește înainte ”Nisipurile arabe”, de Wilfred Thesiger, vei vedea totul cu alți ochi.


Va urma.

Pentru mai multe detalii legate de organizarea unei vacanțe în Oman, citește:

Oman – itinerariu și sfaturi practice

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.