Deşertul este, dincolo de orice, tăcere. Deşi a fost locul care m-a fascinat cel mai mult din toată Iordania, m-am temut să scriu, să tulbur această linişte, să cuprind în câteva cuvinte ceva ce este atât de vast şi de misterios. Am senzaţia că descrierea mea va fi precum vuietul avionului care trecea pe deasupra, în aer, în timp ce încercam să mă bucur de linştea aceea perfectă. Sau aproape perfectă, până să aud avionul... Cam aşa este şi deşertul astăzi: tăcut, greu de pătruns, schimbat doar de vânt şi natură, deranjat din când în când de sunete şi paşi ce nu-i aparţin.

Nu voi încerca aşadar să descriu deşertul. Aş vrea să am o pensulă şi talent pentru a-l picta. Am crescut cu ochii la câteva tablouri făcute de mama, în Algeria. Pământul acela roşcat, vălurit, frământat parcă de o mână mult mai mare decât putem noi să ne imaginăm, mi-a ocupat locul lui în creier şi şi-a creat propriile poveşti şi vise.

Articolul integral poate fi vizualizat doar de abonații la newsletter.

Ești deja abonat? Introdu adresa de email în câmpul de mai jos pentru verificare.


Nu ești deja abonat? Abonează-te acum!

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.