Mihai Orleanu este geofizician și președinte al Centrului de Ecologie Montană din Moieciu de Sus. Reîntors din Germania, țara în care a locuit și a studiat din 1981 până în 1990, Mihai a crezut în potențialul ecoturistic al zonei și a sperat să își aducă contribuția la creșterea sănătoasă a destinației. Ce s-a întâmplat și ce se mai poate face, din punctul lui de vedere, am aflat în mai multe vizite pe care le-am făcut în Moieciu de Sus și împrejurimi, la invitația CEM, la EcoMarathon sau la lansarea traseelor ecoturistice.
◊
Roxana Farca: Cum ai plecat și de ce te-ai întors din Germania?
Mihai Orleanu: Am putut pleca pentru că mama era nemțoaică, la fel și bunica. În martie 1990 m-am întors, după revoluție și mineriade, am zis hai să văd ce mai e pe aici. Am ajuns la Piața Scânteii în ziua în care încercau să dărâme statuia lui Lenin. Atunci mi-am dat seama că se întâmplă ceva, că se mișcă ceva. Apoi a venit vara și niște prieteni de la facultate, din Münster, mi-au zis că vor să meargă în România. Am făcut atunci o tură frumoasă prin țară, cam de o lună. Undeva la întoarcere, la cort și la o palincă, s-a născut ideea de a ne găsi un refugiu și de a organiza excursii. Nu ne plăceau acelea organizate de profii noștri, am zis că poate încercăm noi să facem ceva. Sigur, multă palincă și vise frumoase! Dar la mine a rămas ideea asta în cap.
În ʿ90 am revenit de câteva ori în România și am tot căutat. La un moment dat, când mai aveam câteva zile până să plec înapoi în Germania, niște prieteni de-ai tatălui meu mi-au spus hai să-ți arătăm ceva frumos și m-au adus aici, la Moieciu, într-o sâmbătă. Duminică am cumpărat casa în care este acum Centrul de Ecologie Montană. Stătea de câțiva ani goală pentru că aici casele nu s-au naționalizat, doar pădurile. Fânețele și casele erau în proprietatea oamenilor. Acesta a fost unul dintre avantajele acestei zone montane, că a putut să-și păstreze oarecum cultura, nealterată de comuniști. De atunci s-au schimbat o grămadă de lucruri în viața mea, practic revenirea în România nu a fost în România, ci în Moieciu.
Am început cu reconstrucția, cu activități, iar în ʿ93 a venit prima excursie de studenți din Germania, de la Universitatea din Köln. Erau excursii în cadrul curiculei Universității. Pe urmă am început puțin cu turismul, casa a fost și pensiune la un moment dat, până a început nebunia și megalomania cu construcțiile uriașe. De unde majoritatea proprietarilor nu aveau nici apă în casă, în decurs de cinci ani aveau cincizeci de camere la pensiuni. Noi am zis nu, jocul acesta nu-l facem. Ne-am retras, dar în același timp s-a creat ideea unei fundații care să se ocupe exact de chestii de genul acesta. Eram conștient, știam ce se întâmplase în Alpi și vedeam deja ce se va întâmpla și aici. Am crezut că dând mai departe exemplele cunoscute în Alpi, poate oamenii vor învăța ceva. După douăzeci și șapte de ani e clar că n-am reușit, noi în niciun caz și nici la scară largă. Acum se continuă, după cum se vede. Văile sunt compromise, dar peisajele mai sunt, au rămas așa cum m-au fermecat atunci când am ajuns în Moieciu de Sus.
RF: Totuși nu poți să spui că nu ați făcut nimic, nu e așa?
Mihai Orleanu: Am avut excursii și proiecte, am încercat să obținem finanțări, iar la un moment dat s-a născut EcoMarathon-ul. Prin fundație încercăm să apăsăm cât putem de mult pe frâna procesului de erodare a culturii locale. Noroc totuși cu Uniunea Europeană – se mai dau ceva subvenții pe anumite fânețe, motiv pentru care unele parcele chiar sunt întreținute. În rest sunt din ce în ce mai puține persoane care sunt dispuse să se ocupe de ele pentru că este o muncă enormă pentru ceea ce ni se pare nouă ca frumos, sau numai pentru noi ca cercetători, atunci când descoperim câte specii de orhidee și fluturi sunt în fânețele acestea, mai multe decât are toată Marea Britanie, să zicem. Dar degeaba suntem noi încântați de asta. Dacă nu se depune munca necesară pentru a se întreține peisajul cultural, dispare. Pădurea își reintră în drepturi, prin abandonul fânețelor. Odăițele la fel, se degradează.
RF: Cu ce se ocupă totuși locuitorii din Moieciu de Sus, din ce trăiesc?
Mihai Orleanu: Înainte gospodăriile erau de semi subzistenţă. Oamenii mai făceau comerț și schimburi, lucrau în magnificele fabrici comuniste, la Brașov sau la Zărnești, acum toți sau majoritatea au intrat în industria turismului și oferă cazare ieftină mai ales. Nu s-a dezvoltat un serviciu de cazare axat și pe extrasezon, pe calitate, concentrat pe experiența omului. Au intrat în hora turismului cu grătar în curte și boxe pentru manele și acum suntem unde suntem.
RF: Revenind la ceea ce ați reușit voi să faceți, ai observat totuși o creștere a interesului pentru natură și drumeții? Merge lumea pe potecile marcate amenajate de voi?
Mihai Orleanu: Nu avem un sistem de monitorizare, dar cred că da. Cu cât ne plimbăm și noi pe drumurile acestea, vedem că sunt din ce în ce mai mulți turiști. E clar că nu s-ar fi încumetat să iasă din vale și să urce undeva pe o potecuță care nu știi unde te duce dacă nu e acolo un semn de-al nostru și nu e pusă jos o hartă, la începutul traseului, apoi pe drum și câteva panouri informative, explicative.
RF: Plus aplicația pe care o pot folosi!
Mihai Orleanu: Da, și informațiile de pe CEM.ro sau Poarta Carpaților. Mai avem încă de lucru, dar important este că am identificat încă meșteri și case interesante, chiar dacă sunt într-o stare groaznică. Cu ajutorul profesorului Prahoveanu ele au fost repertoriate, au acum o istorie și o descriere, informațiile de genul acesta poate că nu interesează pe toți, dar pe acei câțiva…
RF: Toți cei cu care am vorbit, localnici sau turiști, spun că EcoMarathon-ul e un eveniment foarte bun pentru comunitate. Atrage oameni de calitate și invită la mișcare și petrecut timp în aer liber. Dar de fiecare dată când terminați o ediție v-am auzit spunând că e ultima dată. Apoi iar o faceți…
Mihai Orleanu: Poate că ăsta e jocul nostru intern. E ca la o cursă de o sută de mile, când o termini spui că nu mai faci asta niciodată. Dar în câteva zile, după ce ți-au trecut durerile, începi deja să te gândești la următoarea.
RF: Câți alergători participă?
Mihai Orleanu: La prima ediție au fost sub patru sute de participanți, iar anul trecut s-au depășit o mie șapte sute de înscriși. Oricum noi punem o limită undeva la o mie patru sute, asta ar fi cât de cât sustenabilă. Trebuie să ne gândim și la fânețe și potecuțe. Farmecul maratonului stă în prezența celor trei bucle și în faptul că se revine de fiecare dată în Moieciu, e dinamic pentru spectatori. Pe de altă parte e foarte îngust și asta creează tot timpul probleme organizatorice, e greu să ții atâția oameni în frâu.
RF: Cred că și responsabilitatea e mare, nu e o cursă ușoară
Mihai Orleanu: Eco Marathon-ul este una dintre cele mai sigure curse. Chiar dacă e diferență mare de nivel, ești tot timpul în preajma satului. Totul e gândit în așa fel încât salvamontul să poată interveni foarte ușor dacă cineva pățește ceva, salvarea poate să ajungă repede în orice punct în care ar putea să coboare salvamontiștii, nu știu altă cursă care să ofere atâta siguranță din punctul acesta de vedere.
RF: Cum vezi Moieciu de Sus peste zece sau douăzeci de ani, cum ar arăta viitorul ideal?
Mihai Orleanu: Noi am dezvoltat o strategie pentru toată zona aceasta pe care am numit-o Poarta Carpaților și care include Moieciu, Fundata și poate o bună parte din Bran. E adevărat că arhitectura în momentul din față e cruntă, dar cel puțin hai să avem în vedere suprafețele de fânețe din stânga și dreapta. Să vedem să nu se distrugă și acelea. Celor care vin jos în vale, turiștilor, să le asigurăm spații nealterate cel puțin. Să declarăm fânețele dealurilor din jur situri culturale. Să păstrăm măcar Dealul Bisericuței ca ceva nealterat. Mai sunt și alte văi, mai micuțe, mai sălbatice, neatinse, hai să le păstrăm măcar pe acelea, să dezvoltăm măcar acolo poteci sau trasee mai simple de bicicletă. În Fundata sunt exemple de zone sau văi care pot fi conservate, ca un gen de muzeu in situ. A fost și ideea profesorului Prahoveanu, iar Marian Pâtea, primarul din Fundata, este deschis către așa ceva, dar totuși, nu ajunge. Trebuie mult mai mulți pași făcuți, de către arhitecți, urbaniști și oamenii locului – localnicii trebuie să vrea și ei acest lucru, nu?
Privind în viitor, cândva, poate primăria va avea niște bani pentru a cumpăra câteva pensiuni și să le dărâme. Să se recreeze niște spații verzi, să se redea o autenticitate a locului. Asta ar însemna ca o primărie sau un consiliu local să aibă o viziune asupra viitorului. Exemple există, din multe alte zone. În Germania și în Alpi există așa numitul proces de re-naturare. Toate betoanele de pe râuri se sparg, se creează iarăși meandrele, se cumpără suprafeţe private care se dărâmă și se reamenajează. Au constatat că e greșită direcția și repară. La noi însă s-ar da încă autorizații pe bandă rulantă, și în mijlocul râului dacă s-ar putea.
Apoi trebuie cointeresați proprietarii de fânețe să facă un produs pe care să-l poată și vinde; brânza sau carnea care se produc aici trebuie să fie valorificate, printr-o etichetare și o istorie a produsului, la un preț ceva mai mare, direct proporțional cu munca investită și cu calitatea. Oamenii de aici trebuie să învețe să-și ambaleze produsele, să le certifice. Posibilități sunt acum, au început să facă doi – trei în zonă așa ceva, dar mi se pare că nu se pune suficient accentul pe calitatea produsului respectiv, ci mai degrabă pe tradițional.
RF: V-ați gândit vreodată să vă întoarceți în Germania, măcar pentru educația fetelor voastre? Mulți părinți români își pun problema asta.
Mihai Orleanu: Când ne-am mutat de la București la Brașov, ne-am întrebat dacă nu am putea să ne mutăm în Germania, gândindu-ne la un oraș mai micuț și cu munți pe aproape. Până la urmă tot Brașovul a câștigat. Nu avea relevanță că e în România sau în Germania, am căutat amestecul potrivit pentru noi și aici l-am găsit.
◊
Mihai Orleanu s-a întors din Germania și trăiește acum în Brașov și în Moieciu de Sus, înconjurat de o familie frumoasă și de o echipă entuziastă, din care ar merita să-i menționez, pentru tot ceea ce fac atât pentru Centrul de Ecologie Montană, cât și pentru EcoMarathon, pe Natalie Orleanu, Cornelia David, Silvia David și Adrian Bostan, oameni deosebiți pe care mă simt privilegiată să-i cunosc.
Am luat acest interviu în excursia de documentare pe care am făcut-o în luna februarie la Moieciu de Sus. Inițial nu am avut de gând să-l public ca atare, poate aș fi pus și alte întrebări, dar cred că mărturia lui Mihai Orleanu merită reprodusă pe LumeaMare, locul în care vorbim atât de des despre ecoturism și călătorii responsabile. În aceste rânduri ai descoperit atât amarul, cât și perseverența și speranța unui om care nu a dat înapoi, chiar dacă ceea ce s-a întâmplat în jur a dus uneori la dezamăgire. Mulțumesc, Mihai!
Rezultatul călătoriei mele, un amplu reportaj despre oamenii acestui pământ, situat la Poarta Carpaților, va putea fi citit în curând: mai întâi în revista Eco-Marathon (ne vedem pe 5 mai 2018, la Moieciu de Sus?), apoi pe acest blog. Să ne auzim cu bine și succes tuturor celor care participă anul acesta la această superbă și totodată dificilă competiție de alergare montană!
Mai multe fotografii din zonă în cele două galerii de mai jos, pe ID Studio:
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
