Era o noapte aflată aproape de graniţa cu dimineaţa, acel moment în care nu mai vezi ferestre luminate, visele sunt adânci şi nici măcar câinii din faţa blocului nu se mai urnesc din poziţia lor de covrig. Somnoroşi dar nerăbdători, îi aşteptam pe Mihaela şi pe Mircea, să ne ia pentru a pleca împreună spre Deltă. Savuram liniştea şi aerul curat al nopţii fremătând la gândul că acolo unde urma sa fim la mijlocul zilei, va fi mai linişte şi vom inspira un aer mult mai curat. Bucureştiul chiar şi la acea ora a nopţii era greu de „respirat”. Undeva spre ieşirea din oraş un miros de mortăciune asortat cu varză stricată ne-a îngrozit şi ne-a făcut sa judecăm lumea din perspectivă extremist-ecologistă. În curând drumul se întindea înainte liber şi bine asfaltat şi începuse să se lumineze, destul de devreme faţă de aşteptările şi obişnuinţele noastre. Am realizat că soarele se arăta mult mai devreme pentru că nu avea obstacole în cale care să-i oprească lumina. O pânză de milioane de musculiţe îşi aflau sfârşitul în contact cu maşina umplând botul si parbrizul acesteia cu “cadavrele” lor îngrămădite una lângă alta, de parcă ar fi vrut să fie o sinucidere în grup. Iar din când în când libelule gigant treceau ca avioanele prin faţa noastră. Începusem cu bucurie să simt deja natura palpitând în jur, chiar şi printre urzicile şi plantele ticsite cu melci de toate dimensiunile unde am nimerit să mă uşurez de acele inevitabile mizerii umane. Extazul nu ţinu mult însă, privirea şi bunul simţ fiindu-mi grav rănite de apariţia acelor teribile imitaţii: ferma Dallas şi alături turnul Eiffel, prilej de meditaţie asupra aspiraţiilor umane şi a felului ciudat în care îşi găsesc uneori materializarea.
Cu o vorbă – două şi o muzică urlând la casetofonul din maşină, cu o pisică trasă de coadă şi labe – pasagerul surpriză -, drumul păru scurt şi am ajuns în Tulcea. Am parcat maşina şi am pornit să ne plimbăm prin port, pentru ca Mircea şi Mihaela să vadă ce noutăţi au mai apărut printre bărci şi şalupe. Mie îmi era o foame de aş fi mâncat şi pisica dacă n-ar fi avut blană. Iar promisiunea unei porţii de mici transforma imaginea bărcilor în imense farfurii goale aşteptând să fie umplute. După ce am terminat inspecţia am pornit cu ochii sticloşi către promisa sursă de mititei. Nu mică mi-a fost dezamăgirea când am văzut că mititeii puşi pe grătar se încălzeau, nu se făceau, ceea ce dovedea că erau de ieri, iar culoarea lor nu era tocmai îmbietoare. Aşa că am îndopat cu furie un baton gol şi nu tocmai proaspăt. Măcar de la asta nu mă puteam îmbolnăvi.
Ca să punem apoi paie peste foc, am pornit către piaţă pentru a face aprovizionarea. Piaţa! Îmi fusese frică de acest lucru tot drumul, frică să nu fiu eu pusă în situaţia de a cumpăra ceva şi a-mi dovedi totala lipsă de pricepere si cunoştinţe în aceasta artă constând în căutarea preţului cel mai bun pentru produsul cel mai gustos. Ei bine, cu toată experienţa mea în marketing, aş fi putut vorbi ore în şir despre raportul preţ-calitate, despre eficienţa unei investiţii făcute într-un produs mai scump dar calitativ superior, despre satisfacţia consumatorului, dar nu aş fi putut, în practică, deosebi nişte roşii de gradină de unele de seră. Sau pătrunjelul de leuştean. Ce să mai vorbesc de preţ… Dumnezeu sau Alex şi Mihaela au reuşit, cu o îndemânare pe care am admirat-o sincer, să mă elibereze de această teamă, iar eu i-am urmat cuminte şi i-am ajutat la ţinut plasele.
După ce am terminat şi cu asta am pornit-o pe un drum de ţară cu praf şi multe gropi pentru a ajunge la pontonul unde Mihaela şi Mircea îşi ţineau barca. De acolo am intrat în ţinutul apelor. Când ne-am suit în şalupa destul de mare cât să te plimbi prin ea, să stai în picioare pe margine fără să o înclini sau să te sui la înălţime deasupra cabinei, nu ne-a venit să credem că e ceva real. Mă simţeam ca undeva într-una din acele reclame mincinoase în care fumezi o ţigară şi, minune, te trezeşti în mijlocul naturii. Am pornit-o pe apa care se întindea la nesfârşit în faţa noastră, mult mai mare decât mă aşteptasem, spre Uzlina, locul unde cei doi prieteni ai noştri îşi făcuseră casă. Am ajuns după vreo jumătate de oră şi tare aş fi vrut să nu mă mai dau jos din barcă. Casa idilică din lemn ne aştepta alături de sora ei mai mică, bucătăria, şi de fratele renegat din spatele curţii. Ştiam că nu este apă curentă, că nu este electricitate, şi tocmai de aceea ne bucuram. Pentru noi, doi oameni crescuţi într-o cutie de beton, mirosul de lemn al casei combinat cu cel de vopsea proaspătă, mirosul ierbii şi al bălţii care acoperea o treime din curte nu reprezentau decât motive în plus pentru a ne debarasa de toate gândurile negre adunate în timpul prizonieratului în oraş, de frustrarea acumulată în timpul serviciului, de toate tiparele şi graniţele create de limitata civilizaţie.
Mă întorceam din spatele curţii, după o fructuoasă meditaţie asupra naturii, când am văzut năvălind spre noi un ghemotoc de blană, cu salturile sale iepureşti prin iarba înaltă, cu urechile ridicându-i-se deasupra capului de parcă ar fi fost aripi într-o haotică încercare de zbor. După tremurul corpului mic şi ciufulit datorat datului fericit din coadă am realizat că e vorba de un câine. La o privire mai atentă am desluşit printre buclele de blană şi cele două mărgeluţe vioaie care îi erau ochii şi nasul negru ca de cauciuc. Această arătare drăgălaşă era o căţeluşă numită paradoxal Pescăruş! Am încercat să găsesc asemănarea dintre o elegantă pasăre şi această întruchipare perfectă a lui Zdreanţă şi singura legătură pe care am făcut-o a fost cu fluturatul caraghios al urechilor sale în timp ce alerga. Nu a mai trecut mult şi au apărut alţi doi căţei, doi pui de ciobănesc german, cam tăntălăi, cam împiedicaţi dar niciodată despărţiţi. Pescăruş şi-a dovedit pe tot parcursul şederii noastre acolo eficacitatea în înlăturarea de pe lângă mâncarea noastră a celor doi intruşi flămânzi şi cam neciopliţi. În timp ce ea însăşi, un câine fără nici o urmă de rasă şi educaţie, îşi arăta infinitul bun simţ, neîncercând nici măcar să adulmece carnea ce îi stătea deseori la câţiva centimetri de bot.
După ce am descărcat am suferit un moment de pierdere a dreptei judecăţi şi nu am protestat în faţa propunerii lui Mircea de a mi-l fura pe Alex pentru câteva ore înapoi în Tulcea, unde avea ceva de rezolvat. Am regretat acceptul pe care l-am dat, următoarele ore petrecându-mi-le într-o căldură infernală, vorbind cu Mihaela, înjurând amândouă că nu ne-a trecut prin cap să mergem şi noi cu ei, sărind în sus la fiecare zgomot de motor de barcă şi încercând să număram, fără ceas, orele scurse de la plecarea lor.
În cele din urmă am hotărât să mă răcoresc, şi la propriu şi la figurat, printr-o baie în Dunăre. În clipa în care mi-am băgat coada în apă şi am început să mă bălăcesc, cu acel peisaj mirific în jur, am uitat de toţi nervii şi am tras iarăşi puternic în piept bucuria. Astfel de momente sunt cele care ne amintesc că suntem o parte mică dar vie din lumea înconjurătoare. Apa rece în jurul corpului încins, soarele pârjolindu-mi pielea care ieşea din când în când la suprafaţă, ciripeala şi foşnetul din copaci, toate erau stimuli pentru simţuri, pentru fiinţa mea vie, aflată în contact cu natura, cu fericirea.
Eram încă în apă când i-am văzut venind. Am ieşit repede ca să nu îi încurc la “parcat” sau priponit barca de copac. Alex era căţărat pe botul bărcii, rumenit deja de soarele puternic. M-am uitat la el simţind din nou cât de mult îl iubesc pentru chipul lui luminos, pentru felul în care se uita la mine, pentru cât de dor îmi fusese de el în cele doar trei ore cât lipsise şi pentru sfera care o completa acum, în sufletul meu, prezenţa lui. Bineînţeles ca m-am prefăcut puţin supărată, ca altădată să nu se mai irosească nici măcar o secundă din timpul fericit pe care l-am fi putut petrece împreună.
După ce au mâncat, Alex şi Mircea au hotărât să facă încă o treabă de băieţi şi anume să meargă la vânătoare de râme. De data asta nu i-am mai lăsat să scape şi am plecat şi eu cu ei. Mă simţeam oarecum vinovată că o lăsam pe Mihaela să se lupte singură cu puii pe care aveam să îi facem la grătar seara, dar eram hotărâtă să nu mai las încă o ora să treacă pe lângă mine şi Alex, separaţi. Am sărit din nou în barcă şi am pornit către locul cu pricina. După ce am intrat pe un canal mai mic şi ticsit cu vegetaţie am ajuns la o intersecţie de canale şi am oprit lângă un câmp mlaştinos. Eu m-am aşezat pe o bucată de pământ uscat iar bieţii bărbaţi au intrat în mocirlă şi au început să o răscolească în căutarea acelor fiinţe hidoase la care nici nu aş fi putut să mă uit! În timp ce ei se murdăreau până la coate cu noroi eu priveam soarele care se pregătea să apună şi ascultam respiraţia baritonala a pământului răscolit de lopată.
La întoarcere am oprit şi am cules lemne pentru focul planificat. Când am ajuns se întuneca iar din curtea vecină se auzeau bocetele unei localnice a cărei viţică se pierduse sau fusese furată. Nu îmi venea să cred că aud aşa ceva în secolul acesta şi am avut un moment în care am simţit că în acele locuri timpul stă pe loc.
Când am aprins focul era deja un întuneric gros, genul acela de noapte fără lună. Singurele surse de lumină în jurul şi în interiorul casei erau o lanternă şi o lampă cu gaz aşa că ne-am dat seama cu greu dacă carnea era făcută sau nu. Între timp pielea noastă era grav atacată de către ţânţarii atât de mulţi la număr încât dacă îţi fluturai mâinile prin aer te loveai de o pânză de nenorociţi! Am pregătit masa în bucătărie pentru a mânca cel puţin în linişte, salvaţi de tehnica modernă de înlăturare a ţânţarilor – spirala salvatoare!
Nici nu mai ţin minte când am adormit odată ajunsă în cameră. Un somn sănătos m-a lipit de pat până la cântatul cocoşilor, când căldura şi o anumită nevoie m-au trezit. Încercând să nu mă dezmeticesc de tot m-am dus la fratele renegat din curte şi, cu ochii încă pe jumătate închişi, m-am stercurat înapoi în pat. Deschisesem geamul la cameră şi un aer curat îmi gâdila în mod plăcut somnul dulce de dimineaţă. Şi ca nu cumva acest moment să atingă perfecţiunea, plăcuta adiere a vântului gâdila şi geamul, închizându-l şi deschizându-l, speriindu-mă cu un pocnet de fiecare dată. Negăsind nici o soluţie de cum aş putea să opresc acest zgomot m-am hotătât să încep ziua.
La micul dejun am mâncat cu poftă pâine de vatră adusă de o bătrânică măruntă şi sfioasă, cea care cu o seara înainte îşi bocea amar viţica. Apoi ne-am pregătit pentru o zi de pescuit. De două tipuri de bărbaţi m-am ferit eu: microbiştii şi pescarii. Însă aici aversiunea mea se mai îmblânzise, pentru că în astfel de locuri pescuitul îşi avea rostul şi farmecul lui, ce altceva puteai să faci la urma urmei pe atâta apă? Şi iată-ne din nou la bord, respirând vânticelul din faţă prin toţi porii, admirând peisajul şi încercând să înregistrez cât mai mult din el. Am cercetat cu binoclul un pelican, am intrat pe canale, şi în cele din urmă am găsit un loc mai liniştit unde Mircea a început să pregătească undiţele. Eu îmi pregăteam pielea pentru dogoarea soarelui de prânz simţindu-mă oarecum snoabă în timp ce mă dădeam cu o cremă de protecţie. Gestul meu parcă nu îşi găsea locul în toată simplitatea vieţii de acolo, în sălbăticia naturii dar cum ştiam că natura pielii mele e mult prea sensibilă ca să înfrunte un soare nemilos, a trebui să aleg între a zace arsă toată ziua următoare sau a mă simţi snoabă. Şi am hotărât că snobismul nu e un lucru chiar aşa rău când e vorba de pielea ta. Iar cum acesta se ia, ceilalţi mi-au urmat exemplul şi sfatul. În cele din urmă nu eram cu toţii decât nişte orăşeni deghizaţi, sensibilizaţi de toată mizeria şi poluarea Bucureştiului, de toate hainele care ne acoperă zi de zi, de toate zidurile care ne înconjoară, îndepărtându-ne chiar şi de lumina soarelui.
Am stat şi m-am bucurat din nou de apă, de soare şi de culorile sidefate ale peştilor zbătându-se în aer. Iar când ne-am întors acasă a fost numai pentru a pleca din nou, în alt loc unde se putea pescui somn. Somn nu am pescuit însă Moş Ene mă cam trăgea de ochi. Aşa că atunci când am ajuns din nou pe mal, deşi era imposibil de imaginat că voi refuza să mănânc peşte, am renunţat la masă şi am preferat să mă retrag cu iubitul meu în cameră, să ne unim trupurile pârjolite de soare şi apoi să adormim ca două animăluţe obosite …de căldură, de apă, de atâta dragoste.
În ziua următoare intrasem deja în atmosfera acelor locuri. Chiar dacă urma să dăm din nou cu nasul de Bucureşti nu îmi păsa, simţeam că timpul e la dispoziţia mea şi că o să treacă încet, numai ca să îmi facă mie pe plac. Aşa că, renunţând din nou la mâncat peşte am plecat la pescuit. Am poposit de data asta, spre norocul pielii mele aflată la limita pericolului de a fi arsă, pe o bucată de uscat unde eu m-am ascuns repede la umbra unui copac uriaş, lipindu-mă de pământ, lăsându-mă din nou în voia lenei fără de pedeapsă. Nu peste mult timp s-a întins şi Alex alături de mine. Trupurile noastre, în contact cu pământul, îşi manifestau instinctiv dorinţa de a se lăsa pradă naturii în forma ei cea mai pură şi mai spontană. Dar cum urma de civilizaţie din noi ne împiedica să ne manifestăm, am preferat să ne privim şi să lăsăm doar imaginaţia să zburde.
Când am plecat de la locul de pescuit, am poposit pe terasa unui viitor hotel de lux, situat paradoxal acolo unde credeai ca aceste spaţii nu îşi pot găsi utilitatea. Acela a fost primul proiect ce a distrus sălbăticia şi farmecul locului, ştiu că acum numărul pensiunilor din zonă a crescut şi sunt sigură că, dacă ne-am întoarce acolo, ceea ce ne-a rămas în amintire ar fi de neregăsit.
Aceste amintiri au fost menţionate în capitolul II al jurnalului Un pas înainte
Impresii scrise de: Roxana
Perioada călătoriei: 1999
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!