Mi s-a întâmplat de câteva ori, în ultimii ani, să ajung în destinații în care toamna nu suferă deloc de modestie și nu se zgârcește cu podoabele ei viu colorate, afișându-le în peisaje ce pot să concureze cu orice priveliște exotică. Suntem norocoși că avem anotimpuri și că putem să ne bucurăm de aceleași locuri în atâtea nuanțe. Am găsit toamna asta nerușinat de frumoasă la Sinaia, în Pădurea Craiului, în Tara Hațegului sau în zona despre care vreau să-ți povestesc acum, Mărginimea Sibiului. Toate culorile din jur ar fi fost suficiente să mă amețească și să mă cucerească, dar peste ele s-au mai țesut și povești culturale sau întâlniri cu oameni care m-au ajutat să observ cum înmugurește o nouă manifestare a multiculturalității.
Mărginimea Sibiului: o nouă gramatică
În cel mai recent număr din National Geographic Taveler*, în articolul dedicat destinațiilor de ecoturism din România, am scris că în Mărginimea Sibiului observi cum multiculturalitatea se redefinește, iar timpul trecut se transformă în prezent și aspiră să devină viitor. Deși am mai ajuns în zonă și cu altă ocazie, abia acum am devenit cu adevărat conștientă că în Mărginime comunitatea românească a fost mult mai stabilă și mai bine reprezentată, prin comparație cu restul Transilvaniei. Influența săsească, vizibilă pentru noi în arhitectură mai ales, e atât de puternică, încât cu greu poți să crezi că sașii nu au fost și aici majoritari. Cristian Cismaru, unul dintre fondatorii Asociației My Transylvania, a fost cel care m-a făcut să mă gândesc la asta, într-o scurtă plimbare prin Cisnădioara. „Satele acestea care erau ba de români, ba de sași, trăiau fiindcă erau dependente unele de altele. În satele săsești erau mulți meșteșugari, oameni care prelucrau cu mâna pentru folosul lor sau al altora, în satele românești erau des întâlniți cei care livrau materia primă. Nu era o înțelegere, ci o dependență” a povestit el.
Multiculturalitatea nu era atunci cea care se învață acum, în noua gramatică a turismului și viitorului. În prezent, există câțiva oameni care vor să preia tradițiile sau obiceiurile vechi, indiferent de proveniența lor, și să le îmbine armonios în evenimente culinare sau activități în aer liber. Redefinirea gusturilor este o prioritate, mai ales pentru că Sibiul devine Regiune Gastronomică Europeană, în 2019. Cei implicați sunt conștienți că e foarte mult de lucru, că nu se va putea bate pasul pe loc pe același tip de brânzeturi de care e atât de plină România, că ajungi să te întrebi cât de mare poate fi Mărginimea Sibiului. E nevoie de inovație, alături de o bază cu produse autentice, de calitate. Dar e foarte adevărat că în fața unei mese cu bucate gustoase, gătite după rețete tradiționale, diferențele culturale se topesc. Același desert poate fi numit de sași hanklich, de români hencleș și de maghiari lichiu. Indiferent cum i se spune, toată lumea îl devorează cu entuziasm la picnicurile care se organizează în grădini, livezi sau gospodării din mai multe sate.
Mărginimea Sibiului: personalități din Rășinari
Spre Mărginimea Sibiului se poate merge foarte ușor cu tramvaiul istoric sau pe bicicletă, pe un traseu marcat ce poartă numele lui Emil Cioran. Am aflat, tot de la Cristi, că Emil Cioran a fost primul român care a făcut turul Franței pe bicicletă, de aceea acest circuit îi poartă numele. Măcar atât, pentru că în casa lui din Rășinari nu s-a făcut nimic și nu se poate intra. E proprietate privată și aici se încheie tot ce se știe.
Încă de la prima oprire pe care am făcut-o pe drumul spre Rășinari, am început să povestim despre românii din Mărginime și am discutat despre culoarea albastră, numită și Mândră Mărie, semnul de bunăstare al caselor românești prezente mai ales în Mărginimea Sibiului. Un exemplu se află atât în extraordinarul Muzeu ASTRA, cât și în Rășinari, acolo unde preotul a strâns o colecție mică de documente și obiecte.
Biserica mare din sat e ortodoxă și are pereții exteriori pictați. Poate că deloc întâmplător, Sfântul Cristofor este reprezentat, la interior, cu cap de oaie. Locuitorii satului Rășinari sau din alte sate din Mărginimea Sibiului au fost (și au rămas) pricepuți oieri, pe lângă producători de rășină sau lumânări. Preotul organizează ateliere și expoziții de pictură pe sticlă, pentru copiii din sat, la care pot participa și cei veniți să-și petreacă vacanța. Am privit cu reală admirație picturile copiilor sau tinerilor, după care am aflat tot felul de trucuri vechi, printre care acela că trasarea conturului se face cel mai bine cu o pensulă din firul de păr din urechea vacii.
Lucruri și obiecte interesante se găsesc și la Muzeul Etnografic, așezat acum într-un sediu mult mai frumos față de cum l-am găsit ultima dată. Mi-a atras atenția o expoziție temporară cu cărți poștale destul de exotice ale unui călător de prin anii 1900, numit Emanoil Lacu, consătean și pelerin prin multe colțuri de lume. Mi-am dorit să știu mai multe despre el și am găsit un articol aici. Citez: „Lista călătoriilor pe care le-a iniţiat şi efectuat Emanoil Lacu este destul de lungă, el ajungând în Asia Centrală, Caucaz, Africa, Orientul Mijlociu, Europa Centrală, cea de Sud şi de Sud-Est: Serbia (1905); Italia (1905-1906); Muntenegru (1905); Imperiul Otoman (câteva călătorii); Austria (1905); Bosnia şi Herţegovina (1905); Persia (Iran) – între 1913 şi 1915; Samos (1906); Creta (1906); Egipt şi Yemen (1909); Bulgaria – mai multe călătorii; Abisinia, Mesopotamia, Lazistan, Armenia de Nord (între 1909 şi 1911); Palestina – între 1902 şi 1903). Cea mai mare parte a drumului o parcurge pe jos, doar ocazional folosind alte mijloace de transport: vapor, tren, pentru a traversa spaţii incompatibile cu mersul pe jos.” Am mai pus pe listă așadar un nume de călător autentic, așa cum numai în vremurile acelea putea fi.
Tot la muzeu am primit un cadou surpriză: o monografie veche și reeditată a orașului, cu o dedicație de la primar, o bijuterie cu multe detalii și povești interesante. Poate cu altă ocazie îți împărtășesc câteva idei și date interesante din ea.
Alături de alți locuitori de seamă care provin din Rășinari, stă și Octavian Goga. Am avut bucuria de a vizita casa în care s-a născut, cu două camere păstrate așa cum au fost pe vremea lui. Casa nu e mereu deschisă, dar dacă actualii urmași sunt acasă, poți avea șansa să o vizitezi.
În restul timpului m-am mai plimbat pur și simplu pe străzi, am urcat până la cimitir sau pe dealul din apropiere, pentru a fotografia satul de sus, m-am învârtit prin piața pestriță și dezordonată de sâmbătă și, dacă n-ar fi fost ceva limitări de timp, aș fi trecut dealul pe jos, până în Cisnădioara.
Dar n-am plecat din Rășinari până n-am degustat niște brânzeturi cu adevărat superbe și nu m-am odihnit la familia Lungu, într-una din cele trei camera de închiriat. Când am ajuns se făcuse târziu. „Faci la stânga și apoi întrebi de casa familiei Lungu, n-ai cum să nu o găsești” mi s-a spus. Asta dacă mai aveam pe cine să întreb pentru că străzile erau deja goale. Am găsit totuși, cu ajutorul tehnologiei. M-au așteptat cu bunătăți și și-au făcut timp să povestească cu mine, despre viața lor, copii și nepoți. Doamna se pregătea să facă nectarul de pere, chiar dacă treaba asta urma să-i ia toată noaptea, iar domnul a adus cu el o aromă parfumată de struguri striviți, se ocupa de vin. O casă de oameni gospodari în care m-aș bucura să revin, când mai ajung în zonă.
Mărginimea Sibiului: corul din Gura Râului
O parte dintre adulții din Gura Râului cântă în corul bisericii. Când am urcat și eu în balcon, alături de gazda mea de la Pensiunea Maria (superbă, ți-o recomand cu mult drag), slujba era în toi, iar câțiva copii moțăiau sau se plictiseau pe și printre băncuțe, alături de părinții care cântau. Jos, în biserică, bărbații stăteau în față, femeile în spate. Câțiva purtau într-adevăr straiele populare, așa cum mi se povestise. N-am zăbovit prea mult. Era o zi frumoasă și am preferat să mă învârt prin sat, să mă uit la case și să simt tihna aceea rurală, de duminică.
M-am întors totuși la biserică. Mi se spusese că după slujbă se mai respectă un obicei, acela al poruncilor, atunci când primarul se adresează localnicilor și se discută problemele importante pentru sat. Nu mi-a fost foarte clar dacă asta se întâmpla în interior sau afară, așa că am rămas la soare. Pe niște măsuțe erau deja aranjate pahare cu vin și pâine. O doamnă m-a îmbiat să iau și eu pomana, dar am amânat, explicând că mi-ar fi greu să fac fotografii cu paharul de vin în mână. Slujba s-a terminat și oamenii au ieșit, cu mic cu mare, de la foarte tineri până la foarte bătrâni. Chiar și cei care nu purtau costum popular erau frumos îmbrăcați, ca de sărbătoare. Am surprins ochi sclipind și limbi plescăind discret, la vederea paharelor pline – un pretext bun pentru o conversație cu consătenii, înainte de a porni fiecare spre casa lui. Am dat și eu să mă îndepărtez în cele din urmă. Un pui de țigan mi-a cerut pâinea pe care o primisem și i-am dat-o bucuroasă, știind că pe mine mă așteaptă un prânz cu siguranță îndestulător. Dar n-am făcut prea mulți pași că aceeași doamnă a alergat după mine și mi-a dat altă bucată de pâine: „Dumneavoastră trebuie să mâncați din asta. Lor le-am tot dat, nu vă faceți griji”. Mi-am dat seama că făcusem probabil o gafă, am mulțumit și am plecat, cu pâinea mea cu tot, înapoi la pensiune.
Am luat prânzul ca în familie, alături de doamna Cîmpean și cele trei fete: una mai mare, studentă la Cluj, o fată de șapte ani foarte dezghețată și simpatică și încă una de unsprezece, rușinoasă și cu o mare nevoie de atenție. O companie veselă și încântătoare din care mai lipseau doar tatăl și băiatul, elev la liceu în Alba Iulia. Familia Cîmpean e foarte implicată în promovarea satului și în organizarea unor evenimente prin care să se păstreze obiceiurile și costumele populare sau să îmbine ideile noi cu tradițiile de când lumea. Cu domnul profesor Cîmpean mă întâlnisem deja cu o seară înainte și-mi povestise atât de multe, cu atât de mare entuziasm, că mi-ar fi trebuit un articol separat în care să cuprind totul.
Păltiniș: la mormântul lui Constantin Noica
În timp ce urcam drumul panoramic spre Păltiniș, toamna își făcea de cap prin văi, sigură pe ea și cu spatele asigurat de culmile reci ale Munților Făgăraș. Într-un punct de belvedere am oprit să facem câteva poze. Undeva mai la vale, un cuplu se așezase la masă – un picnic elegant și romantic în mijlocul naturii. Câțiva tineri pe biciclete opriseră și ei să admire peisajul. Parcul de aventură Arka Park și jocurile de la Arena Platoș, aflate în apropiere, mi s-au părut mici copii față de emoția pe care mi-o dăruia priveliștea amplă din jur. Nu m-am cățărat prin copaci, dar am încurajat-o pe Gyöngy să facă asta, se vedea că-i place. Gyöngyi Takács lucrează la Asociația Județeană de Turism Sibiu și m-a însoțit pe o mare parte din itinerariu, m-a pus în contact cu alți specialiști sau ghizi și m-a ajutat să înțeleg mai bine specificul destinației de care se ocupă. În plus, mi-a fost model acolo unde n-am avut curaj să fac pasul înainte, sau mai bine zis înapoi, în gol, atunci când s-a aruncat pe spate, de la înălțime, pe o pernă cu aer pe care n-aș fi aterizat nici pentru toți banii din lume. Asta se întâmpla la Arena Platoș, locul în care iarna se schiază, iar vara se instalează tot felul de jocuri pentru cei în căutare de adrenalină. Eu pot trăi fără genul acesta de provocări, așa că din toată oferta am ales doar o alunecare cu sania pe tobogan, ceva ce-mi place și am mai încercat de-a lungul timpului, de dragul Petrei.
M-a emoționat mai degrabă liniștea și pacea din locul în care se odihnește Constantin Noica. Nu știu cât ar mai recunoaște el din ceea ce este acum Păltinișul, nu-mi dau seama cât s-a schimbat pentru că n-am apucat să înțeleg foarte mult din stațiune. Am ajuns când se întuneca la Hohe Rinne Păltiniș, un hotel istoric care în prezent are mai degrabă un aer corporatist, decât nostalgic.
Cel mai amuzat a fost drumul de a doua zi, cu autobuzul local, înapoi spre Sibiu. Șoferul dădea cu mopul printre scaune atunci când am apărut eu în stație, mult mai devreme decât trebuia. Eram speriată să nu-l pierd și să ratez plimbarea ce urma prin Sibiel sau mai rău, trenul spre casă. Următorul ar fi fost prea târziu. Când am pornit pufăind la vale, eram câțiva oameni și eu, singurul turist. Restul se cunoșteau între ei suficient de bine cât să se tachineze. La un moment dat un bărbat a urcat cu greu un bidon mare de apă, recipient ce a fost lăsat mai la vale, pentru o doamnă. Șoferul s-a dat jos și a ajutat-o până în curtea de peste drum. „Contează apa, dacă nu e bună și curată, de la izvor, dacă are clor, nu iese varza cum trebuie”, au povestit apoi bărbații între ei, când am plecat din nou. Abia atunci am găsit nostalgia pe care o o căutam, nu în așternuturile pufoase din hotel, ci în autobuzul care cobora de la Păltiniș la Sibiu, prin același peisaj înflăcărat pe care-l descoperisem la urcare.
Mărginimea Sibiului: plimbare cu căruța prin Sibiel sau pe jos printre livezi
Muzeul de icoane pe sticlă din Sibiel e o atracție importantă și inedită pentru străini. Îmi pare rău doar că are aerul acela prăfuit și mă gândesc, de fiecare dată, că ar putea fi mai luminos, mai proaspăt și mai interactiv, mai ales pentru că plăcerea pictatului pe sticlă se păstrează și se încurajează în rândul celor tineri, în mai multe sate din Mărginime. Chiar și eu am pictat pe sticlă atunci când am mai fost în Mărginimea Sibiului, la Cisnădioara, dar și pe Valea Hârtibaciului.
Sibiel este oricum un sat frumos, mai ales dacă te aventurezi dincolo de strada principală. Eu am avut două trasee: unul cu căruța, pe firul apei, al doilea avându-l drept ghid pe Cristian Cismaru, pe dealuri și pe lângă bătrânele livezi tradiționale. Conform unui studiu publicat de Federația Trai Verde, în 2014, în zona Sibiel – Fântânele sunt cel puțin treizeci și patru de soiuri tradiționale de mere și cel puțin șapte de pere. În broșura consultată de mine se atrage atenția asupra tendinței de dispariție a soiurilor tradiționale, în goana după productivitate sporită. Livezile tradiționale au avut un rol important de-a lungul secolelor, prin protejarea de temperaturi extreme și vânt sau prin stoparea eroziunii solului și alunecărilor de teren, alături de multe alte beneficii pe care le-au adus în biodiversitate și alimentație. Salvarea lor pare a fi importantă, iar Cristian, atunci când l-am rugat să definească Mărginimea Sibiului printr-un cuvânt, a ales „livezi”. Nu brânză, nu oi, livezi.
Plimbarea aceasta mi-a lăsat ultima și cea mai plăcută impresie din zilele petrecute în toamna cea înfocată din Mărginimea Sibiului. Am purtat o conversație interesantă despre cultură, multiculturalitate, educație și gastronomie, dar și despre curajul de a face ceea ce-ți place cu adevărat. Cristian mi-a povestit cum o idee frumoasă, Transilvanian Brunch, a devenit un eveniment de succes și cum au fost nevoiți să creeze produse similare sau complementare, pentru a nu ajunge la o supradimensionare a evenimentului inițial. Toate manifestările și variantele sunt acum foarte bine prezentate pe Eat Local.
Înainte să ne întoarcem, a încropit un picnic pe iarbă de care până și o vacă s-a arătat insistent de interesată. A trebuit să dăm din mâini și s-o îndepărtăm. A luat-o la pas spre sat și undeva mai la vale ne-a pârât că am alungat-o, cu un muget prelung.
Acolo, pe colinele din Mărginimea Sibiului, în plină toamnă, am trăit sentimentul că e primăvară pentru ecoturism și multiculturalitate, în sensul cel mai bun al cuvântului.
** La momentul publicării acestui articol, poți găsi încă la chioșcuri revista în care am publicat 16 pagini despre ecoturismul în România, rezultat dintr-o colaborare frumoasă cu National Geographic și colegii mei minunați din Asociația de Ecoturism din România
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
