De fiecare dată când am trecut prin Veliko mă simţeam ca în reclama aia de acum câţiva ani, aia cu „Get Uppa” (în româneşte se aude „gherapaaa”). O ştiţi? Dacă nu, vedeţi mai jos.

Ei bine, tot aşa şi eu, pe sub cele două tuneluri, ba spre sudul ba spre nordul Bulgariei, ba spre mare ba spre Bansko, ba spre Ruse: „veli…koooo” la dus. „Veliii…koo…” la-ntors.

Până când mi-am zis gata: mergem până acolo şi stăm şi vizităm, nu numai pe sub oraş aşa tura-vura.

Unde stai?

Zis şi făcut, căutat hotel, studiat pe net, ales: Bolyarski, multe stele. Pe motivul că vremea nu era cine-ştie-ce, şi am vrut să împletim vizitatul cu ceva relaxare la „spa”. Adică să fie rost de-o piscinuţă, un jacuzzi mic, o saună, o vrăjeală…  O să revin la aceste aspecte.

Despre Veliko noi am mai scris, nu vreau să insist cu date pe care poate le cunoaşteţi sau pe care le găsiţi în orice ghid…


Însă:

Dacă tot aleg un hotel de 4 stele, poate ar fi bine data viitoare să mă informez mai bine despre el: piscina nu avea decât apă rece, iar jacuzzi-ul, mic, nu prea încălzit nici ăla, şi aglomerat. Sauna a fost ok, pentru cine suportă, că eu n-am rezistat prea mult înăuntru. Iar recepţionerele, deşi vorbeau engleză, ne-au lăsat un pic nedumeriţi: când am întrebat preţul am aflat o sumă, iar când am plătit am găsit altă sumă pe factură (cu o diferenţă de la 220 la 260 de leva pentru vreo două nopţi, parcă).

Atât am de zis de rău despre hotel. În rest fain, camera, panorama, mâncarea, curăţenia – toate au fost la înălţime. Sau la…cum să-i zic eu? Dedesubtime? Nu de alta, dar eu n-am mai văzut ’otel cu etajul minus 9 (-9).  Intrai pe o parte la parter şi te duceai cu liftul la cameră la etajul minus 3. Sau, tot la parter, te duceai până în partea celalaltă la geam, te uitai în jos şi –magie! – erai minim la nivelul doi faţă de stradă.  Şi în bar şi în magazin la fel am păţit.

De ne-făcut în Veliko: chiar dacă aveţi GPS la purtător, să nu-l credeţi întotdeauna. Pe noi ne-a înfipt într-o străduţă atât de strâmtă şi de în pantă încât am zis că acolo rămânem, încastraţi pentru posteritate între zidurile oraşului. Nu, nu daţi cu pietre că nu ne-am dus la plimbare cu maşina, era la venire când căutam hotelul! Am ieşit, am găsit, am parcat în garajul de la subsolul hotelului. De notat: trebuie şofer priceput pentru manevrele astea, mai ales dacă ai o barcă de maşină, pentru că toate manevrele  sunt foarte din scurt. De ce? Păi trebuie să bagi şi să scoţi maşina din liftul garajului.  Altfel e destul de dificil să găseşti parcări, şi oricum cam toate sunt cu plată.

straturi

Ce să vezi?

Păi… tot. Adică ieşi din hotel, te plimbi pe străduţe, în special pe strada Gurko, te uiţi la casele suprapuse, oriunde te învârţi ai ce vedea. Aspectul condensat, stratificat al oraşului se dezvăluie încet-încet pe măsură ce o iei alene printre casele vechi, mici surprize te încântă la fiecare colţ de străduţă, mereu un nou unghi din care poţi privi tabloul ăsta, pentru că, până la urmă asta e senzaţia: că te plimbi într-un tablou.

Noi ne-am dus până la monumentul Asenilor,  pe care îl vedeam de la fereastra hotelului, şi acolo am făcut prima greşeală.  Cumva, privind pe hartă, ni s-a părut că putem să trecem uşor  în partea cealaltă de oraş, ca să nu ne mai întoarcem peste acelaşi pod şi pe aceleaşi străzi, pentru că voiam să ajungem în cetatea Tsarevets. Adică am ajuns exact pe sub oraş, prin tunelurile prin care cântam eu refenul cu „ Veli…kooo” şi am ajuns la cetate pe „ulitsa Tsar Ivan Asen II”.  Cam lunguţ drumul. Dar nu ăsta-i baiul. Cele două tuneluri pe care le tot traversam din maşină sau pe moto în preumblările mele spre sudul sau spre nordul Bulgariei nu sunt deloc făcute pentru plimbat pe jos prin ele. E ca şi cum ai trece pe jos, la picior, prin pasajul Unirii, ăla pentru maşini. Ca să înţelegi, ia un film de groază, de-ăla de joasă speţă, şi imaginează-ţi doi năuci plimbându-se prin praful şi mizeria de sub un pod. Dup-aia, după cum doreşte regizorul: vine camionagiul-ucigaş- în-serie şi ne aleargă şi ne lipeşte de pereţii tunelului. Sânge.  Vine sceleretul cu târnăcopul şi ne crapă ţeasta. Sânge şi creier. Vine camionul condus de zombi şi ne lipeşte de pereţii…

…ah, am ieşit la soare, s-au terminat tunelurile, suntem pe malul râului Yantra, se vede cetatea, s-au terminat şi filmele proaste din capul meu. N-o luaţi pe acolo pe jos, zău.

Cetatea Ţareveţ / Tsarevets

Cum ziceam, am ajuns la cetate pe cel mai lung drum posibil, cred. Am stat o după-amiază acolo, am fotografiat frunze, pietre şi vestigii visând la momentul când o să ştiu şi eu care-i secretul pe care îl ştiu alţii care apasă ca şi mine pe un buton, dar scot apoi o capodoperă de imagine…

intrare cetate

Revenind la cetate, nu vreau să intru în istoria locului, că nu am timp şi loc acuma să vă povestesc. Cred că e de-ajuns să spun că Veliko este un oraş medieval care a fost pe vremuri capitala Bulgariei. Eu una am citit despre dinastia Asenilor şi despre cetate – culmea, într-un pliant luat chiar de la Veliko, pentru că vecinii noştri sunt tare bine organizaţi când vine vorba despre turism şi ştiu să-şi pună ţara în valoare. Nu ca noi.

Cetatea oferă o privelişte superbă asupra oraşului, a râului, are porţiuni foarte bine conservate, şi amănunte pitoreşti de genul „stânca execuţiilor” de unde, ghici ciupercă, pe vremuri erau aruncaţi oameni care nu mai erau de folos locuitorilor cetăţii: hoţi, trădători, criminali şi alţii asemenea.

Dacă ajungeţi până acolo cică n-ar fi foarte indicat să vă aplecaţi prea mult ca să vedeţi priveliştea. Nu ştiu de ce, dar aşa zice şi la panourile de avertizare.

De mâncat şi de băut

De mâncat în principiu cam pe oriunde se serveşte mâncare de-a lor, bulgărească, că nu prea ai cum să dai greş. Dar cum propoziţia asta nu vă ajută, vă dau un pont, unde m-a dus şi pe mine cineva şi unde a fost bine. Pizzeria Tempo, se află la la doi paşi de punctul de informare turistică din Veliko, se intră de pe bd. Hristo Botev. Să nu vă speriaţi nici de nume (eu n-am mâncat nicio pizza acolo), şi nici de cum arată restaurantul (nu mă refer la curăţenie, ci la aspectul general). Însă merită încercate acolo preparatele lor tradiţionale. O să vă lingeţi pe degete.

tablou de toamna

De băut, toate bune, mai ales berile bulgăreşti. Numa’ să vă ferească- sfântul să încercaţi Zagorka Rezerva 2011. Bere neagră. Acuma, eu sunt de vină, că ştiam că Zagorka e bere bună, mie personal  îmi place berea neagră, ce putea să meargă prost? Primul moment de panică a fost când am mirosit-o… apoi când am gustat, m-a lovit: bere cu aromă de fructe de pădure!!! Afine sau aşa ceva. Bate la fund toate berile cu aromă de lămâie, alea încă se pot bea! Pentru cei care în mod dubios ar agrea o asemenea combinaţie, vă rog să încercaţi. O să o adoraţi.

Cam asta a fost. Vă las cu pozele şi cu îndemnul: dacă aveţi drum pe sub Veliko, opriţi-vă un pic şi în oraş. Merită. Aş mai merge? Sigur că da, dar mă aşteaptă atâtea locuri pe care încă nu le-am văzut…




Booking.com

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.