Oamenii acestui pământ. Povești din Moieciu de Sus (1)

Într-o dimineață, după câteva zile petrecute între forme de relief ascunse în ceață și ploaie, am deschis ochii către culmi înalte pudrate cu zăpadă, perfect conturate pe fundalul unui albastru intens. Am sărit din pat, m-am echipat și, după un mic dejun în viteză, am pornit pe traseul marcat cu omulețul albastru ce pleacă din Moieciu de Sus, spre poiana Andolia. Acolo știam că găsesc odăița nouă care miroase a lemn și fân, dar și o priveliște frumoasă către Piatra Craiului.

Gheața de pe potecă îmi scârțâia sub bocanci, aerul era tăios și rece, iar lumina strălucitoare din jur mi-a dezghețat un zâmbet mulțumit pe față. Soarele nu apăruse de mult din spatele Bucegilor, razele lui abia se salutau de bună dimineața cu aburii și fumurile ce se ridicau din vale. Sunetele erau mai curate și ricoșau cu ecou de pe o culme pe alta. Câinii își transmiteau alertele, oile comentau cu glas tremurat, iar vacile, mai cumpătate în vorbe, își legănau tălăngile.

Dimineața în Moieciu de Sus

Generații

Sătenii erau deja la muncă, la odăițe, grajduri cocoțate pe dealurile și fânețele din jurul satului. Urcarea abruptă către acestea poate fi o provocare serioasă pentru un bucureștean antrenat doar pe scările rulante de la metrou. Într-o pauză de gâfâit, am observat un bătrân care tocmai fereca bine ușa la odăiță. L-am așteptat să urce în potecă și l-am întrebat dacă-i gata treaba. Mi-a răspuns că a dormit acolo, că și-a păzit vacile, de frica ursului. Nu era primul care îmi povestea despre ursul care poate să rupă încuietorile sau, dacă nu reușește asta, să sape până pătrunde pe dedesubt.

Oamenii din Moieciu de Sus și odăițele lor

Animalele erau cândva foarte importante pentru locuitorii din Moieciu și împrejurimi. Cât vezi cu ochii, de jur împrejur, peisajul e împărțit în parcele și punctat prin mici case de lemn în care se adăpostesc vacile. Cineva din familie trebuie să urce zilnic la ele, să le îngrijească, să le dea apă și fân. Doar vara văcuțele pleacă în deplasare, sus la munte, pentru pășunat. În prezent o parte dintre odăi sunt părăsite, fânețele se mai întrețin de dragul subvențiilor, iar tinerii care se ocupă în continuare de animale sunt din ce în ce mai puțini, dacă sunt. Eu n-am întâlnit decât unul sau doi, în toate plimbările mele pe poteci.

Turismul pare să fie o ocupație mult mai atractivă pentru generațiile noi, însă rezultatele pot fi controversate. „Partea bună e că nu au plecat foarte mulți tineri, au rămas ancorați în Moieciu de Sus pentru că au avut de lucru prin turism„ mi-a spus Cornel Dumitru, proprietarul pensiunii Casa Ana Elena și al unui atelier de ţesătorie. Pe de altă parte, Aurica Dragoslovean, profesor și logoped, mi-a împărtășit temerea ei: „tinerii intră prea curând în câmpul muncii, câștigă puțin și se blochează acolo, ajung la un moment dat distruși emoțional și fără să știe, de fapt, o meserie”.

Dacă noi, orășenii de o anumită vârstă, am crescut cu amenințarea îndeletnicirii de măturător, copiii din Moieciu de Sus par să privească activitatea bătrânilor ca pe o pedeapsă, iar vina nu este numai a lor. „Mamaie a zis că dacă nu învăț și nu-mi place cartea, tot așa o să dau și eu la coasă” a spus nepoţelul Mariei Pepene, după ce a văzut cum muncește zi de zi bunica lui, în vârstă de 75 de ani. Pepenica, așa cum i se spune în sat, a trudit o viață întreagă pe lângă casă, având grijă de animale și familie, lucrând la război și frământând cei mai buni cozonaci, dar are o veselie molipsitoare și o anumită înțelepciune pe care nu am găsit-o la mulți tineri cu așa zisă carte.

Poteci către odăițe

Continuându-mi drumul am întâlnit alt bătrân, își condusese văcuțele la adăpat, iar acum umplea bidoane cu apă, să le urce pe cal și să le ducă la cele câteva oi pe care le avea, înapoi la odăiță. Animalele blocaseră drumul și mi-a spus să le mân eu înainte, că vine și el imediat. „Luați un băț și o să vedeți că merg, știu drumul”. Încântată de perspectiva de a-mi încerca abilitățile de văcar, m-am apropiat de ele și am vrut să le conving să se miște. Au făcut doi pași după care au înțepenit din nou în mijlocul drumului, uitându-se peste umărul lor și al meu, spre stăpân. Nu aveau nici cea mai mică intenție să asculte de mine, dimpotrivă, mă măsurau din priviri ca pe un intrus neașteptat și nedorit. M-am declarat învinsă, iar omul a râs și s-a fălit cu loialitatea animalelor lui. M-am strecurat pe lângă ele și am plecat mai departe, spre poiana în care îmi propusesem să ajung. Stratul de zăpadă era mult mai gros acolo, iar Piatra Craiului mă aștepta așa cum am sperat, munte sur cu tâmple albe și guler delicat de nori. I-am făcut câteva portrete și, când m-am întors, am surprins și procesiunea venind spre odăiță: bătrânul călare și vacile suspicioase care au rămas neclintite în mijlocul drumului imediat ce au sesizat apariția mea colorată în mijlocul întinderii albe. Au înaintat apoi precaute spre odaie, cu ochii țintă la mine, încremenind la orice mișcare pe care o făceam de parcă jucam statuile.

Deși e plin de străini și turişti în văi, sus pe culmi sunt mai puțini călători, iar animalele nu sunt așa obișnuite cu vizitele. Am constatat asta când am fost primită cu aceeași reticență și de vacile familiei Robu, cunoscută mai degrabă de către prieteni ca Mamaie și Tataie. Am vrut să aflu ce înseamnă vizita zilnică la odăiță și, într-o dimineață devreme, i-am ținut companie lui Tataie. Sau mai bine spus mi-a ținut el mie companie, așteptându-mă când panta mă biruia. Dacă EcoMarathon-ul s-ar fi ținut în vremea tinereții acestui bunic plăpând și iute, cred că ar fi fost un competitor greu de învins. Eu aveam colțari (snowline), el niște ghete obișnuite, nici măcar bocanci, așa că am ocolit poteca înghețată și am luat dealul pieptiș, pe sub crengile brazilor până sus de tot, lângă Piatra lui Pițigoi și foarte aproape de Fundata. Un vițel de culoarea caramelului topit în lapte a sărit ca pe arcuri când m-a văzut și de fiecare dată când am ridicat obiectivul aparatului foto către el. Tataie n-a stat prea mult pe gânduri, s-a apucat imediat de țesălat, spălat și muls vacile, a scos gunoiul, le-a hrănit și le-a dus la apă, la fântâna din apropiere.

Tataie la animale

„Mă duc la odăiță nu că mă forțează cineva. Dar când stau numai pe acasă mă plictisesc. Mai citesc, mai dau drumul la televizor, dar parcă n-am răbdare. Și îmi face bine un pic de mișcare. Când viu de la vite am așa o poftă de mâncare! Beau o țuică fiartă, nu mai mult de atât, mănânc și apoi pot să mă odihnesc”, mi-a spus el. După vizita la odaie am băut și eu o țuică cu Tataie, Mamaie și Cornelia, nora lor care se ocupă de pensiune, e angajată la Centrul de Ecologie Montană și are grijă de foamea celor care aleargă la EcoMarathon.

Povestea lui Tataie ar putea intra în paginile unei cărți, o carte despre destinul copiilor și oamenilor dintr-un sat de munte. La unsprezece ani a părăsit satul pentru a lucra ca cioban, cu un unchi din câmpiile Bărăganului. Departe de casă și de blândețea familiei, lipsit de șansa de a-și continua educația, a învățat de la natură, oi și lupi. Când s-a întors pentru scurt timp în Moieciu, la șaisprezece ani, avea senzația că dealurile din jur se prăvălesc peste el. Definitiv s-a întors abia la optsprezece ani, dar a continuat să cutreiere pădurile și munții, ca cioban sau ca pădurar. Munca, violența unchiului și condițiile extrem de dure de viață l-au călit și în prezent, când îl auzi povestind și râzând, nu-ți vine să crezi că ești măcar pentru câteva minute martor și părtaș la o viață care numai banală nu poate fi numită.

Chiar dacă e un caz extrem și o dovadă de tărie și putere a caracterului uman, Tataie nu e singurul care-și aduce aminte de munca din copilărie. Toți cei cu care am vorbit și care au trecut de patruzeci de ani își amintesc de implicarea pe care o aveau în gospodărie.

Copilăria în Moieciu de Sus

„Când eram mici, ne adunam în cete și aveam ore zilnice de joacă. Noi eram munciți, aveam un program bine definit: două ore de joacă, două ore de animale. Părinții lucrau și ei, nu aveam încotro. Tata era mecanic pe locomotivă, mama a lucrat la uzină, în Zărnești.” mi-a povestit Cornel Dumitru.

„Când eram mică, mai aveam o odăiță în deal, aici spre bisericuță, spre Valea Popii. Atunci nu era ca acum, să ai chiloți și ștrampi. Și nici fustă nu aveai, purtai o fotiță pe care o strângeai așa, în jur. Iarna mergeam prin zăpadă și eram înghețați înghețați.” și-a amintit Maria Pepene.

Viața la țară nu a fost și nu este așa idilică precum poate să pară din afară, din poziția confortabilă de vizitator. Când i-am spus că mă bucur ca un copil de mirosul de fân, de cal sau chiar de balegă, atunci când cutreier pe poteci, Aurica Dragoslovean m-a coborât cu picioarele pe pământ și mi-a ilustrat tabloul copilăriei ei cu realism și sinceritate: „Copilăria noastră s-a petrecut în camere mici, cu drumuri de țară, cu dimineți în care ne trezeam ca să mergem la lucru, cu aceleași haine pe care le purtam. Noi aveam haine de lucru, de școală și de sărbătoare. Toată copilăria mea a mirosit a balegă, eu nu pot să mai suport mirosul acesta. A fost îngrozitor la început să ne obișnuim cu tata care mirosea a cal nonstop. Când au crescut căluții și am văzut ce frumoși sunt, ne-am mai schimbat. Dar și acum asociez mirosul acesta cu sărăcia. Pe vremuri, înainte de anii 90, oamenii aveau tot felul de probleme. Găleata porcilor era în casă. Se strângeau resturile și n-am înțeles niciodată de ce trebuia să stea acolo. Grajdul era lângă casă, așa era regula, iar mirosul mi-a rămas pe creier. Mai aveam și o șatră (un șopron) în care țineam lemne, unde se făcea foc pentru caș și se fierbeau cartofi pentru porci. Și noi copiii mâncam din cazan, curățam cartofii, ne puneam urdă sărată. Era bun, ceaiul de la ora cinci. Acum nu aș mai putea să văd asta, cartof nespălat pus la fiert… Habar nu am dacă ne spălam pe mâini. Nu mi-a plăcut, nu am fost făcută pentru asta.”

Există și tineri care au altă perspectivă asupra copilăriei în sat. Bogdan Tișcă, nepotul unui tâmplar renumit din Moieciu de Sus, este ranger în Parcul Natural Bucegi și își aduce aminte cu plăcere de vremurile trecute: „Până după revoluție am stat la Întorsura Buzăului, acolo au fost repartizați părinții. Când pleca tata și se întorcea acasă, la Moieciu, eram înnebunit, mă ascundeam în spatele mașinii să nu mă vadă, dar el știa că sunt acolo. Iar când trebuia să plec din Moieciu, mă ascundeam oriunde, la porci, la găini, numai să nu mă găsească. După ce ne-am întors în sat am mai făcut un an de grădiniță, apoi școală. Toată ziua eram la joacă, după școală și cel mult două ore de lecții. Bunicul ținea foarte mult la mine, a avut numai un băiat și restul fete, trebuia să duc numele mai departe. Mă apăra mereu când era vorba de muncă. În plus, eu din clasa întâi am făcut schi, am fost campion național, după care a intervenit o discuție cu antrenorul și am renunțat. Iarna eram cu schiurile, vara baram apa și făceam tot felul de bălți, prindeam pești. Iarna aveam niște zăpezi imense. Majoritatea profesorilor veneau cu autobuzul. Când ningea foarte mult era fericirea pământului, nu mai circula nimic. Am avut o copilărie foarte frumoasă.”

Dar vremurile s-au schimbat, la fel și copiii. În prezent, cei care locuiesc în Moieciu se luptă din greu sau abandonează, aflându-se undeva între agonie și extaz.

Citește mai departe


Acest articol a fost publicat în Revista EcoMarathon, ediția 2018. Cuprinde trei părți, continuarea aici.

Mai multe fotografii din zonă în cele două galerii de mai jos, pe ID Studio:

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.