Călători între ani (4) – Călătorie în trecut

E iarna. La fel de iarna ca acum mai bine de un deceniu cand stiam ca-s tanar si habar n-aveam cat de ferice. Cand picioarele imi inghetau constant pe carari de munte si tot ce-mi doream era un ceai fierbinte, o chitara si eventual o mana rece de fata zgribulita. Erau sarbatori si era bine. Erau batrani si era bine – pentru ca daca nu erau ei, cine sa se ocupe de porcul gustos de care ne bucuram dupa ignat? Era timp mult si posibilitati putine. Intr-un cuvant “Era ninsoare – era bine“. Si urma sa fie si mai bine. Si chiar a fost.

De-a lungul timpului lucrurile s-au tot foit nemultumite si, in perfidia lor, au inceput a se schimba incetul cu incetul, cu pasi mici, nu cumva sa-si dea cineva seama de asta. Picioarele au inceput sa inghete din ce in ce mai putin pentru ca bocancii erau din ce in ce mai performanti. Socializarea din personalul care ne ducea spre poalele muntelui s-a transformat in solitudine din autoturism. Busola s-a dat de trei ori peste cap si s-a transformat in GPS, focul din soba in centrala termica, walkman-ul in iPod si scrisorile in e-mail.

Acum, precum spuneam si stiti cu totii e iarna. In ciuda crizei mondiale zapada cade neperturbata de sus pentru ca asa vrea ea. Inca nu-mi dau seama daca vrea sa acopere ceva sau incearca sa ne deschida ochii. desi inca nu m-am prins daca de principiu se vede mai bine cu ochii deschisi sau cu ei inchisi… la un moment dat voi realiza insa nu despre asta voiam sa vorbim. Da, e un subiect putin mai altfel si nu stiu de unde sa-l apuc. Din cauza asta am si facut trei introduceri toate fara o legatura aparenta. Cred totusi ca am sa ma pliez pe metoda clasica “am un prieten care…”

… Am un prieten care intr-o zi de iarna de-aia urata care da traficul peste cap si umple sectiile de ortopedie cu suferinzi, manat fiind de-o stringenta pecuniara a aruncat o privire sub vechiul birou. A descoperit acolo o cutie de carton sigilata cu un strat gros de praf adunat de trecerea anilor. Da, stia ce contine altfel nu-mi pot explica usorul tremur al mainii care inlatura capacul. Incet incet, ca intr-un film cu mult suspans din cutie apar tot felul de hartii, unele incarcate cu chimicale fotosensibile stabilizate tot chimic, altele impregnate de banala cerneala ce se gaseste la calimara in orice librarie. Si cred ca era putin magica cutia asta (de altfel cred ca orice cutie care are un deget de praf deasupra e putin magica) pentru ca pe masura ce ieseau din ea hartiile se transformau. Fiecare in felul sau. Spre exemplu, era deasupra un teanc inchis intre copertile unui caiet dictando achizitionat dintr-un magazin satesc, care in momentul in care au fost atinse s-au transformat intr-una din turele in Fagarasi. Da, chiar in acea tura in care am auzit ca au plecat trei baieti sa se ia de piept cu muntii si invinsi de furtuna au sfarsit lingandu-si ranile pe plaja aia pustie (da, am inteles ca asa era odinioara) din Vama Veche. Imediat dupa aceea era un teanc mai gros de hartii care la atingerea mainii s-au transformat intr-un bun prieten. Prieten descoperit intr-o cabana acoperita de omat undeva intr-un creier de munte. Prieten cu care se imparteau pezmetii cazoni in linistea bivuacului si cu care se impartaseau gandurile cele mai nerostite in solitudinea camerei. Prieten cu care se punea umarul la tot felul de intreprinderi fara importanta sociala, fara impact mediatic insa generatoare a unei stari de bine speciale. Urmatoarele hartii erau din cele speciale – putin mai groase si care contineau fiecare exact o mie de cuvinte. Si acea mie de cuvinte descria fie o creasta de munte viscolita, fie un nor mai special, fie o floare, fie un chip de fata, fie un copil, fie o poveste foarte scurta. Atat de scurta incat n-a avut decat un inceput si o incheiere insa niciodata un continut. Insa chiar si asa, fara continut, toate povestile astea au farmecul lor aparte. Si-au mai urmat alte hartii care rand pe rand s-au transformat intr-un alt prieten, sau intr-o mare iubire, sau intr-una neimplinita, sau in alta nevazuta, sau in una imaginara…

Bine, recunosc, nu-i vorba de nici un prieten. Intamplator (sau…) am (re)descoperit astazi sub birou cutia care sintetizeaza o sumedenie de experiente pe care le-am trait cu multa vreme in urma. Se intampla asta pe vremea cand pozele nu aveau extensia .jpg si cand scrisorile nu trebuiau printate pentru ca ele veneau direct pe suport de hartie. Parca-mi amintesc si acum infrigurarea cu care deschideam casuta postala. Si tresaritul inimii cand inauntru se afla un petec alb care aducea vesti de te miri unde. Si bucuria revederilor mai dese sau mai rare in locuri care pe vremea aceea erau atat de indepartate si acum par ca-s la o aruncatura de bat. Si parca gustul ceaiului de bujori de munte e mai prezent. Dupa cum au devenit mai apropiate si noptile petrecute in cine stie ce refugiu la povesti pana cand zorii zilei ne inchideau pleoapele. Sau visele care pe-atunci pareau atat de ireale incat parca priveam un film proiectat pe un mare ecran incetosat.

E iarna. O iarna ca oricare alta, frumoasa pentru unii, enervanta pentru altii. Iarna in care intr-o zi cenusie m-am intalnit cu un adolescent intarziat si pataniile sale. Cu experiente care intre timp s-au transformat in povesti. Povesti atat de frumoase incat acum imi amintesc cu multa placere de ele. E iarna, noul an se coace undeva foarte aproape, perspectivele sunt relativ incerte, am stat o zi intreaga in casa si cu toate astea am calatorit in atatea locuri si de atatea ori incat imi doresc ca asta sa se intample mult mai des. Intr-o singura calatorie am reusit sa revad o droaie de prieteni dragi si sa vizitez o gramada de locuri frumoase. Si, daca stau sa ma gandesc bine, parca si picioarele imi sunt ceva mai reci. Si undeva pe fundal se-aude suierul vantului si trosnetul lemnelor intr-o soba care fumega pe la incheieturi. Probabil ca in spatele nostru trebuie sa ramana un semn, fie ca e poteca sparta in zapada pe-o carare de munte, urma pasului pe un tarm de mare sau dara de cauciuc ramasa pe asfalt la plecarea spre noi orizonturi. Si ca toate drumurile care ne stau inainte le au la baza pe cele pe care le-am parcurs deja. Si nu, folk-ul nu suna la fel in format mp3.

PS: multumesc tuturor prietenilor pentru tot ceea ce de-a lungul timpului au fost si-am fost impreuna.

ACEST ARTICOL A PARTICIPAT LA CONCURSUL CĂLĂTORI ÎNTRE ANI.