Cu roţile dezumflate corespunzător, ne avântăm pe dune. Este prima dată când particip la ceea ce se cheamă dune bashing (un fel de offroad, dar pe nisip şi dune) şi nu sunt deloc mulţumită. Lumea chiuie, de frică sau de bucurie, acţiunea în sine mă amuză, de ce să nu recunosc, dar mintea mea îi refuză sensul. Nu suntem singurii care facem asta; dunele portocalii, cu nisipul lor fin împrăştiat de începutul unei furtuni, poartă rănile a zeci de urme de roţi. Chiar şi drumul până aici a fost străbătut de mai multe maşini decât aş fi putut să îmi imaginez, fiecare pe sensul ei de mers, de parcă am fi condus pe autostradă. Ştiu că dunele se vor vindeca de aceste urme, foarte uşor chiar – ia uite cum vine furtuna care va uniformiza totul şi va remodela formele! Furtuna însă nu va putea rezolva cutiile de bere abandonate de turiştii needucaţi.



Uite de aceea am eu acest sentiment de frustrare. Dacă oamenilor le-ar fi mai greu să pătrundă în deşert, poate că ar ajunge doar cei care ar putea să respecte unicitatea şi curăţenia locului. În timp ce mă gândesc la asta, Ahmed caută o cale pentru a ajunge mai uşor în vârful celei mai înalte dune, locul din care se poate admira apusul şi tabăra în care urmează să înnoptăm. Manevra nu îi reuşeşte din prima, urcuşul este abrupt şi trebuie să dea înapoi de vreo două ori. Nivelul de spaimă din maşină este de la minim la maxim, chiar şi eu încep să mă neliniştesc puţin, mai degrabă din pricina furtunii de nisip decât din cauza urcuşului. Ajungem în cele din urmă sus şi ne încumetăm să ieşim în vântul încărcat cu particule fine de nisip. Ochii încep imediat să usture, aparatul foto este în pericol şi, oricât de frumos ar fi, după ce fac câteva cadre mă retrag grăbită în spaţiul adăpostit al maşinii. Acum nu-mi mai pare aşa de rău că suntem cu maşina, ecologistă ipocrită ce sunt. Îi privesc pe Adriana şi Cezar cum se sacrifică pe rugul bloggingului, pozând pe dună, pe lângă dună, cu tabăra în spate şi aşa mai departe. Când se întorc în maşină bilanţul e dezastruos şi hilar. Adriana are nisip şi pe dinţi, iar aparatul ei foto şi-a dat ultima suflare. Şi al meu scrâşneşte la deschidere, dar nici nu am ce mare lucru să fotografiez, apusul este la rândul lui înecat în vârtejul de nisip. Panta care arăta abruptă la urcare pare acum sinucidere curată la coborâre. Maşina o ia direct în jos, iar eu rememorez involuntar o cădere cu motocicleta pe o înclinaţie mult mai mică. Dar, după primele secunde, îmi dau seama că maşina stă lipită de nisip şi că vom ajunge cu bine jos.

Tabăra ne aşteaptă cu toate condiţiile unui hotel de lux, nisipul de pe noptiere fiind bonus pentru autenticitate. În realitate suntem abia la intrarea în deşert, într-un complex de căsuţe cu aspect de corturi. E drept că vântul a băgat nisipul peste tot, îl găsesc şi în baie şi în cupele de la propriul sutien. Fac duş în deşert şi nu-mi pot reţine dezamăgirea, nu pot să nu compar cu experienţa celor 3 nopţi în Wadi Rum, Iordania, alături de beduini din tată în fiu, într-o tabără de numai 5 corturi şi acelea din pânză, nu din zid acoperit strategic, ca să pară primitiv, cu pânză de cort. Sper doar că noaptea stelele vor fi la fel de multe pe cer şi că asta mă va ajuta să simt din nou relaxarea aceea unică. Nici prin cap nu-mi trece că zgomotul aparatelor de aer condiţionat de la căsuţele din jur mă va face să mă foiesc toată noaptea în pat şi să blestem turiştii care au nevoie de răcoare, noaptea, în deşert!

Înainte de culcare ne mai suim odată în maşină pentru a ne depărta de tabără şi a privi nestingheriţi stelele. În sinea mea egoistă mă bucur că sunt doar cu adulţi şi că, de data aceasta, sigur voi putea să mă bucur de acea linişte perfectă a deşertului. Ţeapă. Nici asta nu-mi iese. Partenerii mei de drum sporovăiesc umplând liniştea nopţii cu dialoguri şi diverse întrebări pentru Ahmed. M-am întins pe spate şi încerc să mă detaşez, dar ba un avion care trece pe cer (şi trec multe!), ba o discuţie despre foste iubiri sau anticoncepţionale mă împiedică să găsesc acel moment privilegiat de tăcere. Un zgomot în apropierea noastră, pe nisip, ne cam sperie:
– Ahmed, mişcă ceva, aprinde o lumină, să vedem ce e!
Ahmed sare cât colo, aprinde lanterna de la telefon şi o roteşte în jurul nostru. În deşert chiar şi un gândac face gălăgie. Mă întind înapoi pe spate şi privesc la stelele care umplu cerul. Undeva, în dreapta, fundalul nu mai este atât de întunecat, se reflectă luminile şoselelor. Ahmed mi-a povestit că există şi altfel de tabere în deşert, din descrierea lui înţeleg că ar fi mai aproape de ceea ce m-aş fi aşteptat eu să găsesc. Va trebui să revin şi să le descopăr, cândva.
– Ahmed, cât de bine cunoşti deşertul? am întrebat eu, puţin mai devreme
– Nu foarte bine, mi-a mărturisit el. Dar nici nu mă duc foarte departe, rămân în aria pe care o cunosc. Ahmed nu este un beduin, în ciuda faptului ca şi-a schimbat tichia cu un turban negru şi arată mult mai bine aşa. Dar stelele clipesc acolo nederanjate, în mod egal pentru toată lumea, şi pentru beduini, şi pentru ghizi, şi pentru turiştii guralivi.
Iar ceea ce îmi place cel mai mult abia urmează. În episodul următor.
Citeşte şi:
Partea 1: În ţara mamelor cu 15 copii
Partea 2: Vă respectăm aşa cum sunteţi
Partea 3: Vedem şi delfinii, Insha’allah
Partea 5: Părinţii au ales pentru mine
Călătoria în Oman a fost oferită de Qatar Airways. Se poate zbura la Muscat, capitala Omanului, de 5 ori pe săptămână, cu escală în Doha.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!