LA SINAIA CU TRENUL
Pentru copii orice misca exercita o atractie irezistibila. In categoria mijloace de transport pline de farmec intra si metroul sau trenul. Ne deplasam pentru a nu stiu cata oara catre statia de metrou “Gara de Nord” cand Petra mi-a propus sa coboram si sa ii arat si ei gara si trenurile. Din una intr-alta, am ajuns sa cumparam bilete pentru a doua zi catre Sinaia, in mare secret, ca sa ii facem o surpriza lui tati. Nu credeam ca trei bilete, un secret si perspectiva de a calatori cu trenul pot aduce atata bucurie in viata unui copil, m-am bucurat insa toata ziua de rasul ei, de agitatia cu care isi pregatea scenariul de intampinare pentru tati. Regia cuprindea dans, poezie si prezentarea pompoasa a unui plic pe care scria „surpriza pentru tati, deschide-l!”.
A doua zi ne trezeam la ora 6 dimineata iar la 7 jumatate eram deja in tren. Nu mi-a venit sa cred cand m-am intalnit cu aceleasi vagoane din propria mea copilarie, cu aceleasi canapele de vinilin care bineinteles ca nu au intinerit intre timp. Vechimea e completata de jegul gros depus pe la geamuri si la incheieturile obosite. Si cand te gandesti ca o calatorie cu trenul la clasa a doua e aproape dubla fata de consumul de benzina al unei masini decente! Ne-am consolat cu ideea ca vom putea amandoi bea o bere iar Petra s-a bucurat ca un catel care poate scoate capul pe geam in mers.
In Sinaia am incercat mai intai sa o luam pe jos spre cota 1400. Proasta idee, uitasem ca sunt atat de multi kilometri pana sus si se pare ca nici nu reuseam sa gasim alt drum decat soseaua. De la Cabana Schiorilor ne-am intors si am decis sa luam telecabina. Inca o portie buna de mers pana acolo. De ce o fi fost asa de cald? Credeam ca am venit la munte sa ne racorim. Abia asteptam sa ajungem la o altitudine mai mare, poate doar acolo sa avem sansa de a scapa de canicula.
La telecabina am descoperit ca un drum dus intors pana la 1400 si apoi pana la 2000 costa, pentru doi adulti si un copil, cat un drum cu trenul pana la Sinaia si inapoi. Sau cat doua drumuri cu masina dus intors pana la Sinaia si inapoi. Ne aliniem la Europa, se pare, dar uitam sa schimbam dotarile si oferta. Nimic nou pana aici.
Am decis sa luam cabina doar pana la 1400. Acolo unde era intr-adevar mai racoare, ba chiar incepeau sa se adune nori de ploaie. Tot acolo unde sunt telescaunele de care ochii Petrei s-au lipit. Ne tenta si pe noi ideea si am decis in plen sa luam telescaunul pana sus si de acolo sa coboram pe propriile picioare. Zis si facut.
Sus de tot uiti de Romania oamenilor si o descoperi pe cea a naturii. Natura care tuna si fulgera. Cam nasol pentru expeditia noastra pe jos. Dar nu ne-am dat batuti si am pornim usurel la vale. Ne-am descurcat, eram bine echipati si am facut fata cu bine la portiunile mai abrupte sau la bucatile pline de pietris. Petra mai scartaia din cand in cand dar mini-croisantul si pauza din 15 in 15 minute reprezintau o motivatie suficienta pentru a ne tine cat de cat in miscare. Ploaia ne-a ocolit, am vazut-o cum a trecut undeva prin dreapta si a coboarat la vale, departe de Sinaia. Am avut parte de nor protector cat eram pe culmile deschise ale muntelui si de soare cand am inceput sa ne apropiem de copaci. Ideal!
Mai aveam putin si ajungeam din nou la cota 1400 cand Petra a vrut sa poposim putin pe terasa cabanei Valea cu Brazi.
Ne-am asezat pe niste scaune ruginite, mai erau doar doua mese ocupate, restul liber. Dupa cateva minute a aparut si specimenul chelnerita plinuta si sictirita, afisand cat mai vizibil oboseala si plictis, ca nu cumva sa ne inchipuim ca ne-ar servi cu placere. Entuziasmati de asa o primire i-am multumit de intrebare si i-am spus ca nu stam, ca ne-am odihnit doua minute si ca o luam acum din loc. Moment in care s-a infoiat pe ea penajul de stapan al acelui locas exclusivist , a devenit brusc interesata de obiectul muncii ei deosebite si am aflat ca scaunele acelea ruginte nu sunt pentru orice fel de trecatori, ci doar pentru cei care „servesc” acolo. M-am abtinut sa ii spun ca doar ei, chelnerii, “servesc” si m-am limitat doar la un „ei, da!”. Nu mai completez si schimbul de replici ce a urmat, oricum “paunitza” nu era dispusa sa cedeze si se mira de ce ne-a deranjat ca nu aveam voie sa stam pe scaunele betegite de vreme ale unei cabane jalnice. Doar era normal, nu? Asta inseamna spiritul muntelui, platesti stai, nu platesti, mergi mai incolo, doar e atata iarba in jur! Pe care oricum as fi ales-o bucuroasa daca nu ar fi fost copilul si dorinta lui indrazneata!
Am plecat si in scurt timp am avut parte de alte doua impresii extreme: un biciclist care cobora pe tot pietrisul ala si fata de care m-a incercat o profunda admiratie, si un dialog surprins intre doi tineri: „draga, nu putem merge pe aici, ne distrugem adidasii. Ar trebui sa ne luam bocanci”. Just, ar trebui, dar problema nu sunt adidasii de x milioane ci picioarele, zic eu mai scumpe si mai pretioase, mai ales cand esti pe munte!
La cota 1400 am intalnit si reclama la acea cabana distinsa: „Cabana Valea cu Brazi va ofera servicii de cazare si masa la inaltime”. Curat „la inaltime” dom’ Caragiale! La inaltimea nasului la care nu poti ajunge, poate!
In Sinaia am poposit la terasa Irish House unde, desi eram jos, am mancat la inaltime iar serviciile au fost bune. Ba chiar au venit sa ne anunte ca intarzie putin mancarea. Slava domnului, se zice ca omul cu burta plina e mai optimist. Si daca mai pui si doua beri de persoana, poti intelege de ce nu ne-a suparat nici macar intarzierea de aproape o ora a trenului, intarziere pe care nu se gandea nimeni nici macar sa o anunte, daca nu se ducea Alex sa intrebe ce se intampla. „Mai, anunta si tu ca intarzie trenul, ca nu ai zis nimic!” urla doamna de la Ghiseu la alt coleg din spate, caruia ne cerem pe aceasta cale scuze ca l-am deranjat. Intre timp a venit si o ploaie torentiala, inca un motiv de bucurie ca eram la adapost si nu in varful muntelui.
Vagoanele din trenul de intors au fost mai bune. Adica tot alea pe care le stiam de cand eram de varsta Petrei, doar ca erau de la o fosta clasa intai, devenita acum a doua. Am ajuns in Bucuresti dupa ora 22, iar pe drumul dinspre Metrou spre casa Petra aproape ca nu mai putea vorbi de oboseala. Si pentru ca aceasta ar fi fost impotriva firii – ea oricum nu tace decat atunci cand doarme – a continuat sa vorbeasca insa glasul ei se auzea precum bazaitul unei albinute cu aripioarele obosite de atata munca.
Eram cu totii, de fapt, obositi, dar fericiti!
Concluzii: de la copil inveti ca partenerii de calatorie fac locul, in sensul bun. De la Romania inveti ca oamenii fac locul, in sensul rau.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!