Te-am lăsat, în articolul anterior, cu nori de vreme bună de la mine și o farfurie delicioasă de la Alex. Continuăm azi cu ceea ce ne-a hrănit sufletul a doua zi în Veneția.
A doua zi în Veneția, pentru mine
Miercuri nu e marți și asta înseamnă că azi pot să mă gândesc la un muzeu. Ar fi mai multe locuri în care m-aș bucura să ajung, dar știu că trebuie să ne cazăm spre seară în Treviso, așa că nu-mi propun mai mult decât expoziția despre Duchamp de la Guggenheim. E mai bine să nu am ambiții mari, ca să nu fiu dezamăgită.
Ne lăsăm bagajele într-un locker și bem o cafea într-o patiserie veche, în picioare, alături de italieni și porumbei. Se anunță încă o zi senină și soarele abia a început să încălzească statuile de pe acoperișul bisericii de alături. În interiorul patiseriei, vreo șase înaripate se fâțâie grăbite și eficiente printre picioarele mușteriilor, prinzând tot ce pică din foietajele acestora. Serviciu de curățenie gratuit.
Între timp, pe o stradă mică aflată între biserică și patiserie, apa începe să avanseze. Ne-am dorit să vedem Veneția cu „acqua alta”, ne-am cumpărat chiar și huse bune pentru încălțări, dar le-am lăsat deja în bagaj azi. Totuși, Alex propune să facem stânga împrejur spre Piața San Marco și, când ajungem acolo, constatăm că e deja apă destulă cât să se fi montat podețele de care e plin tot orașul. Nu e o inundație în adevăratul sens al cuvântului și pare că doar noi, turiștii, ne bucurăm de balta în care se oglindește aproape toată piața. Localnicii își văd de treabă, tarabele stau nemișcate pe loc, vânzând aceleași suveniruri pe care nu le înțeleg, într-un oraș în care poți vedea încă multe ateliere și multe meșteșuguri păstrate vii, prin nu știu ce minune. Bijuterii creative, obiecte din sticlă piele sau lemn, legătorii de carte, ateliere care lucrează încă oglinzi sau măști după metode tradiționale, nu trebuie să le cauți prea mult ca să le găsești pe toate și nu ai nevoie de mult noroc pentru a-i observa chiar și pe artizani la treabă. Prețurile pot fi pe măsură. Am tânjit la un caiet cu hărtie pentru acuarele, făcut manual (de la hârtie până la legătorie) la Olbi Paolo, dar nu am putut să plătesc între 150 și 180 de euro pe el. Și să fi putut, nu aș fi putut. Nu pentru că aș fi considerat prețul prea mare, ci pentru că știu că nu sunt încă pregătită să „stric” așa ceva.
La țărm e ceva mai multă agitație. Mă uit la gondolele care joacă pe spumă și la limbile de apă care se întind din când în când, pe pavaj. Mă întreb dacă mai există alt oraș din Europa care să fi învățat să conviețuiască atât de bine cu apa care bate atât de des la ușă. Goldolierii își curăță cu sârg obiectul muncii și mă ia cu frig când îi văd cum storc cârpe ude cu mâinile goale, la doar câteva grade peste zero. O turistă îmbăcată de sus până jos în alb stă încurcată la marginea punții pe care s-a dat jos dintr-o barcă. Trebuie să pășească pe mal, valurile tot vin și nu găsește niciun moment în care ar putea să nu-și ude pantofii sport, încă albi. Stă așa, nehotărâtă, până când vine goldolierul și așează o bârnă de lemn pe care își exersează echilibrul precar, până la uscat.
Pământ. Apă. Și oameni între, unii care trăiesc și muncesc cu apa, alții care își fac poze cu apa.
Noi fotografiem cele două pahare de Aperol, în aceeași osterie în care am încheiat ziua anterioară. Suntem în drum spre Guggenheim și ne gândim că e un moment bun să ne mai urăm o dată la mulți ani.
Expoziția dedicată lui Duchamp mă lasă fără grai. Pot continua o conversație veselă cu Alex și pot să mă bucur, alături de el, de un vin fiert și un platou delicios cu mezeluri într-un bar de pe colț, numit chiar așa, Corner Pub. Dar undeva în mine ceva s-a închis cu trei sau mai multe lacăte și nu-mi dau seama cum să descifrez ceea ce simt. Simt gustul savuros al uimirii și admirației, alături de amarul neputinței și un acru neplăcut care aduce a invidie. O salată de emoții pe care nu reușesc să le combin și să le diger. E garnitura care mi se servește mereu atunci când am contact cu o personalitate care, prin tot ceea ce a făcut și declarat, mă face să pun la îndoială tot ceea ce cred despre artă și despre rolul meu, ca artist. Mai rău, mă duce până în punctul în care mă îndoiesc că aș fi artist.
Cu tăcerea asta interioară, tăinuită sub lacăte și sentimente amestecate, mă reculeg în fața tabloului lui Magritte. Uite norii care îmi dau coșmare, aici erau. Iată și contrastul dintre lumina unei zile senine și întunericul nefiresc, misterul lucrurilor pe care nu le înțeleg și speranța că luminița aceea mică de la un geam mă va duce la un moment dat într-un loc cu mai puține contraste și mai puține îndoieli. Aș vrea să am certitudinile marilor artiști. Brâncuși, pe care l-am văzut de curând și care a știut foarte bine care e valoarea și importanța operei lui. Duchamp care a recunoscut de la început geniul lui Brâncuși, iar în plan personal a știut să renunțe la pictură foarte devreme, asumându-și misiunea de a redefini statutul artistului și a obiectului de artă. Oare rolul meu care va fi, dacă va fi?
Mă uit pe geam și văd doi bărbați traversând podul de lângă bar cu un tablou uriaș în brațe. Arta merge înainte și leagă maluri sau lumi diferite. Voi găsi și eu calea mea.
A doua zi în Veneția, pentru el
Parcă s-a mai încălzit aerul din apartament față de prima noapte (19-21 de grade ziua și chiar mai jos noaptea, așa cum este reglementată încălzirea caselor, școlilor și birourilor din Veneția), și astfel ne-a crescut moralul. Răceala mea, aproape dispărută până la plecarea către Veneția, s-a decis să revină puțin, ceea ce mi-a scăzut moralul la loc. Pentru că avem onoarea de a sta într-un apartament, trebuie să strângem și gunoiul, selectiv, și să-l ducem la locul de preluare, pe vasele care așteaptă în locuri prestabilite, între 6:30 și 8:30, sau să așteptăm să sune la ușă un spazzino (lucrătorii care trag cu vioiciune căruțurile prin toată Veneția), ca să îl colecteze. Pentru că e miercuri, doar gunoiul menajer și hârtia se colectează, așa că mă grăbesc, strecurându-mă printre aleile înguste, să ajung la loc de preluare a deșeurilor în timp util.
Un pic dezamăgit că nu m-am văzut mergând prin apă până la genunchi, am lăsat protecțiile luate de acasă, special pentru acest fenomen, în bagajul care și-a găsit loc într-un depozit. Nu a fost cea mai inspirată mișcare pentru că apa a înaintat ceva mai îndrăzneț în dimineața asta. Guggenheim trebuie să mai aștepte un pic pentru că am deturnat-o pe Roxana până în Piața San Marco, unde m-am jucat cu reflexiile și cu apa care stropea marginea falezei.
M-am bucurat să ajung din nou la Osteria Al Squero și să prind într-o lumină mult mai bună atelierul de reparat gondole.
Un Aperol mai târziu am plecat spre Guggenheim, pe care de data asta l-am găsit cu grădinile aproape goale, majoritatea lumii bucurându-se de căldura din interior, de Duchamp, Braque, Brauner, Brâncuși, Chagall, Dali, Picasso și mulți alții.
Nu plecăm din Veneția fără una dintre acele opriri de neratat, la Corner Pub. Ce dor mi-a fost de platoul minunat cu salumerie și un vin fiert, în ton cu răceala vremii! Soarele s-a încăpățânat să stea sus pe cer, sfidând prognoza din zilele anterioare. O lumină caldă, un aer rece și o nouă amintire vizuală a Veneției s-a pus la păstrare în cutiuța cu călătorii.
Pentru finalul meu venețian, las un triptic în sepia și un apus capturat din mersul trenului spre Treviso.
Două zile în Veneția sunt puține și pot cuprinde foarte multe. În 2024 e din nou Bienala de artă și mi-aș dori mult să nu o ratez. Am mai petrecut o seară, o zi și o dimineață în Treviso, pusesem ochii pe orașul vecin Veneției încă de de la bienala din 2022. N-am mai avut noroc de vreme bună, a plouat mult, dar am găsit locuri foarte plăcute în care să ne adăpostim și în care să simțim deja că vin sărbătorile. Ar merita și Treviso un articol, poate vom face asta la un moment dat.
Mi-ar plăcea să știu și cum simți tu Veneția, dacă ai fost măcar o dată pe acolo. Știu că e o destinație devenită prea populară și în pericol de a-și pierde identitatea din cauza turismului de masă. Dar mai știu că personalitatea orașului e atât de puternică încât e greu să nu-ți pice cu tronc, chiar și în cele mai aglomerate momente ale lui. Și mai știu, din cele trei sau chiar patru experiențe avute acolo până acum (una fiind chiar la carnaval), că am găsit mereu momente și locuri liniștite în care să simțim orașul așa cum e el. Așadar, cum e Veneția pentru tine?
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
