Oamenii acestui pământ. Povești din Moieciu de Sus (2)

Vremurile s-au schimbat în Moieciu de Sus, la fel și copiii. În prezent, cei care locuiesc aici se luptă din greu sau abandonează, aflându-se undeva între agonie și extaz (continuarea articolului anterior).

Extazul și agonia unui sat de munte

Toți localnicii sunt de acord că Moieciu de Sus nu mai e ce a fost, că relațiile sau ajutorul dintre vecini nu mai există, că odată cu turismul fiecare individ a început să se gândească numai la sine și la câștigul propriu. Am bătut de multe ori drumurile care merg până aproape de capătul satului, atât pe Valea Popii, cât și pe Băngăleasa, căutând și sperând să găsesc acel ceva care să devină nucleul sau sufletul poveștii unui sat de munte aflat într-un peisaj de poveste. Haosul din jur nu m-a ajutat și cu fiecare pas am oscilat, la rândul meu, între agonie și extaz. Am simțit agonia caselor vechi înlocuite de construcții inestetice sau fără nicio legătură cu zona. Urechile mele au fost maltratate cu manele sau cu rafalele prelungi ale șirurilor de ATV-uri conduse de turiști cu zâmbetele mândre înghețate pe față, însoțiți de femei sau copii zgribuliți de la atâta viteză. I-am privit deseori încercând să înțeleg ce anume îi atrage în această iluzie de aventură, o vâjâială fără scop cu o mașinărie de teren pe asfaltul neted al satului, dar n-am găsit decât refulare și nevoie de putere. Am ridicat apoi ochii în sus și am găsit extazul, același peisaj măreț care nu se sinchisește de nevoile mici și meschine ale furnicilor din vale.

Am pornit pe potecile marcate de Centrul de Ecologie Montană de oricâte ori am putut și am trăit de fiecare dată extazul oferit de priveliști și de împrejurimi, indiferent dacă le-am observat prin ceață, pe ploaie sau sub cerul albastru, toamna sau primăvara. După o urcare prin pădure până în Fundata, în altă zi cu soare, am avut șansa să întâlnesc și o familie tânără care nu renunță încă la tradiții, cel puțin în ceea ce privește creșterea animalelor.

Fundata

Gustul bun

Loredana și George Stoian m-au așteptat la ei acasă și mi-au povestit despre toate dificultățile și bucuriile oferite de îndeletnicirea lor. George a fost cioban de la nouă ani, când mergea cu oile în vacanțe. E ceea ce a învățat și a făcut cu plăcere încă de mic, chiar dacă o astfel de meserie nu e deloc ușoară pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru un copil. „La șaisprezece ani aveam în grijă patru – cinci sute de oi, acum la șaisprezece ani tinerii nici nu știu să mănânce, trebuie să se scoale părinții să le facă de mâncare”, mi-a spus el zâmbind amar. S-a căsătorit cu Loredana la douăzeci și patru de ani și de atunci s-au ocupat, împreună, de îngrijrea și creșterea animalelor.

Loredana și George Stoian din Fundata

Loredana mi-a povestit cum și-au făcut un rost: „El a avut de băiat oi, le-a înmulțit și când ne-am căsătorit a avut șaptezeci de oi. Am vândut și am păstrat doar cincisprezece, și uite așa am început și am construit casa. Socrul meu e tâmplar, el ne-a ajutat cu tot ceea ce a ținut de lemn, am avut noroc.” N-au renunțat de tot la oi, dar de fiecare dată când s-au hotărât să cumpere au avut nenumărate probleme cu ajutorul și mâna de muncă. Când știe cât a muncit și cum se face treaba, George nu se poate împăca cu comoditatea și lipsa de responsabilitate de care se lovește: „Rar mai sunt cei cărora le place la sânge, așa cum se spune, meseria de cioban. Cum era ciobănia pe vremuri, ce telefon sau altele! Acum se uită la tine să vadă ce le-ai adus, mămăligă nu-și mai fac, unul vrea nes pentru dimineață, altul vrea cartelă, ăla că l-a lăsat soția, altul numai cu ochii pe facebook! Pe vremuri plecai din târlă cu oile și mergeai cu ele la păscut, acum nu mai știe nimeni nimic, așteaptă doar să treacă timpul, să se facă luna și să vină banul. Înainte munceai oricum, pe soare și pe ploaie, chiar și noaptea, când ziua era foarte cald. Era armonie. Acum dacă plouă afară, ce, nu ies să mulg vaca? Eu de când am fost mic am învățat asta: animalul e primul, nu mănânc eu dacă nu am dat la animale. Decât să țin un animal flămând mai bine îl dau.”

Am plecat de la familia Stoian cu mai multă speranță. O plapumă groasă de nori se strângea în vălătuci deasupra Bucegiului. Nu mi-a luat mult să cobor din nou spre Moieciu de Sus, deși bagajul mi se îngreunase cu cârnați de casă și borcane cu dulceață, în ciuda protestelor mele. Chiar dacă închisesem bine capacul rucsacului, am coborât prin pădure cântând și sperând ca ursul să nu simtă la fel de bine ca mine mirosul de usturoi.

„Să vii mâine pe la mine să-ți fac gogoși” îmi spusese Pepenica într-o zi. M-am dus, cum era să ratez gogoșile frământate de cea mai pricepută bunicuță din sat? M-am dus la gogoși și am intrat măcar de un bună ziua de fiecare dată când am trecut pe lângă casa ei. Am găsit-o deseori singură, tricotând ciorapi de lână sau închegând cașul și, dincolo de toate, gata să mai scoată ceva din sacul cu povești. „Nu stau degeaba” îmi spunea ea, „că dacă stau degeaba îmi tot vin gânduri și plâng. Așa mai îmi trece. Când rămâi singur ești așa… parcă ești prost!”. Mi-a povestit fostul ei soț, Pepenicu, sau despre mama căreia îi spunea încă „mica”, cu duioșia și dragostea unui suflet ce a rămas ancorat în vremurile simple și frumoase de altădată. Vremuri în care oamenii se ajutau și se respectau, iar distracția nu lipsea. În fiecare duminică era bal în sat, la care mergeau și cei bătrâni, și cei tineri. „Deaghia așteptam să se facă unșpe-doișpe să plece ăi mai bătrâni, îți era rușine să se te bagi în sârbă între ei.” Iar nunțile țineau trei zile, cu pauze pentru odihnă și hrănit lighioanele.

Pepenica nu mi-a făcut doar mie gogoși. Face cu drag și pentru voluntarii de la EcoMarathon, așa cum Mamaie sau Tataie se duc și stau pe deal la unul dintre punctele de alimentare. Pentru un om crescut în oraș cu produse de la supermarket, gustul bucatelor făcute în casă, fie că e vorba de caș, de slănină sau de cârnați, e divin. Am fost surprinsă când Mamaie mi-a mulțumit că am stat cu ei la masă, am simțit că aproape se scuza că mi-a dat ceva atât de simplu, când eu ar fi trebuit să-mi găsesc cu greu cuvintele de mulțumire și recunoștință. „Animalul nu te lasă să mori de foame”, mi-a zis Loredana Stoian. „Dacă ai o vacă măcar te duci la ea, o tragi de țâțe și mănânci niște lapte cu pâine”, a glumit altădată Pepenica. Iar eu am înghițit în sec de poftă și le-am dat dreptate.

Nici la Vlahia Inn, pensiunea la care am stat, nu am murit de foame. Dimpotrivă, am fost surprinsă să descopăr o bucătărie rafinată, cu feluri îndrăznețe, dar și o atmosferă și o servire ce se ridica mult deasupra altor restaurante din zonă. Odată cu accesul în această oază descopeream cealaltă latură a satului, lumea celor care au venit și au rămas în Moieciu de Sus.

Citește mai departe.


Acest articol a fost publicat în Revista EcoMarathon, ediția 2018. Cuprinde trei părți, continuarea aici.

Mai multe fotografii din zonă în cele două galerii de mai jos, pe ID Studio:

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.