Gjirokastra sau Gjirokastër, în albaneză, a fost ultimul oraș în care ne-am oprit, în vacanța de vară din 2022. Am ajuns acolo cu sentimente amestecate și cu stomacurile devastate după un prânz la un restaurant cu recenzii și recomandări bune, de pe litoralul extrem de aglomerat și gălăgios al Albaniei. Din fericire tura noastă nu a fost concentrată pe litoral, am avut parte de experiențe plăcute lângă lacuri, prin munți, dar și în scurta ședere în Berat. Nu pot povesti acum toată vacanța și, dacă tot fac o întoarcere în timp, mă încumet să încep cu sfârșitul, cu Gjirokastra, locul care mi-a vindecat supărările și mi-a rămas în suflet. Și mai am un motiv: am avut o datorie pe care abia recent mi-am putut-o plăti, printr-o fericită conjunctură. Acum pot cu adevărat povesti și face cronica unui oraș de piatră.
În Gjirokastra s-au născut două personalități bine cunoscute. Primul încununează istoria recentă și dureroasă a Albaniei: Enver Hoxha, un dictator înfricoșător care a distrus țara timp de 41 de ani, până în 1985. A fost cel mai rău lucru care i se putea întâmpla Albaniei, după toate încercările și ocupațiile la care a fost supusă până la apariția „salvare” a comunismului. Las la coada articolului un rezumat istoric, fără pretenții și doar pentru curiozitatea celor care nu au știut niciodată lucrurile acestea, eu numărându-mă printre ignoranți. Trebuie știut măcar că la moartea lui Hoxha, Albania se afla în primele trei țări cele mai sărace din lume. Iar lucrurile nu au început să meargă mai bine decât după 1998.
Al doilea nume asociat orașului, mult mai drag celor pasionați de literatură, e Ismail Kadare. Autorul albanez e câștigător inaugural al Premiului Internațional Man Booker și a fost nominalizat de mai multe ori la premiul Nobel. Născut în 1936 și plecat dintre noi de foarte curând (1 iulie 2024), e scriitorul fără de care un oraș ca Gjirokastra ar pierde cel puțin jumătate din farmec.
Când am ajuns acolo nu citisem încă nimic scris de el și cunoșteam doar un citat din romanul lui, Cronică în piatră. Câteva rânduri de pe prima pagină, cunoscute și repetate peste tot, mi-au deschis ochii și am putut privi altfel una dintre cele mai fascinante așezări din Europa. Am stat doar două nopți în orașul cu acoperișuri de piatră și am plecat regretând că nu am avut cartea la îndemână, nu m-am îmbătat ca să verific teoria lui și, colac peste acoperiș, nu am prins casa lui Kadare deschisă.
Țin foarte mult să citesc un autor local atunci când călătoresc într-o țară nouă și, cum necum, treaba asta nu mi-a reușit înainte să vizitez Albania. Am revenit acasă cu sentimentul că am rămas datoare și au trecut doi ani până să primesc imboldul pentru a-mi achita această datorie, în primul rând către mine. Mai întâi a fost o provocare dintr-un grup de lectură pe care îl frecventez, pe facebook. Așa am citit Palatul viselor. Apoi am primit o comandă de ilustrație de la Observator cultural, o publicație pentru care pregătesc săptămânal ceva nou, de la începutul lunii iunie. Când am citit tema și articolul pe care urma să-l ilustrez, nu mi-a venit să cred. Era despre Kadare, o analiză abordată dintr-un unghi mai puțin obișnuit, care făcea referință la romanul Cronică în piatră și începea cu același citat pe care l-ai putut citi mai sus. Poți consulta articolul pe site, iar printre rânduri vei găsi și sper că vei putea descifra și ilustrația mea. În ea se regăsesc casele și acoperișurile din Gjirokastra, picăturile de ploaie care nu știu că vor sfârși în cisterna despre care voi povesti mai jos, ochii și privirea, o obsesie pe care Kadare a abordat-o nu doar în Cronică în piatră, ci și în Palatul Viselor sau în Firmanul orb.
Romanul Cronică în piatră este autobiografic, o mărturie a unor vremuri și obiceiuri pe care nu le mai putem cunoaște în mod direct acum. E narat cu vocea copilului care trăiește atât întâmplările de zi cu zi, cât și ororile războiului și succesiunea ocupațiilor (ba sunt grecii, ba italienii, ba nemții) cu o inocență și un umor pe care autorul le stăpânește într-un mod miraculos. Ploaia, cisterna, aeroportul, avionul, femeile tinere și frumoase, bătrânele, bârfele, prejudecățile, cărțile greu obținute, tunul din cetate, mâna unui pilot englez, toate acestea și multe altele devin personaje cu care copilul interacționează așa cum numai la vârsta aceea este posibil, iar descrierile și scriitura în sine te fac să nu vrei să dai prea repede pagina, să nu cumva să dispară magia. Casa e și el un personaj important, romanul lui Kadare amintindu-mi de Ioncenții Ioanei Pârvulescu, altă carte pe care am adorat-o tocmai prin abilitatea de a aborda subiecte serioase și grele cu naivitatea și simplitatea unui copil.
Casele din Gjirokastra sunt și în prezent personaje, nu poți să privești orașul cățărat pe culmi fără să nu observi asta. Urci pe străzile abrupte și descoperi locuri care îți amintesc de viața de altădată. Aparținând secolului 19, locuințele istorice se încadrează în diverse clasificări, în funcție de numărul de aripi și puterea financiară care au avut-o proprietarii lor. Structura lor e asemănătoare, diferite sunt doar dotările, ca la mașini. La parter era găzduită cisterna (muslluku), acolo unde se aduna ploaia colectată de pe acoperiș. Cu cât cisterna era mai mare, cu atât creștea statutul familiei respective. Etajul sau etajele de sus (maxim două) erau pentru locuit. Camera principală, camera de iarnă, avea șemineu (oxhacu), dar nu era singura încălzită. Numărul de hornuri și ferestre erau alt indicator al bogăției. Musafirii erau primiți într-o cameră separată (oda e miqve), întotdeauna cea mai frumoasă din casă. Pereții pictați, plafonul de cele mai multe ori din lemn sculptat, ferestrele colorate, totul trebuia să onoreze ocaziile speciale, cum ar fi aranjamentele de căsătorii și ceremoniile în sine. Elementele decorative de pe pereți aveau simbolistica lor, de exemplu rodia și florile de rodie aduceau noroc copiilor, iar doi trandafiri pe tavan semnificau faptul că sub același acoperiș locuiește un cuplu. În camera de oaspeți mai erau niște panouri din lemn, dincolo de care puteau să stea ascunse femeile care de cele mai multe ori nu erau implicate în discuții și treburi bărbătești.
Sus de tot e Casa Zekate, o mini-cetate sau casă turn cu patru etaje, cea mai vizibilă din Gjirokastra, construită între 1811-1812, un cadou de la Ali Pasha pentru Bequir Zeko. Pe un panou uzat cu informații, din interior, scrie că într-o parte a casei locuiește încă aceeași familie. În ghid ești atenționat că nu are program de vizitare, dar poate ai noroc, sunt niște bătrâni care se află mereu prin preajmă (adevărat, cel puțin în 2022). Camerele au toalete și hamam. Camerele de iarnă de la etajul trei au geamurile mai mici decât camerele de vară, mai spațioase, de la etajul patru. Tot acolo, între cele două turnuri sau aripi de casă, se află un balcon acoperit cu divan, locul în care se odihnea bătrâna casei sau de unde stăpânul supraveghea împrejurimile. Iar priveliștea este absolut încântătoare, aș vrea să îmbătrânesc așa, privind munții, norii și ploile care vin și trec.
Puțin mai jos e Casa Skëndulaj, confiscată de la familie în 1984 și returnată în 1992. Cisterna de aici are o capacitate de 130.000 de litri, casa are 64 de ferestre în total, nouă coșuri și șase toalete, asemănătoare cu toaletele turcești, dar totuși, pentru timpuriul secol 19 nu era chiar puțin.
Mai e muzeul etnografic, găzduit de casa în care s-a născut Hoxha. Clădirea originală a fost distrusă de incendiu și reconstruită pentru a expune obiectele specifice și tradiționale ale caselor din Gjirokastra. Fotografierea nu era permisă (nu mai știu de ce, dacă exista vreun motiv), nu țin minte nici să mă fi impresionat foarte tare ca expoziție, cred că experiența vizitării celorlalte două case a fost mult mai relevantă.
Și casa lui Kadare a fost distrusă de incendiu și, conform informațiilor de pe internet, e foarte frumos refăcută și amenajată, din păcate nu am avut noroc să o găsim deschisă. Nu știu de ce era închisă. În Albania industria turismului e încă într-o fază la fel de naivă ca vocea naratorului din carte. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu astfel de orașe, precum Gjrokastra sau Berat, dacă nu ar fi fost incluse în UNESCO și nu ar fi fost protejate. Cel puțin pe hârtie, cum scrie în ghidul pe care l-am consultat, casele tradiționale din Gjirokastra sunt sub protecție strictă și sunt incluse într-o zonă a orașului considerată muzeu. Ce se va întâmpla în realitate, nu știu. Unele au mai fost salvate de transformarea lor în superbe hoteluri. Restul țării ne-a demonstrat pe viu că entuziasmul în construcții e mare, iar estetica lasă mult de dorit. Dar e mai bine să nu divaghez.
Deasupra orașului domnește castelul. Nelocuit acum, ridicat pe locul unei citadele care datează din secolele 8 – 7 Î.C., forma actuală se datorează tot lucrărilor comandate de Ali Pasha. O plimbare pe sub bolțile umbroase e binevenită, într-o zi caldă de vară, iar priveliștea de sus e impresionantă. Castelul a fost și închisoare, folosită cu spor de fasciști, dar și de comuniști, până în 1968, când a avut loc primul festival de folk și s-au gândit că nu e cea mai bună asociere cu deținuții politici.
În rest, orașul vechi e ca un bazar colorat, cu magazine care vând și produse ale unor meșteșugari locali, și multe kitsch-uri, și clasicele obiecte de ceramică pe care le poți cumpăra, identice, din Bulgaria, Turcia, acum și Albania. Doar nu degeaba a fost Albania sub Imperiul Otoman, timp de cinci sute de ani. Poți găsi cazare ieftină și foarte decentă, la localnici, mâncarea e bună sau mai puțin bună, în funcție de noroc, dar nu te poți supăra, la cât plătești pe ea.
Ultima seară am petrecut-o pe o terasă de unde am văzut tot orașul, vântureii în zbor și un șir lung și zgomotos de motocicliști albanezi care s-au aliniat, estetic și disciplinar, pe una dintre străzile pietonale. Nu ne-am dat seama cum au avut voie să ajungă până acolo, dar le-am admirat jucăriile, iar motociclista adânc îngropată din mine și care nu va muri niciodată, de fapt, a suspinat.
Mi-a părut rău când am plecat. Nu e un oraș dens în activități și nu sunt atât de multe lucruri de făcut și de văzut, dar să fii acolo și să te poți plimba pe străzile pietruite, chiar dacă nu ai cu tine o pălărie pe care să o atârni în vârful unui minaret, e o experiență în sine. Și nu recomand nimănui să încerce teoria cu bețivii care cad de pe o stradă direct pe un acoperiș, am glumit la început. Ce recomand, cu adevărat, e să respecți ordinea aceasta: se citește mai întâi Cronică în piatră, apoi se plimbă prin Gjirokastra. Puține locuri din lume au șasa de a avea o carte a lor atât de frumoasă, e și păcat să nu profiți de asta.
Dacă vrei să afli imediat ce publicăm un nou articol sau te interesează cărțile, arta, natura și călătoriile, te poți abona la newsletter-ul Sub Copac.
Puțină istorie
După romani și bizantini, în secolul 10 Albania a fost complet cucerită de Bulgaria. Apoi normanzii au ocupat părți din țară. După 1200 a intrat pe mâna bizantinilor, dar, Imperiul Bizantin fiind deja slăbit, din 1300 și-au făcut apariția angevinii și sârbii. Și asta a fost temporar. În 1417 forțele otomane (Mehmet I) au capturat Vlora și Gjirokastra. Albania nu a cedat așa ușor, au urmat revolte, înăbușite în 1433. Skandenberg, nobil albanez antrenat ca soldat în armata otomană, despre care sigur vei auzi când ești acolo, a unit clanurile din toată țara, împotriva otomanilor, și a rezistat ocupației până în 1479.
A urmat o lungă dominație otomană, mișcarea naționalistă albaneză începând să crească abia în secolul 19. Tot atunci au apărut cărți, publicații și școli în albaneză. Problema era că populația, aparținând multiplelor religii, folosea un alfabet variat, arab, grecesc și roman. În 1909 s-a adoptat totuși alfabetul roman.
În 1912 Muntenegru a atacat Albania, în timp ce aceasta făcea încă parte din Imperiul Otoman. În războiul balcanic s-au implicat mai multe țări și Albania, abandonată de otomani, s-a trezit invadată din toate părțile. În mai 1913 marile puteri au recunoscut independența Albaniei și, după cinci sute de ani, otomanii au plecat de tot. Dar nu a fost să fie bine. Albania s-a scufundat în anarhie și nu și-a revenit până în 1920.
Pe la mijlocul anului 1920, italienii au început să construiască drumuri, să îmbunătățească porturile, să colonizeze părți din Albania, iar în 1927 s-au instalat de-a dreptul. În 7 aprilie 1939 Mussolini a anexat Albania și trupe italiene au invadat și ocupat țara. Zog, regele autoîncoronat al Albaniei, și-a trimis soția în Grecia, apoi a fugit și el, murind la Paris în 2012. Albania a rămas sub Italia patru ani, deși armate grecești au mai ocupat ocazional sudul. Când Italia a pierdut războiul, în 1943, a intrat în scenă armata germană. În războiul ce a urmat, albanezii au luptat și alături, și împotriva germanilor, dar și între ei.
La sfârșitul războiului, Albania era sărăcită și devastată, cu peste 28.000 de oameni uciși și mii rămași fără locuințe. Problemele nu se încheiau aici. Partizanii au luat puterea după eliberare, aducând cu ei comunismul. De aici încolo lucrurile s-au dus tot mai rău în jos, după cum bine știm. Ar fi multe de povestit, dar și așa cred că m-am lungit prea mult. Notez doar ceea ce m-a uimit, faptul că în 1967 Albania s-a declarat primul stat ateu din lume (legăturile cu China explicau asta), credincioșii de orice fel au fost uciși sau închiși, biserici și moschei demolate, numai câteva clădiri excepționale au supraviețuit.
Chiar și după moartea lui Hoxha și căderea zidului Berlinului, Albaniei i-a luat mult să devină o țară în care să se poată trăi fără frică. Au fost demonstrații, răsturnări de guverne și, cel mai rău, sisteme financiare piramidale care au aruncat populația în haos și violențe, în 1997. Abia în 1998 a devenit o țară guvernată de un parlament democratic, cu o constituție votată.
Datele de mai sus sunt orientative și culese dintr-un ghid de turism, nu pot face o analiză, nu ține de competența mea. Apreciez completările sau corecturile tale, dacă sunt, iar eu prefer să mă întorc la la literatură.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
