Abia am intrat în Wadi Shab şi simt deja că e cel mai frumos loc din Oman, chiar dacă nu ştiu ce experienţă fantastică mă aşteaptă. Mai întâi traversăm cu barca un mic lac, mergem puţin printr-o vale largă, străjuită de stânci, apoi poteca începe să urce şi să se îngusteaze, pietrele se albesc iar apa care curge prin canion capătă culoarea turcoazului dintr-un inel pe care nu l-am avut. La prima mea întâlnire cu Orientul m-am oprit în faţa vitrinei unui magazin cu bijuterii şi am văzut un inel. Culoarea pietrei sale, pe care o ţin minte şi acum, era exact culoarea apei pe care o văd curgând liniştită la picioarele mele. Sunt deja destul de sus pe stâncă, păşind pe sub bolta săpată în aceasta, ţinându-mă strâns de mână cu frica mea de înălţime. Mă gândesc că am văzut suficient şi că aş putea să mă opresc aici, dar curiozitatea este mai puternică decât frica. Ahmed e mult în faţă şi noi sărim din piatră în piatră, încercând să înţelegem pe unde trebuie să o luăm şi cât mai e până la capăt. E prima zi înnorată de când am venit în Oman, o binecuvântare pentru o astfel de plimbare – chiar şi aşa aerul e destul de umed şi m-am încălzit destul de bine de la mers şi echilibristica pe pietrele ce alcătuiesc o mare albie secată. Ferească Domnul ca stropii de ploaie pe care îi simţim din când în când să se transforme într-o ploaie adevărată şi să fim nevoiţi să aflăm pe pielea noastră ce se întâmplă când au loc inundaţii în Oman. Vedem asta foarte bine după întoarcerea acasă, când Ahmed ne trimite fotografii cu potopul ce a venit după noi. Acum e destul de îngrijorat, se poate vedea pe faţa lui. El e foarte conştient şi ce înseamnă ploaia, dar şi că ultima barcă ce ne poate duce înapoi, la malul pe care am lăsat maşina, e la ora 5. Ar fi bine să ne încadrăm în timp.

Traversarea cu barca spre Wadi Shab
Traversarea cu barca spre Wadi Shab
Oman_8503
După traversare
Intrarea în Wadi Shab
Intrarea în Wadi Shab
Oman_8527
Apele verzi
Oman_8535
Poteca

În cele din urmă ajungem şi la momentul în care trebuie să înotăm. Caut o stâncă după care să mă ascund, măcar parţial, pentru a-mi pune costumul de baie. Sunt îngrijorată ce vom face cu bagajele dacă plecăm toţi înot mai departe. Ahmed nu ne-a prevenit şi am la mine tot, de la tabletă, bani şi acte, aparat foto, totul în rucsac.

– De ce nu le-ai lăsat în maşină? mă întreabă el mirat, cu zâmbet inocent.

– De ce nu ne-ai spus mai multe despre ce şi cum urmează să facem? răspund eu tot printr-o întrebare, la care oricare ar fi răspunsul decizia mea e clară. Mă duc să înot şi asta e, rucsacul rămâne pe mal, în voia lui Allah.

Apa e limpede, uneori foarte adâncă, alteori prea mică, din când în când ieşim chiar şi trecem pe picioare dintr-o „piscină” naturală în alta (aha, de aceea mi s-a spus să nu-mi las sandalele pe mal!). Din ultimul bazin pleacă un tunel cu sclipiri verzi, către necunoscut. Ahmed ne îndeamnă să mergem să vedem şi ne descrie un loc de vis, care ne aşteaptă dincolo de tunel. Adriana şi Ligia încearcă să treacă pe sub stâncă, prin bolta îngustă care lasă doar capul să respire, dar se întorc uşor speriate. Adriana are ceva frică de spaţii înguste, Ligia nu vrea să înainteze singură. Eu tocmai le-am ajuns din urmă şi decid să merg cu Ligia. Înaintăm încet, în linişte, prin spaţiul îngust pe pereţii căruia joacă lumini ca într-un ţinut fermecat. Nu durează mult, trecerea e chiar scurtă. Sunt deja cuprinsă de euforie, iar când ajung la capăt şi descopăr o grotă în care se răstoarnă cu putere o cascadă ţip de fericire. Chiui şi mă bucur şi spun într-una: nu pot să cred cât de frumos e! Pe lângă cascadă atârnă o frânghie, pentru curajoşi. Deci traseul nu se încheie aici, aşa cum credeam. N-am însă nici măcar curajul să mă apropii de cascadă, ce să mai spun de urcat pe pereţi uzi, cu viaţa atârnată de o frânghie. Nu, mulţumesc. Ieşim şi ne mai întoarcem odată, de data aceasta şi cu Adriana, care reuşeşte să-şi depăşească frica. Mă bucur la fel de tare de ceea ce văd şi mai că m-aş întoarce încă o dată, dacă nu aş şti că nu stăm foarte bine cu timpul. Data viitoare, îmi spun, data viitoare.

– Nu sunt mulţumit de felul în care arată corpul meu acum. Nu e bine nici pentru sănătate, nici pentru însurat, îmi mărturiseşte Ahmed pe drumul înapoi spre barcă.

Mă surprinde afirmaţia aceasta şi mai ales legătura pe care o face cu însuratul.

– Acum 9 luni aveam şi eu cu 8-9 kilograme mai mult, îi întorc şi eu mărturisirea şi încep să îi povestesc cum mi-am schimbat stilul de viaţă şi mi-am organizat altfel priorităţile.

– Aşa e, recunoaşte el, fac prea puţină mişcare. Toată ziua în maşină. Înainte, în satul de unde vin eu, trebuia să aduc de trei ori pe zi hrană şi fân pentru animale,de pe dealuri. Făceam multă mişcare, stăteam în natură. Acum… dar da, ai dreptate, astea sunt doar scuze, mai adaugă el râzând amar. De aceea îmi şi place să vin aici. Nu toţi ghizii fac asta, majoritatea se opresc doar la intrare, la lacul pe care l-am traversat cu barca. Îţi arată că aici e canionul şi cam atât. Dar mie îmi place să arăt mai mult, e foarte frumos şi mai fac şi eu mişcare. Chiar dacă acum patronul o să înceapă să mă sune şi să mă întrebe unde e maşina.

Suntem în întârziere, e deja ora la care Ahmed ar fi trebuit să fie în Muscat şi să returneze maşina la firmă. E ultima lui zi cu noi, e ultima noastră zi în Oman.

– Nu te stresa, îi spun, orice ţi-ar spune şi ţi-ar reproşa, astăzi ai făcut nişte oameni nespus de fericiţi, aşa că ţine minte asta.

În maşină ascultăm muzică indiană şi încercăm să dansăm. Starea de fericire nu ne-a părăsit încă, iar pe geam vedem acelaşi peisaj arid, stânci goale cu muchii tăioase, case albe îngrămădite în câte o oază plină cu palmieri, soarele care se pregăteşte să apună.

Oman_8553

Oman_8563

Odată intraţi în Muscat, chiar dacă se grăbeşte, Ahmed îşi mai ia un răgaz pentru o surpriză. Opreşte la un magazin de sucuri, ne roagă să aşteptăm şi în scurt timp apare cu patru pahare la sufertaş. Arată ceva de vis, un amestec din fructe zemoase, tăiate cubuleţe şi scăldate în suc natural, totul acoperit cu un strat de alune şi alte seminţe. Îl devorăm în maşină, în gemete colective de plăcere. Nici nu apuc să îi fac poze, pur şi simplu îmi alunecă pe gât fără vreun moment de pauză sau vreo urmă de luciditate.

Când ajungem la hotel îi propunem lui Ahmed să ni se alăture la restaurantul de pe plajă, puţin mai târziu. Ne întâlnim acolo cu el. Face parte din peisaj mai bine ca noi, sunt foarte mulţi localnici ieşiţi la masă sau la un ceai şi o shisha. Pe de altă parte noi suntem cei care ne prostim pufăind din shisha, în timp ce Ahmed ne priveşte îngăduitor. Curiozitatea noastră nu a fost satisfăcută şi tot nu ştim de ce nu este căsătorit.

– Înţeleg că e nevoie de o sumă mare de bani pentru a te căsători, fac eu o ultimă încercare. Dar totuşi, până acum, chiar nu te-ai îndrăgostit de nimeni, nu ai avut o prietenă sau pe cineva la care să ţii foarte mult?

Ca de obicei, Ahmed zâmbeşte vulpeşte şi mă aştept să îmi dea un răspuns ocolitor.

– Ba da, a fost o colegă, la un moment dat.

După care tace. Îmi dau seama că nu voi obţine mai multe detalii şi nici nu-mi doresc neapărat detalii, când adevărul iese brusc la iveală:

– De fapt, părinţii mei au ales pe cineva, o soţie potrivită pentru mine.

– Şi?

– Trebuie să reuşesc să strâng banii, trebuie să am suficienţi pentru a începe o afacere, dacă mă căsătoresc nu vreau să alerg toată ziua, vreau să stau mai mult pe acasă, pe lângă soţie şi copii. Sper doar să reuşesc asta înainte de a mi-o lua alt bărbat înainte. Ea e pregătită de căsătorie, dacă vine altcineva cu banii…

Mă uit în jurul meu, la toate chipurile masculine ce par mai întunecate în luminile slabe ale terasei. Câte doi, câte trei, discută liniştit sau stau pur şi simplu împreună, ascultând marea. La o masă, o familie mai mare joacă table şi alte jocuri, cu copii şi neveste. Nu vezi neveste singure, aşa cum pe stradă rareori vezi femei. În 5 zile cât am stat în Oman am vorbit o singură dată cu o femeie. Fetele aşteaptă să se căsătorească, iar băieţii aşteaptă să strângă banii. Între timp bărbaţii au o viaţă, socializează, călătoresc, ies singuri din casă sau stau şi ascultă marea fără să-şi facă griji că ar putea fi văzuţi şi judecaţi. Familia a ales pentru ei, familia contează cel mai mult pentru ei, iar tradiţiile se păstrează încă. Excepţiile sunt excepţii.

Înainte să zburăm din nou spre Bucureşti apucăm să dormim doar vreo trei ore în apartamentul prezidenţial pe care l-am primit. Decorul este copleşitor, iar terasa e uriaşă. De la ea se aude chemarea la rugăciune a moscheilor, transmiţându-se de la una la alta ca un ecou. Bărbaţii merg la moschee, e foarte important să se roage împreună. Femeile au voie să se roage acasă. Au voie. Un privilegiu dacă mă înţelegi.

Suntem norocoase, aşa ne spunea Ahmed, pentru că putem călători singure, ca femei. Voi încerca să nu uit asta, e poate cea mai importantă lecţie învăţată. În plus, ştiu sigur că am fost liberă să iubesc pe cine am vrut şi să îmi aleg singură soţul. Aşa cum voi fi liberă să mă întorc în Oman, oricând.

Oman_8531

Citeşte şi:

Partea 1: În ţara mamelor cu 15 copii

Partea 2: Vă respectăm aşa cum sunteţi

Partea 3: Vedem şi delfinii, Insha’allah

Partea 4: Stele şi stele

Călătoria în Oman a fost oferită de Qatar Airways. Se poate zbura la Muscat, capitala Omanului, de 5 ori pe săptămână, cu escală în Doha.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.