Mugur Pop e un personaj pe lângă care nu poți trece indiferent. Înalt, cu părul lung și barba albă, cu centura lui lată de piele de care atârnă un cuțit și asemănarea izbitoare cu un dac, impune și atrage atenția. Ar inspira respect și dacă n-ar spune nimic. Dar Mugur nu e deloc tăcut, dimpotrivă. Pasionat de cai, natură, plante și istorie, e în stare să umple zile întregi vorbind, cu glasul său baritonal și accentul moale, ardelenesc. Am avut șansa să îl ascult povestind timp de mai bine de patru zile, la cursul de ghid ecvestru organizat de Asociația de Ecoturism din România. Nu m-am dus ca să devin ghid, nici nu aș îndrăzni să mă gândesc la asta în momentul în care nici de călărit nu călăresc bine, m-am dus ca să aflu mai multe despre cai, despre această formă de călătorie, să caut răspunsuri la întrebări care mă preocupau de ceva vreme. Și cred că am găsit.

În curtea lui Mugur vezi de toate: de la pisici, câini foarte pupăcioși, câini ciobănești sobri, găini care umblă libere, cocoși mândri, cuiburi de rândunici, rulote pentru transportul cailor, mașina pe care o folosește și care arată de parcă ar fi fost abandonată acum mult timp, un umbrar, un manej foarte mare și un grajd mic și gol. Dar unde sunt caii? Te întrebi. Apoi îi vezi, albi, liberi și fericiți, în vârful unui deal înflorit. Urci dând puțin la o parte gardul electric ce delimitează spațiul generos în care ei hălăduiesc, iar caii se apropie de tine, să te evalueze: ești om bun sau nu? Un măgăruș te ia prin surprindere și împinge cu capul în tine, cerșind și el atenție.

Mugur-Pop-calarie-4058

Îl aducem jos pe Vifor, un cal frumos care simte imediat cine e călăreț și cine nu. Alți participanți nu au așa mari probleme în a-l mobiliza, fiind mult mai experimentați decât mine. Eu, în schimb, abia reușesc să-l duc la un pas în care zici că doarme. Nu am curajul să-l pornesc la trap și dau scuza pe căzătura de pe cal pe care am experimentat-o cu o săptămână în urmă, în alt centru de echitație. Abia pornisem la plimbare, alături de mulți alți începători, când o pasăre a speriat calul din față și, atât eu, cât și altă fată, am căzut în iureșul și salturile ce au urmat. Pe cât sunt caii de puternici, pe atât sunt de sperioși. Nu multă lume conștientizează asta, atunci când urcă pentru prima dată pe ei, ba mai mult de atât, pleacă într-o drumeție, mai scurtă sau mai lungă, cu zero experiență în călărie. După o săptămână de la pățanie iată că stau la masă cu Mugur, cel care îmi povestește că el are o regulă fermă, anume că nu iese cu începători pe traseu. Niciodată. Și cred că acum știu mai bine ca oricine de ce.

Clasa de curs
Clasa de curs
Mugur-Pop-calarie-4140
Mugur Pop, Alexandru Gaftoi, Catalin Ursache, cursanti cu experienta in calarie si turism ecvestru

Mugur Pop: Treaba asta cu turismul ecvestru poate fi abordată din două direcții: una consumistă, dă-i să sune, să facem bani, și alta după dorința de a face o treabă faină. Să facem bani? Bineînțeles că toți au ideea asta fixă și au impresia că dacă fac bani și-au atins indicatorul principal și sunt fericiți. Surpriza e că nu-s fericiți. Și ne-ar interesa mai puțin fericirea antreprenorului, cât ne interesează fericirea calului. De fapt pe ei ar trebui să-i întrebe cineva, ei ar trebui să dea feedback-ul, și la turist și la exploatator, cumva așa ar fi corect. Din perspectiva asta de business, orice e permis, adică etica e o poveste pentru mustăcioși ca mine, nostalgicii unor vremuri care nu mai există de foarte mult timp. Satisfacția reală, nu cea contrafăcută la nivel de ambalaj numa, e aia în care omul înțelege valori. Sigur că astăzi lumea nu ține cont de asta. Suntem câțiva (eu, Simi, Cătălin și alți poate doi sau trei oameni) cei care demonstrăm că trăim cum se cuvine, mai puțin cu nasul pe sus, că putem să ne ținem de valorile astea fără să facem rabat și compromisuri ieftine.

Roxana Farca: Care sunt valorile de care vorbești? Dă-mi un exemplu.

Noi, oamenii de cai, mai mult decât ghizi, instructori sau specialiști, suntem oameni care ne trăim viața alături de cai și ăsta cred că-i primul și cel mai important lucru. A face rabat la chestiile care țin de cal înseamnă a mă desconsidera pe mine ca om care cred în lucrurile ăstea.

Mugur Pop: În primul rând calul, cel care e vehiculul pe care noi ne bizuim în tot ce înseamnă turism ecvestru, călărie de agrement, călărie de exterior, voiaj călare dacă vrei (ăsta e un segment interesant și destul de puțin abordat). Calul îi indicatorul numărul unu. Calul meu trebuie să fie în condiție bună de sănătate, în condiție bună fizică, antrenat pentru efortul pe care i-l solicit, hrănit în acord cu acest efort – și aici sunt formule care pleacă din unități de furajare, de efort pe kilogram, de condițiile în care trăiește, de grup, de pășune. Contează cum e potcovit și echipat, șeile mai ales sunt importante, valtrapa (materialul de sub șa) protejează spatele calului, zăbala să nu fie una care să-i rupă gura, dar și omul să se poarte cu grijă, toate lucrurile ăstea țin de respectul față de cal. În sens extins, ține de respectul față de tine, pentru că el te prezintă de fapt. Eu, Mugur, mare ghid ecvestru și vraci de cai, îs zero câtă vreme caii mei îs praf. Mie unul mi-ar fi rușine să vină cineva la mine și să vadă că mi-s caii pulbere, că deabia mai suflă, că sunt stricați de picioare sau sunt plini de cicatrici pe spate, la chingă sau la colțul gurii. Noi, oamenii de cai, mai mult decât ghizi, instructori sau specialiști, suntem oameni care ne trăim viața alături de cai și ăsta cred că-i primul și cel mai important lucru. A face rabat la chestiile care țin de cal înseamnă a mă desconsidera pe mine ca om care cred în lucrurile ăstea. O să ne râdă multă lume dacă o să scrii lucrurile astea, vezi tu, convingerile unora îs importante pentru că produc efecte bune, convingerile altora îs bune pentru că umplu buzunarul.

Mai târziu îl cunoaștem și pe Gelu, un cal cu o vârstă venerabilă. Mugur ne îndeamnă pe noi, fetele, să-l încercăm: cu el o să aveți impresia că știți că călăriți, glumește. E un cal bun, care a văzut și învățat multe. E o mândrie și un indicator bun atunci când poți să spui că ai cai de 25 de ani sau cai care au murit de bătrânețe, la tine, ne explică Mugur. Mă învârt prin manej la pas și îmi dau seama că, cel puțin de data aceasta, experiența mea de călărie nu va depăși gardul ce mă înconjoară.

Cam asta se intampla cu incepatorii
Cam asta se intampla cu incepatorii

Mugur Pop: Nu iau omul la drum numai pentru că își dorește. Păi și eu mi-am dorit. Da eu de ce-o trebuit să învăț să călăresc, să mă duc să văd cum fac alții, ce cal e mai bun? Eu până am făcut prima tură de creastă pe Apuseni o fost cel puțin trei ani în care am bătut herghelii; nu ca să învăț să călăresc, asta am știut de mic, da ca să văd, să înțeleg.

Cel mai corect e să informezi bine oamenii. Vânzătorii de iluzii vin și zic că nu trebuie să ai nu știu ce pricepere, trebuie să ai voie bună, niște condiție fizică – cumva te pregătesc că o să-ți rupi șalele – și, no, ei îs mulțumiți. Eu nu, și asta pentru că noi am crezut foarte tare în oportunitatea de a porni un segment nou, cum îi turismul ecvestru, acum vreo 15 ani sau mai bine. O durat câțiva ani și apoi au început să apară unii care n-au nicio treabă, adună niște cai, dă-i la deal, dă-i la vale, dar nu vorbește nimeni de accidente și așa ceva. Discretă lumea la capitolul ăsta. Dar calul îți poate produce riscurile astea, ca și o mașină. No, la mașină te obligă să faci 20 de ore, și cu orele astea și noroc la examenul teoretic, ești șofer. După care îți trebuie ani de zile să devii unul care știe ce face cu adevărat. La cai de ce ar fi altfel?

Știu că Mugur are dreptate și n-am avut niciodată altă părere. Cu toate acestea chiar și eu am riscat, mergând destul de des în drumeții călare, în diverse locuri din lume. Nicăieri nu a încercat nimeni să mă sperie spunându-mi cât de riscant e. Mă preocupă însă întrebarea: cum poți să știi tu, ca profan, pe cine să alegi și în ce valori să crezi? Mă întreb dacă există vreun sistem de certificare și autorizare în acest domeniu sau oricine iubește caii poate să-și înființeze un centru ecvestru și să plece prin pădure cu clienții?

Mugur Pop: La noi nu există un sistem de certificare, dar în alte țări nici nu se poate altfel – că-i cu potcoave, că-i cu capete de cai, există Centru Ecvestru Agreat, Ghid Ecvestru, omologat, autorizat. Noi am făcut patru generații de ghizi ecveștri, din care nu știu dacă mai lucră 10%. Nu-i chiar o afacere treaba asta. E mult mai bună afacerea când ești într-o zonă cu vad turistic, ai adunat niște căluți, gen Poiana Brașov, unde sunt turiști și vară și iarnă, și dă-i ture. Ca la mare, îți faci poze cu maimuța.

Dar nu e chiar așa. Cu calul e greu până îl convingi. Din  momentul în care îl convingi e banal. Dar ca să îl convingi îți trebuie argumente. Calul poate să zică: ce faină e iarba aia, tu nu m-ai convins cu nimica. Un călăreț îl vezi și nu trebuie să fie cu experiența noastră de zeci de ani. Un călăreț care a urmat parcursul firesc și a învățat, îl vezi că se urcă pe Vifor și pune pulpa, apoi calul lucrează, stânga, dreapta. Uneori pot fi copii. Copii cărora le-o fost drag să învețe, o simțit că pe măsură ce vin în fiecare zi descoperă ceva despre ei, despre călărie și asta îi motivează și îi face mai încrezători, mai stăpâni pe ei. Nu stăpânii calului, asta e o iluzie, ci partenerii, ăia de încredere. Copiii intră în poveste și transmit calului entuziasmul și dorința de a merge înainte și calul nu se mai uită la iarbă. Toate chestiile pe care înveți să le gestionezi aici în manej le aplici apoi pe traseu, îți creezi niște mecanisme, niște automatisme care te lasă apoi să povestești cu mine, să faci poze și în același timp să îți gestionezi admirabil calul.

Mugur-Pop-calarie-4629

Roxana Farca: Am întâlnit și părerea opusă, conform căreia nu înveți cu adevărat nici în lonjă, nici în manej, ci cel mai bine deprinzi călăria în traseu.

Mugur Pop: Sigur că da! Oamenii de care tu spui sunt oameni care au goluri foarte mari, în călăria de bază. Așa toți suntem mari haiduci, dar zduf în față, hop înapoi, trage-l de gură, bate-i o creangă peste fund, asta nu e călărie, asta e batjocură. Eroii neamului care așa cred că au învățat călărie, în focul luptei, se păcălesc singuri. Și Pintea, haiducul, a fost căpitan în armată mai întâi, nu fraier. Eu întreb mereu: dacă cu 300 de ani înainte de Cristos, Xenofon a scris o carte, Cartea comandantului de cavalerie, și dacă de atât amar de vreme există o carte care în linii mari și astăzi e valabilă, de ce unii au impresia că după 2000 de ani noi trebuie să punem țolul pe chioru, să-i dăm o creangă peste cur și să învățăm călărie prin pădure? Niciun călăreț mare din lumea asta, nici împărați, mari lideri ai lumii care au mers călare, n-au fost călăreți de doi bani, că nu puteau fi. Au învățat mai întâi de la cineva care știa.

Mugur-Pop-calarie-4615
Oana Soare, prima lectie de galop

Mie îmi vin aici, din ăștia școliți de eroi, îmi zic că au făcut deja trei ieșiri la munte, că vor să facem plimbare, nici nu-i întreb unde, că mi-e limpede. Îi pun pe cal, să vedem cum stăm – ce e fain în călărie e că nu mă poate minți nimeni. Nu face o tură de manej și eu deja știu. Nu că-s mare priceput eu, ci pentru că se vede. Are piciorul așezat, e în mișcare cu calul, dârlogul îl folosește ca să conducă sau se ține de el ca de piciorul tatălui ceresc, îi cocoșat și tensionat sau zâmbitor și relaxat, mișcă în șa și nu stă țeapăn, nu-ți trebe nici două minute ca să vezi.

Nu numai Mugur este cel care vede, ci și calul. Simte imediat cu cine are a face. Dacă îl lași să facă o dată ce vrea el, pentru că ești tu bun la suflet și te gândești că vrea să mănânce, s-a terminat, se prinde că nu știi ce vrei. Pe de altă parte calul este o oglindă, ne mai explică altădată Mugur. Mă întreb câți dintre noi nu învinuiesc animalul pentru cum se văd reflectați în comportamentul acestuia? Îmi amintesc că mi-am dorit întotdeauna să aflu și să citesc mai multe despre cai, dar mă simt prost știind că mereu am amânat sau m-am plâns de lipsă de timp.

Roxana Farca: Cum ar trebui să se pregătească un turist înainte de a veni la călărie?

Mugur Pop: Eu cred foarte tare că un om, înainte de a face ceva, trebuie să învețe. Partea asta de cercetare, de documentare, e fundamentală. Ce-ar fi fost bunicii noștri dacă înainte de a pune mâna pe coasă nu le-ar fi arătat cineva cum se merge la coasă? Și lucrurile simple, de bază, care se făceau la țară și nu erau nu știu ce aeronautică spațială, chiar și pentru ele trebuie să știi ordinea, rânduiala.

Pentru mine e fascinația depărtărilor, să fiu capabil să merg cu calul meu cât încape, cât ține ziua, cât ține săptămâna, luna, sau dacă am noroc, viața mea, până la capăt. Și să vin înapoi, dacă îi cazul. Chestia asta nu o poți face nepregătit.

Dacă înveți să fii bun, ai o altfel de experiență, a călăritului adevărat prin munți. Atunci poți să vii cu mine o săptămână și îți dai seama cum trăim noi asta: și responsabil față de cai, și responsabil față de grup, și responsabil față de natură, că nu o să ne vezi rupând flori de colț. Călăria e iubire. Fără inimă nu faci nimic. Cartezienii zilelor noastre învățați cu indicatori, cu target, cu planning și așa mai departe, nu înțeleg asta sau au impresia că noi suntem visătorii planetei. Dar ce-ai face fără vis? Ce-ai face fără inimă? Cu ce ai mai interacționa tu cu calul? Cu mintea, aia a ta aglomerată și încărcată, pe care calul o refuză? El refuză chestia asta de stres permanent, el așteaptă generozitate, bunăvoință în acțiune. Se crează un parteneriat, o relație, care te duce unde te duce visarea pe tine. Pentru mine e fascinația depărtărilor, să fiu capabil să merg cu calul meu cât încape, cât ține ziua, cât ține săptămâna, luna, sau dacă am noroc, viața mea, până la capăt. Și să vin înapoi, dacă îi cazul. Chestia astra nu o poți face nepregătit. Cine o făcut strategie de război știe, cine o pregătit logistică de orice aventură vrei tu știe, fie că e cu mașina, cu elefantul, calul, cămila, pe jos sau cu bicicleta. Fără logistica deplasării, pregătirea aia minuțioasă, faza aia în care îți faci liste, cauți furnizori, poate sponsori, ce te faci? A, eu sunt spirit liber, mă arunc pe bicicletă, plec în Africa. Până dai de musca țețe, o banală goangă care te-a executat. Și apoi ești într-un alt film, gen Pacientul Englez. De asta ei nevoie de pregătire. Niciun călăreț din lumea asta, din antichitate până în prezent, n-o plecat la drum nepregătit pentru că o știut că drumul lui va fi foarte scurt. Niciun mongol și niciun fel de arian și niciun fel de dac nu s-o dus nepregătit. Caii ăia trebuiau să mânce, să se adăpostească, întotdeauna o fost o logistică a deplasării, numită pretențios de noi așa astăzi, pentru că ne place să complicăm lucrurile. Dar pentru asta trebuie să știi.Mugur-Pop-calarie-4236

Roxana Farca: Cine a fost Mugur de dinainte de cai și Mugur de după cai?

Am înțeles că dacă e să îți pui pielea pe băț, trebuie să o faci în așa fel încât să merite. Să mori ca un prost nu e niciun pont. Nu vreau să învăț pe nimeni să facă tâmpenii.

Mugur Pop: Același. Un pic mai bătrân. Am fost un copil de oraș, înfricat de toate cele – ioi, ai grijă, te omoară, te mușcă, te calcă, orice era așa și cred că mi-o creat un fel de reacție, am vrut să descopăr ce fel de pericole îs ălea de n-am voie aia, aia și aia. Mugur de dinainte de nebunia cu caii (care e de prin 97-98) o avut noroc și o făcut speologie cu niște meseriași. La vârsta aia, a copilăriei, Mugur a învățat multe lucruri, în principal de viață. A înțeles că dacă e să îți pui pielea pe băț, trebuie să o faci în așa fel încât să merite. Să mori ca un prost nu e niciun pont. Nu vreau să învăț pe nimeni să facă tâmpenii. Astea le facem oricum, când ne încearcă orgoliul și trufia. Poate tocmai de aceea, dintr-un fel de datorie față de cei de la care am învățat, vreau doar să duc mai departe lucrurile bune pe care le-am dobândit. La finalul zilei asta ar trebui să conteze, răspunsul la întrebarea: ce am făcut eu bun pe lume?

Mulțumesc, Mugur, pentru toate răspunsurile și poveștile. Îți doresc să poți să mergi pe cal până la capătul lumii mari și înapoi, după care să ne povestești și nouă cum a fost, să rămână ceva bun în urmă pentru cei ce îți vor urma exemplul.

Mugur-Pop-calarie-4181

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.