Poveștile Seherezadei din Oman – Jocurile memoriei

Seherezada s-a așezat la biroul ei din insulă. Se aud doar uguitul porumbeilor și tastele computerului, cele din urmă într-un un ritm ezitant și cu pauze cam mari. Un ropot sacadat, pe aceeași notă, indică dispariția rândurilor care nu și-au câștigat dreptul de a dăinui. După o altă pauză, bătăi voioase marchează începutul unei noi partituri, în cuvinte ce par să cânte și să se instaleze mai ferm și mai confortabil în memoria computerului. Dincolo de geamul care a tras aer în piept și a rămas încremenit așa, pentru a apăra intimitatea camerei de la etajul șapte, se văd blocuri înalte, mașini parcate în poziții nefirești și maldăre de zăpadă ce și-au pierdut de mult puritatea și care, cu un mare efort de imaginație, ar putea fi comparate cu nisipurile arabe. Ce departe sunt de Oman, își spune Seherezada. Știe deja că memoria poate interpreta realitatea, remodelând amintiri și amestecând observații cu sentimente în cele mai interesante moduri. Îi place jocul acesta, o inspiră în depănarea poveștilor pe care încearcă să le scrie. În cele două călătorii prin Oman a văzut cum același loc i s-a înfățișat în două chipuri diferite, în funcție de compania sau momentul în care l-a vizitat. Încă de atunci, de când înota prin apele verzi ale canionului Wadi Shab, a știut titlul acestei povestiri: Jocurile memoriei.

Tărâm al apelor și amintirilor prețioase, deschide-te!

Wadi Bani Khalid

Mașini mari de teren stau aliniate ca la expoziție, albe și impecabile, în parcare. Familii de omanezi mișună pe lângă ele, descărcând ustensile de grătar și lăzi frigorifice. Când am ajuns data trecută pe aici nu era atâta lume, spun celorlalți, privind îngrozită la bazinele naturale cu ape verzi, devenite deodată un mare ștrand în care toată lumea sare și se bălăcește. Afară e foarte cald și șocul aglomerației îmi dă atât de tare în cap, încât nu-mi mai doresc decât să găsesc un loc la umbră, unde să stau și să citesc, refuzând realitatea schimbată care îmi bruiază amintirile frumoase pe care le aveam din acest loc. Îi invidiez puțin pe Aladin, Amina, Maymunah, Karim, Zobeida și Fadilah, nu par deloc afectați și se pregătesc în grabă să se dezechipeze pentru o baie răcoroasă într-un cadru natural deloc plictisitor. Afișe mari roagă vizitatorii să păstreze decența și tricourile, chiar și în timpul îmbăierii. Să nu uităm că suntem într-o țară musulmană în care nici femeile nu umblă neacoperite, nici bărbații nu conduc mașinile lor șmechere în maieuri perforate. Mi se pare destul de normală cererea lor, dar, la o scurtă privire în jur, nu pot să nu observ o sumedenie de turiști care par să nu poată citi în engleză, deși vorbesc limba. Îmi refugiez privirea în carte, ridicând-o doar din când în când, ca să particip măcar cu ochii la bucuria fetelor care se aruncă de pe stânci în apă. Știu că voi fi interogată ai văzut cum am sărit, ai văzut? și nu-mi place să mint.

Restaurantul de lângă ștrand, pardon, canion, are un meniu fix destul de scump și mâncarea nu arată chiar așa cum aș vrea să arate. Ceilalți sunt înfometați, după drum și bălăceală, dar consimțim că vom căuta ceva pe drumul spre Sur, un birt cu mâncare ieftină și delicioasă, cum am tot avut ocazia să încercăm. Nici nu plecăm bine că un restaurant pakistanez ne iese în cale. Mâncăm mult, bine și ieftin, iar la final ne dăm acordul să facem o fotografie cu chelnerii, fericiți că au avut străini cu dare de mână la masă.

Wadi Shab

După eșecul pe care memoria mea l-a înregistrat ieri, îmi pun toată speranța în Wadi Shab. Data trecută, când am fost pe acolo, eram numai noi și încă cel mult doi americani pe care i-am întâlnit pe drum și ne-au jurat că merită să înotăm până la peșteră. ”Abia am intrat în Wadi Shab şi simt deja că e cel mai frumos loc din Oman, chiar dacă nu ştiu ce experienţă fantastică mă aşteaptă.” Așa începea povestea mea, cu aproximativ un an înainte.

Parcăm, apoi plătim luntrașul care ne trece dincolo, pe celălalt mal, ca într-un ritual egiptean. Poteca pare liberă, valea largă care se deschide în curând e așa cum o țineam minte, drumul îngust care începe să urce pe lângă stânci, lăsând loc în adâncime pentru ochiuri de apă limpede, e la fel. Recunosc forme în piatră, reflexii, străluciri, culori. Nu suntem singuri, dar nici nu pare că ne împiedicăm de mulți alții, cei pe care îi întâlnim și îi salutăm entuziast. Câțiva turişti sar de undeva de pe o stâncă, în dreptul unui semn care interzice săriturile. Psihologia inversă funcționează și la adulți, din păcate. Un grup mare și vesel de voluntari, tineri, bronzați și americani, se întoarce din adâncul canionului purtând saci mari plini cu rămășițele…. au, oare ce surpriză ne așteaptă? mă întreb. De unde au strâns atâtea gunoaie?

Pe măsură ce ne apropiem de punctul de maxim interes, locul din care nu mai poți continua decât înot, până la peșteră și cascadă, zarva crește și oamenii apar în număr tot mai mare. Pe malul bazinului ce se pierde printre stânci, adâncindu-se, sunt multe genți, prosoape și personaje fel de fel, de la localnice gata de baie îmbrăcare din cap până în picioare, până la europeni sau americani în șlapi și slipi înflorați. Dar peisajul e la fel de frumos pe cât mi-l aminteam. Ca și acum un an, decid că putem lăsa tot bagajul pe mal și îi sfătuiesc pe ceilalți să nu-și abandoneze sandalele, le vor fi de folos pe câteva porțiuni uscate, pline de pietricele ascuțite. Țin minte că avem de traversat trei bazine care se adâncesc treptat până când nu mai știi unde e fundul, apoi te apropii de un mal sau de o trecere peste pietre, ieși afară și intri din nou în apă. Detaliile și formele nu-mi mai sunt atât de cunoscute pe cât mă așteptam. E prea multă lume, unii înoată, alții sar, sunt cupluri sau familii cu copii și căței, tot ce vrei și ce nu vrei. De la atâta agitație, apa din care altădată aș fi simțit că pot să beau s-a tulburat și a căpătat un aspect verde lăptos.

Surpriza cea mai mare pe care o am este că nu recunosc deloc locul din care se intră în peșteră. Deloc. Stau uimită între pereții înalți de stâncă și caut din priviri piatra pe care ne-am ridicat atunci și am chibzuit, dacă să ne facem curaj să trecem dincolo sau nu. Nivelul diferit al apei și intensitatea schimbătoare a emoțiilor mele mi-au șters amintirile corecte, înlocuindu-le cu un peisaj pe care nu-l mai regăsesc. Nu înțeleg cum am reținut atâtea detalii și tocmai acum, când am ajuns la punctul culminant, memoria se joacă cu mine. Nu uit însă că am avut peștera din stâncă aproape doar pentru mine. Că mi-a fost foarte frică atunci când a trebuit să-mi strecor capul prin spațiul îngust de trecere, dar că, odată ce m-am aflat în burta stâncii în care se rostogolea viguros o cascadă, ca într-un căuș de palme ce încearcă să prindă apă iute de pârâu, am crezut că sunt cel mai norocos călător de pe pământ. Aș fi vrut să retrăiesc acest sentiment, aș fi dat orice pentru asta. Dar intrarea în peșteră e o negociere permanentă cu cei care ies sau cei care intră, neținând cont că nu este loc pentru două persoane, iar căușul feric din amintirile mele e plin ochi cu turiști care fac demonstrație de mușchi și concurs de vocalize, în timp ce se ridică în sus pe cascadă, cu ajutorul unei frânghii, pentru a se arunca înapoi în apă. Strigăte tarzanice se lovesc, amplificându-se, de pereții apropiați. Mă grăbesc spre ieșire, simțind că mă sufoc de ciudă și de lipsă de spațiu.

După atâta plimbare și după o zi întreagă pe care am petrecut-o în canion, foamea noastră atinge proporții alarmante. Nasol e că în drumul nostru totul e închis, omanezii se odihnesc, înainte de festinul de seară. Într-un oraș foarte mic găsim un Coffee Shop, unde golim la propiu oalele, intrând în bucătăria oamenilor ca să vedem ce mai au comestibil și cumpărând tot. În timp ce savurăm bucatele cu arome indiene, copii cu ochi negri se opresc în dreptul tarasei, studiindu-ne curioși, iar o capră ne face curte sperând să pice ceva și la ea. Nu are noroc, dar măcar noi ne-am liniștit, acum putem să căutăm un loc de cort, pe plajele albe din apropiere.

White Sands

În apropiere de Finns se află nisipurile albe, locul în care am decis să dormim cu cortul, direct pe plajă, plătind doar taxă de admirație apusului și răsăritului. Suntem noi și valurile, în sfârșit un loc izolat, așa cum îmi doream.

În timp ce suntem ocupați cu montarea corturilor, două mașini cu localnici având o înfățișare rebelă opresc și se uită lung la noi. Muzica duduie în difuzoarele mașinilor de teren și un fior rece îmi trece pe spate. Oare le-am ocupat locul lor preferat? Oare se pregătesc de o petrecere și vom avea surprize la noapte? Ne vedem totuși de treabă și la fel fac și ei, instalându-se în altă parte a plajei, destul de departe de noi. Nu fac gălăgie și nu le simțim deloc prezența, mă simt și prost că i-am judecat pripit. Când terminăm cu corturile, Aladin și Karim pleacă în recunoaștere și fac rost de lemne de foc și de o șaorma caldă, din satul apropiat. Fadilah și Zobeida se ascund într-o mașină și șușotesc secrete doar de ele știute. Eu, Amina și Maymunah împărțim un cearceaf, bucurându-ne de aerul cald și umed al nopții, de foșnitul oceanului și de stelele puzderie ce ne sunt baldachin pentru cea mai frumoasă noapte în Oman.

Ce poate fi mai plăcut decât să adormi și să te trezești pe muzica valurilor, iar dimineața să ai, la micul dejun, o portocală imensă ce iese din mare și o baie înspumată și sărată, pregătită doar pentru tine? În spate munții se înroșesc, în față marea trece de la nuanțe întunecate și calde la cel mai proaspăt turcoaz. Sunt multe scoici albe, pe care le-aș culege și le-aș face podoabe, la mal pescărușii își iau micul dejun, iar nisipul alb strălucește din ce în ce mai tare, pe măsură ce soarele începe să se lipească, fierbinte, de piele.

Contemplarea mea e întreruptă de zgomotul mașinii de gunoi. În acest colț izolat de lume (oare pentru cât timp și pentru ce memorie?), un tomberon așteaptă pe plajă pentru a fi folosit de cei care caută oaze de liniște. Nu toți îl folosesc, o privire atentă îmi arată de ce e nevoie de tineri voluntari americani. Dar îmi alung asta din minte și prefer să plec fixându-mi în amintire culorile răsăritului și albul trandafiriu al nisipului.

Mă întreb, până la o următoare revedere, ce alte feste îmi va juca memoria?


Mai multe fotografii poți găsi în galeria lui Alex de pe ID Studio (click pe imagine).

Pentru mai multe detalii legate de organizarea unei vacanțe în Oman, citește:

Oman – itinerariu și sfaturi practice

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.