N-am venit în Oman pentru plajă sau pentru a sta cu un cocktail cu nume erotic în mână, pe un șezlong cu vedere la culorile minunate ale Oceanului Indian. Ca să păstrez adevărul geografic, e vorba de Marea Arabiei, parte din ocean, dar recunosc turcoazul pe care l-am admirat și în Zanzibar, e același, indiferent cum i se spune. Dincolo de Muscat sunt mai multe golfuri pitorești, un fel de fiorduri, cu plaje mici și sălbatice, ne anunță Maymunah neridicându-și ochii din ghidul care pare să i se fi lipit de mână încă de la decolarea spre Oman. Suntem la micul dejun, ea și Aladin tocmai s-au întors de la piața de pește din oraș, unde au fost pentru fotografii, nu pentru aprovizionare. Aladin a venit foarte încântat de felul în care l-au invitat toți să vadă și să fotografieze cele mai impresionante capturi. Printre îmbucături și impresii, ne gândim cum să profităm cât mai mult de a doua zi în Oman.
Înainte de orice, știu că trebuie să ajungem la marea moschee a sultanului, Sultan Qaboos Grand Mosque. Eu am mai văzut-o și știu ce impresie puternică poate lăsa asupra oricui, atât prin dimensiuni, cât și prin rafinamentul tuturor detaliilor. La exterior, în spațiile generoase ce înconjoară și formează întregul complex, predomină un crem deschis, luminos. Deși am văzut ceva autocare și mașini în parcare, e loc suficient pentru 20.000 de suflete, așa scrie în ghid, cu nota că turiștilor li se permite vizita doar până la ora 11 dimineața. Majoritatea pășim în liniște, reduși la tăcere de dimensiunea monumentului, de combinația interesantă între modern și tradițional, de frumusețe sau poate cuprinși de alte sentimente, greu de descris în cuvinte.
Femeile intră acoperite, nu se permit șaluri alunecătoare, doar bluze cu mânecă lungă și fuste lungi, altfel nu se poate. Cerberii veghează neînduplecat la porți, vorba lui Karim. Iar Maymunah și Fadilah trebuie să-și cumpere rochii de la magazin, ca să poată intra. Sandalele se lasă în dulăpioare special create pentru a nu sta împrăștiate peste tot, cum am văzut prin alte părți. Umblu desculță, savurând senzația pe care o simt tălpile mele în contact cu marmura lucioasă de la exterior. Parcă totul ar fi o oglindă pentru suflete curate, notez în jurnalul meu, impesionată de strălucirea din jur. Interiorul nu e nici el mai prejos. Mă refer mai ales la spațiul de rugăciune al bărbaților, cel destinat femeilor e mult mai mic. Câteva cifre te pot ajuta să înțelegi: covorul de 60×70 de metri și 150 de tone a fost confecționat de 400 de femei din Iran timp de patru ani, uriașul candelabru cu cristale Swarovski are 14 metri înălțime și a fost unul dintre cele mai mari din lume, până la apariția altuia care l-a întrecut, în Qatar. Dacă tot ansamblul nu ar fi atât de frumos, probabil că pe buzele mele ar apărea cuvântul grandomanie. Dacă țara ar suferi de sărăcie și lipsă de educație și aș vedea atâta opulență, poate că pe buzele mele ar apărea cuvântul nedreptate. Dar Oman este diferit și moscheea asta vorbește altfel cu mine, într-o limbă universală a nevoii de frumusețe, exprimată acolo unde omul are nevoie să se liniștească și să se elibereze de presiunile unei lumi întoarse pe dos. Pur și simplu nu vreau să întorc medalia și să văd cealaltă față, a fanatismului. Nu acum, nu aici.
Click pe imagini pentru a intra în galerie
Ieșim aproape împinși de la spate din grădini. Am ajuns târziu și am avut prea puțin timp la dispoziție. E cazul să ne revenim și să căutăm plajele acelea boeme din gofuri, de care povestea ghidul citit de Maymunah. Hărțile și gps-ul nu ne ajută foarte mult. Nici acum, în timp ce scriu, nu găsesc numele plajelor pe care presupun că am ajuns, iar ghidul lui Maymunah a fost rătăcit undeva spre finalul călătoriei. Cert e că ne suim în mașini și coborâm atunci când un ochi de apă limpede ne atrage mai tare.
Pe una dintre plaje vântul bate cam tare și sunt valuri. Bărci de pescari sunt aliniate în fața unor căsuțe mici, dar proprietarii lor nu sunt acolo. Cu o singură excepție, un localnic, orb și cu mințile rătăcite prin alte lumi, care se ține după noi cântând. E inofensiv, nu interacționează cu noi și nu ne cere nimic, nici nu cred că s-ar pricepe să spună ceva în altă limbă decât a lui. Dar se mișcă după noi și se așază unde ne așezăm și noi. În cântecul lui aud povestea unui pescar care s-a îndrăgostit de fiica unui vizir și care, fugind împreună pe mare, a fost prins și lăsat în viață doar de lacrimile acesteia, cu condiția să nu se mai vadă niciodată, garanție pentru asta fiindu-i darul vederii.
Nu stăm mult și ne mutăm în alt golf, un loc din care marea tocmai s-a retras, lăsând în urmă o peliculă fină de apă în care se oglindesc stâncile din jur și un vas mai mare din lemn, abandonat. Aici chiar nu e nimeni, doar câte o mașină mai apare foarte rar, oprește puțin pentru a admira peisajul, apoi pleacă mai departe.
De când am parcat mașinile am văzut agitația care s-a produs la nivelul nisipului. Colonii întregi de crabi se ascund în găurelele care sunt peste tot, dispărând ca prin minune de fiecare dată când ne apropiem de ei sau când facem o mișcare. Specimene mai mari întâlnim și prin apa mică, în care poți merge oricât fără să devină adâncă. Zobeida se sperie de cleștele lor și vrea destul de repede afară, în timp de Aladin îi fotografiază încântat. Ies cu ea și îmi iau carnețelul de schițe. Seherezada e mai degrabă un povestitor, decât desenator, vreau doar să încerc să-mi întipăresc imaginea golfului în memorie, iar desenul e o metodă foarte bună pentru a studia cu atenție detaliile și a le imortaliza. Pe hârtie nu-mi iese nimic memorabil, cu siguranță. Dar momentul trăit făcând asta valorează mai mult decât orice altă experiență pe o plajă exotică din lume. Desenez golful, apoi ambarcațiunea abandonată, îmi place forma ei. Când stau nemișcată, crabii ies și foiesc în jurul meu, cu zecile sau sutele. Cum îmi mișc un picior, cum dispar și totul încremenește, de parcă n-ar fi trecut picior de ființă pe acolo de ceva secole.
În timp ce eu mă răsfăț desenând, restul grupului pregătește prânzul, folosind drept masă o barcă nouă de pescar acoperită cu o platformă. Fetele contribuie și ele. Să le vezi cum arătau, cu cuțitul în mână și cu cărțile de citit alături, îmi povestește distrată Amina. Aladin dă ce e mai bun din el și combină ingredientele într-un fel de salată memorabilă, alături de care pune chapata cumpărată de dimineață de la brutăria din cartier. E poate că cea mai delicioasă și pitorească masă din toată excursia, savurată acolo, în picioare, în golful cel pustiu aflat la doi pași de șosea. Iată adevăratul artist, nu eu cu mâzgălelile mele. Deși opera lui a fost înghițită, impresia trăiește încă.
Până la apus mai conducem prin sate și zone rurale în care Seherezada se simte ca la ea acasă. Casele sunt mici palate albe sau cel mult în nuanțe armnioase cu peisajul din jur. Pe acoperișuri se văd recipiente mari din plastic pentru apă, dar nu oricum, ci în formă de turnulețe crenelate. Ritmul vieții e altfel acolo, rar vezi câte un om pe stradă, dacă nu ai observa mașinile parcate sau rufele întinse la uscat, ai putea crede că ai nimerit în locuri abandonate. În Wadi Mayh un geolog ar fi probabil foarte fericit. Pe stânci se pot citi cu ochiul liber mișcările pământului, din felul în care plăcile s-au răsucit, întors și contorsionat. Caprele și măgărușii se cațără pe feliile de piatră care trosnesc sub copitele lor, iar locuințele se învecinează cu livezi de curmali, în aceeași liniște și senzație de părăsire.
Ne grăbim să prindem apusul la Qantab, un alt sat de pescari așezat între stânci franjurate și un golf boem. Ne oprim în mijlocul șoselei pentru a face câteva fotografii de sus și a surprinde combinația uluitoare de culori, dar și modul în care satul, șoseaua, muntele și marea alcătuiesc un ansamblu pentru care merită să lași orice oraș în urmă.
Azi noi am lăsat Muscatul în urmă și am preferat să descoperim cărările mai puțin bătute din apropierea capitalei. În anii ’80, o corabie arabă construită în totalitate după metoda medievală părăsea portul din Muscat la cârma unui explorator și scriitor irlandez, refăcând traseul legendarului Sindbad. Dar asta e o poveste aparte pe care Șeherezada ți-o spune în articolul următor.
Personaje
Seherezada (Roxana), Zobeida (Petra) și Aladin (Alex)
Amina (Ami)
Fadilah (Flavia), Karim (Catalin) și Maymunah (Mihaela)
Va urma.
Text: Roxana Farca
Foto: Roxana Farca şi Alex Farca
Pentru mai multe detalii legate de organizarea unei vacanțe în Oman, citește:
Oman – itinerariu și sfaturi practice
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
