Oamenii acestui pământ. Povești din Moieciu de Sus (3)

La Vlahia Inn, în Moieciu de Sus, am fost surprinsă să descopăr o bucătărie rafinată, cu feluri îndrăznețe, dar și o atmosferă și o servire ce se ridica mult deasupra altor restaurante din zonă. Odată cu accesul în această oază am descoperit cealaltă latură a satului, lumea celor care au venit și au rămas în Moieciu de Sus (continuarea articolului anterior).

Cei care au venit

Când am ieșit din pădure, m-am oprit și am contemplat dealurile peticite, văile pestrițe și finalul de zi. Privind de sus am devenit mai îngăduitoare, am înțeles că un astfel de loc trebuie acceptat așa cum e, că poate tocmai amestecul acesta dintre nou și vechi, dintre valorile tradiției și păcăleala modernului îi asigură un anume farmec, că trebuie să existe un secret care a determinat oameni care trăiau în cu totul alte colțuri de lume să lase totul în urmă și să se mute aici: Mihai Orleanu și familia lui jumătate românească, jumătate germană, fotograful francez Laurent Jouault, spaniolul Ignacio Anson Pomar, basarabeanul Constantin Robu, alături de alți bucureșteni, brăileni și cine știe câți alții pe care nu am avut ocazia și timpul să-i întâlnesc.

Moieciu de Sus

Eram în Moieciu de Sus la invitația lui Mihai Orleanu și a echipei care organizează de nouă ani EcoMarathon, Mihai fiind un român plecat înainte de revoluție și întors din Germania pentru a se stabili în cele din urmă în România – în Brașov cu locuința și în Moieciu de Sus cu Centrul de Ecologie Montană (CEM) și dorința de a opri dezastrul și a schimba în bine destinația care poartă acum un nume foarte inspirat: Poarta Carpaților. De când s-a întors în țară și a ales această regiune, Mihai a sperat că va putea ajuta, cu experiența pe care o are și cunoașterea unor situații similare din Alpi, dar nu a putut opri ceea ce tot el numește, amuzat și decepționat în același timp, debandada turistico-fantastică. Partea bună este că echipa CEM nu a abandonat, că a perseverat prin crearea și marcarea de trasee turistice, prin montarea de panouri informative, identificarea de meșteșugari și organizarea unor evenimente care să atragă în destinație iubitori de natură și mișcare:

„Poarta Carpaților include Moieciu, Fundata și poate o bună parte din Bran. Sigur, arhitectura în momentul din față e cruntă, dar hai să avem în vedere suprafețele de fânețe din stânga și dreapta. Să avem grijă să nu se distrugă și acestea. Celor care vin jos în vale, turiștilor, să le asigurăm spații nealterate cel puțin. Să declarăm fânețele dealurilor din jur situri culturale. Să păstrăm măcar Dealul Bisericuței așa cum e. Mai sunt și alte văi, mai micuțe, mai sălbatice, neatinse, hai să le salvăm măcar pe acelea, să dezvoltăm acolo poteci sau trasee mai simple de bicicletă. În Fundata sunt exemple de zone sau văi care pot fi conservate, ca un gen de muzeu in situ. Asta a fost și ideea profesorului Prahoveanu, și a primarului din Fundata, Marian Pâtea. Dar nu ajunge. Trebuie făcuți mult mai mulți pași, de către arhitecți și urbaniști. Iar localnicii trebuie să vrea și ei acest lucru, nu?

Privind în viitor, cândva poate că primăria va avea niște bani pentru a cumpăra anumite pensiuni pe care să le dărâme. Să se recreeze niște spații verzi, să se redea o autenticitate a locului. Asta ar însemna ca o primărie sau un consiliu local să aibă o viziune asupra viitorului. Exemple există, din multe alte zone. În Germania și în Alpi există are loc așa numitul proces de re-naturare. Toate betoanele de pe râuri se sparg, se creează iarăși meandrele, se cumpără suprafeţe private care se dărâmă și se reamenajează. Au constatat că e greșită direcția și repară. La noi însă s-ar da încă autorizații pe bandă rulantă, și în mijlocul râului dacă s-ar putea.” (pentru tot interviul cu Mihai Orleanu, citește aici)

În timp ce vorbeam cu Mihai, afară ploua în neștire, iar pe stradă abia dacă mai trecea câte o familie zgribulită, grăbindu-se spre o pensiune. Știam că o strategie sănătoasă de turism ar fi aceea în care s-ar găsi motive suficiente pentru a veni în Moieciu de Sus și în afara zilelor calde sau a evadărilor de weekend. La doi pași de CEM se află și pensiunea Bradul și puțin mai sus, pe deal, casa în care am stat de vorbă cu un cuplu alcătuit dintr-o româncă care a crescut în Moieciu și un spaniol. Ioana și Ignatio Pomar s-au cunoscut lucrând ambii în turism și, după un timp petrecut în Spania, au decis că cel ma bun loc în care să-și crească băieții este tot la munte, în România. Nu se plâng de condiții, de școală sau de viața care cu siguranță că nu este mai ușoară aici. Se plâng doar de inerția oamenilor, de lipsa de implicare în evenimentele locale sau în acțiunile de ecologizare și curățenie. Cu toate acestea se ocupă de promovare, organizează ture tradiționale cu străini, mai ales spanioli, se străduiesc să învețe de la turiștii educați în alt spirit și să creeze experiențe autentice, cu o poveste bună în spate.

Ioana și Ignatio Pomar

O căsuță cu povești sau mai bine zis o cabană cu imagini are și Laurent Jouault, un fotograf stabilit de ceva timp în Moieciu de Sus. La el găsești o expoziție cu aparate foto vechi și un mic magazin din care poți să cumperi imagini din zonă imprimate creativ, pe diverse materiale. Laurent se implică în acțiuni destinate culturii și copiilor, găzduiește concerte de cor și alte evenimente care ar putea să ofere o alternativă la educația formală din școli, atât pentru localnici, cât și pentru vizitatori.

Pământul acesta

În ultimele zile petrecute în Poarta Carpaților, am decis să urc pe traseul marcat cu omulețul portocaliu și ceea ce am descoperit sus, pe platoul numit Amfiteatrul Transilvaniei, mi-a lăsat o impresie de neuitat. Nu vorbesc doar de priveliștea amplă către Bucegi și Piatra Craiului, munții care la acel moment se ascundeau destul de mult în nori, ci și de restaurantul rotund, cu forme organice, și căsuțele desprinse parcă dintr-o poveste cu pitici. Constantin Robu, artist și om de afaceri, a ajuns în Moieciu întâmplător, în 2003, la zece ani după venirea în România. În timp ce mă încălzeam cu un ceai aromat de plante culese din împrejurimi, mi-a povestit cu lux de amănunte cum a urcat pe platou, alături de familie, și a fost subjugat pe loc de atâta frumuseţe. Un bătrân cu o vacă era acolo, l-a întrebat al cui e dealul și, după ce l-a convins să-l aducă pe proprietar, a plătit pe loc pentru teren. În următorii cincisprezece ani a cumpărat și mai mult pământ, a luat totul în jur. În 2007 a tras curentul, dar nu era drum public de acces, iar vecinii nu-l lăsau să treacă. A început să cumpere și toate văile din jur, până la Valea Lungă. A făcut drum de acolo până sus la restaurant și, în 2016, a terminat de transformat câteva odăițe în casele pe care le văzusem din depărtare și mă fermecaseră mai ceva ca munții. Constantin crede și acum că acolo este cel mai frumos loc din România, în mijlocul platoului, cu toată priveliștea de jur împrejur. „Creierul produce serotonină și vindecă într-un astfel de loc” mi-a spus el.

La Amfiteatru, Moieciu de Sus

M-am gândit că astfel de locuri sunt suficiente prin ele însele. E de ajuns să te așezi, să privești în jur, să asculți poveștile oamenilor, să lași energia pământului, a soarelui și a munților să se ocupe de tine. Apoi să îi admiri pe cei care fac ceva bun cu resursele pământului și să îi ierți pe cei care au obosit sau nu mai înțeleg.

„Era mai bine înainte, nu aveam televizor, nu aveam nici radio, dar era mai liniște. Nu era atâta stres, atâta zbucium. Părerea mea e că pământul produce tot: și mâncare, și benzină, și ulei tot din pământ iese. Pământul trebuie lucrat.” mi-a spus Tataie, chiar din prima zi.

Aceștia sunt oamenii acestui pământ, o mică parte dintre ei. Cei care luptă să păstreze și să facă ceva bine, cei care se întorc și cei care vin și nu mai vor să plece. Toți acești oameni se găsesc în văile adânci dintre munți și, oricât de disperată ar părea uneori situația, Bucegii și Piatra Craiului veghează cu aceeași lumină și înțelepciune asupra tuturor și creează un cadru natural de care e foarte greu să te desparți și de care ar trebui să ne îngrijim cu toții, fie că trăim într-un astfel de sat sau rămânem simpli călători. Pământul trebuie respectat.


Acest articol a fost publicat în Revista EcoMarathon, ediția 2018. Aceasta este ultima parte din cele trei părți în care a fost publicat.

Mai multe fotografii din zonă în cele două galerii de mai jos, pe ID Studio:

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.