Drumeție pe Via Transilvanica – Cerna

Articolul acesta trebuie citit sub soarele amiezii și după ce ai parcurs pe jos cel puțin 20 de kilometri. Numai așa poți înțelege că imaginile încântătoare pe care le vei admira n-au venit la noi gratis, ci cu transpirație, febră musculară, bășici și arsuri solare pentru cei care nu și-au întins crema de protecție până unde nici nu bănuiau că poate ajunge raza ucigașă. Dar dacă toate acestea n-ar fi, n-am avea despre ce povesti.

Exagerez puțin, de dragul unui început dramatic. Nu ne-am dorit și nu ne-am așteptat să fie atât de cald. Traseul parcurs s-ar fi simțit cu cel puțin cincizeci la sută mai ușor dacă am fi avut măcar un nor personal deasupra noastră, ca Olaf. S-a întâmplat să prindem primele zile caniculare din an, fix la acest drum, momentul acela când corpul n-a avut încă șansa să se adapteze, că de minte nici nu mai spun. Dacă n-am fi avut mașină de asistență să ne ducă majoritatea bagajelor și să ne ajute să mai scurtăm din pașii pe asfalt, probabil că ne-ar fi fost și mai greu. Poate că de aceea ne-am bucurat să participăm la această primă drumeție organizată pe Via Transilvanica de Bike in Time și să lăsăm pe mâna altcuiva responsabilitatea detaliilor, cazărilor și a prețioasei mașini. Ceea ce recomand călduros, cu toată sinceritatea, mai ales pe această porțiune din Via Transilvanica, aflată între Valea Cernei și Drobeta Turnu Severin.

via transilvanica

Dacă vrei să mergi pe cont propriu sau să știi mai multe, poți găsi o descriere detaliată a etapelor, distanțelor, diferențelor de nivel și peisajelor în ghidul de aici, nu are sens să repet informația. Noi am făcut câteva modificări și adaptări, de care ai putea să ții cont sau nu, în funcție de dorințele și puterile tale. Le voi menționa mai jos, pentru fiecare etapă în parte.
Trebuie mai întâi să spun că am parcurs traseul invers, nu așa cum este descris în ghid. A fost alegerea organizatorului și nu am avut nimic împotriva ei. Dacă aș repeta experiența, poate că aș alege să vin de sus în jos, să încep de la umbra pădurilor spre soarele câmpurilor, pentru o mai ușoară adaptare și pentru a avea opțiunea de a renunța la partea cea mai puțin interesantă, dacă nu mai pot.
Chiar dacă noi n-am fost foarte atenți și ne-am mai rătăcit, chiar dacă ghidul Via Transilvanica ar putea fi ceva mai amănunțit în anumite descrieri, traseul e bine marcat și îți oferă câte o surpriză la fiecare bornă pe care o întâlnești. Niciuna nu seamănă cu alta și devine un fel de vânătoare de comori să le găsești și să descifrezi, uneori mai greu, alteori fără niciun efort, imaginea reprezentată pe ele.
Așa cum rețeaua de cazări nu este foarte bine dezvoltată (de căutat soluții și de făcut rezervări din timp), nici magazinele sătești, acolo unde sunt, nu oferă foarte multe opțiuni pentru mâncare sau diete speciale, cum e cazul meu, fără gluten și fără lactate. Eu am avut un stoc de batoane din fructe si nuci care au reprezentat prânzul pe drum, iar pentru micul dejun și cină, cu una sau două excepții, am cumpărat și ne-am gătit. Apă în general se găsește și pe drum, prin sate mai sunt fântâni. Nu știu cum ar fi drumul acesta fără vișine, cireșe și dude, dar despre acestea vei afla mai mult în povestea care urmează.

ZIUA 1: DROBETA TURNU-SEVERIN – BALOTEȘTI (sau, în cazul nostru, BUCUREȘTI – BALOTEȘTI)

Între Drobeta și Balotești, dacă am fi mers pe jos așa cum e gândit traseul, ar fi fost aproape optsprezece kilometri, posibil de parcurs în cinci sau șase ore. În ideea pe care am menționat-o deja mai sus, am ales să renunțăm la ei și să mergem cu mașina personală până la Balotești. Drumul e în majoritate pe asfalt, o parte chiar pe lângă șosea și printr-o zonă urâtă, industrială, nu regret și nici nu l-aș parcurge vreodată de bunăvoie pe jos. Deci oricum aș porni, ca direcție, aș începe sau aș termina la Balotești (la paisprezece kilometri de oraș), musai cu înnoptare la pensiunea Happy, cu condiții excelente și gazde foarte primitoare, plus o grădină uriașă în care se poate pune cortul, relaxa, desena, bea bere rece, după nevoile și poftele fiecăruia.

ZIUA 2: BALOTEȘTI – CIREȘU

De aici am pornit pe jos, aproximativ nouăsprezece – douăzeci de kilometri cu drumuri pietruite sau ulițe, destul de mult asfalt și, cum spuneam la început, soare din abundență. Din fericire, vișinele în copaci și fântânile cu apă rece au fost și ele la fel de abundente. Spre final e o porțiune de drum unde a dispărut marcajul și poți sfârși pe o lungă și fierbinte șosea. După ce că mai ratasem direcția o dată pe drum, am comis-o și pe asta, aflând abia când am sosit la Geoparcul Platoul Mehedinți că trebuia să ajungem la ei pe altă parte. Important de știut, nu există cazare în Cireșu, doar cei de la Geoparc oferă camere sau loc de cort, exclusiv pentru drumeții pe Via Transilvanica, nu pentru toată lumea. Bucătăria deosebit de bine utilată ne-a permis să ne gătim ceva din proviziile făcute înainte de plecare, vinul a stat la rece în mașină și uite așa am încropit o aniversare a celor patruzeci și șapte de ani împliniți în această primă zi, minunată și torturantă, în același timp. Uneori faptul de a depăși o limită și a ajunge undeva atârnă mai greu decât orice altceva, iar satisfacția reușitei face să ca greutățile de pe drum să pară o nimica toată. Cu diferența că, de data aceasta, mai aveam de învins o nimica toată și a doua zi….

ZIUA 3: CIREȘU – ISVERNA

La plecarea din Cireșu spre Isverna știam că e o bucată bună și fierbinte de șosea pe care o „vizitasem” deja în ziua anterioară, așa că am lăsat mândria deoparte și am mers cu mașina până la pădure. Traseul total are douăzeci și patru de kilometri, mergând o bucată pe roți l-am redus la aproximativ douăzeci și unu. Am făcut o prima pauză de odihnă și hidratare în Balta, după care am greșit iar drumul. La plecarea din localitate am făcut prea curând stânga, înțelesesem greșit indicațiile primite la Cireșu. Un drum printr-un câmp bătut cu flori și străbătut de o apă ducea spre ceva ce părea a fi o fermă. La capătul lui, o doamnă ne aștepta cu mâinile în șolduri și cu zâmbet pe buze. „Vă aștept să-mi spuneți pe unde o luați, că am câinii liberi”. I-am zis, ne-a confirmat că ne rătăcisem și ne-a arătat pe unde să traversăm câmpul ca să nu mai batem tot drumul înapoi. A urmat o baie de flori care a compensat toată rătăceala. Mai târziu, când am ajuns pe partea potrivită a unui pârâu, am stat lângă un astfel de câmp doar ca să ascult bâzâitul și să înregistrez, măcar pe retină, multitudinea aceea de culori. În caiet n-am putut să surprind decât o floricică. Trebuia să mergem mai departe, era încă suficient drum de bătut.

Acuarela Via Transilvanica Cerna, Roxana Farca
Am încercat să recreez atmosfera, când am ajuns acasă.

Am intrat iar pe șosea, apoi am traversat Gornovița, un cătun liniștit unde am trecut pe lângă casa domnului Cornu, cel care cunoaște nouăzeci de meserii. Aproape de capătul satului am dat de niște cireșe și, în timp ce mâna se întindea pofticioasă spre copac, s-a auzit un glas ca de nicăieri: „vă văd”. Am cercetat de jur împrejur și am găsit chipul zâmbitor al unui domn, după un alt gard. Ne întindea mâna plină cu cireșe, roșii: „luați și din astea”. „Și dacă vreți, am o sută cincizeci de cireși în livadă, eu nu mai pot să-i culeg pe toți, vă dau și scară să luați cât vreți”. Ochii mei s-au rotit ca la păcănele, cu cireșe în loc de pupile, dar nori negri se strângeau pe cer și timpul nu era nelimitat. Am refuzat cireșele, apoi berea rece din beci sau țuica. O tărie ne-ar fi trebuit și acolo am fi rămas până a doua zi. Ceea ce, probabil, n-ar fi fost o problemă pentru domnul cel ospitalier și volubil. Cu greu ne-am despărțit și ne-am continuat drumul prin pădure, apoi peste deal. Ploaia a venit și ea, cu surle și trâmbițe, ziceai că va fi cel puțin un potop. Și a fost, din câte am văzut și am aflat din vale. Sus a durat fix cinci minute. S-a oprit la timp, cât să ne lase să ne îndopăm cu multe cireșe galbene și aromate, ale nimănui, un șir de copaci plantați în vârf de culme, puși acolo parcă să te facă să mai zăbovești prin aceste locuri. E drept că tot drumul în jos, apoi chiar și a doua zi, am avut o singură grijă: ce se întâmplă cu atâta amar de cireșe? De ce n-am putut să le culeg pe toate? Am două fructe care îmi pun cumpătarea la grea încercare: cireșele și rodiile.

Pentru că am decis destul de târziu că mergem pe Via Transilvanica, n-am mai găsit cazare în Isverna. Încă un motiv pentru care mașina s-a dovedit destul de utilă, ne-a așteptat și ne-a dus undeva în altă localitate, pentru ca a doua zi să ne întoarcă în Isverna, la punctul de începere a următoarei etape.

ZIUA 4: ISVERNA – OBÂRȘIA CLOȘANI

Porțiunea aceasta de drum a fost mult mai scurtă și mai plăcută, am mers aproape exclusiv prin natură. De aici am simțit că a început partea cea mai frumoasă a traseului, deși nici ziua anterioară nu a fost de lepădat, mie chiar mi-a plăcut combinația de natură cu sate, cătune, fântâni sau fructe ademenitoare în copaci. Nici n-am povestit încă de dude, cele mai parfumate și grase pe care le-am mâncat vreodată, mă opresc totuși ca să nu se creadă că singurul meu scop în această aventură a fost hrana.

Imaginile surprinse de Alex pot descrie foarte bine atmosfera zilei și a potecilor, inclusiv ploaia care ne-a ocolit cu talent. Obârșia Cloșani s-a văzut foarte frumos încă de la ieșirea din pădure și, în timp ce priveam acoperișurile răspândite într-o mare unduitoare de verde, am simțit din nou durerea de a locui între betoane și blocuri. În satul care arată surprinzător de îngrijit există cel puțin patru magazine cu bar și terasă, dar nu există cazare. Asta poate încurca destul de rău un călător aflat exclusiv pe jos, dar o pereche bună de picioare ar putea duce și traseul care noi l-am lăsat pe a doua zi, spre Valea Cernei. Noi ne-am cazat și de această dată ceva mai departe, iar pe drum am făcut o oprire la Cheile Corcoaiei, o denumire care nu face cinste unui loc atât de frumos. Partea care poate fi parcursă prin cheile mici și spectaculoase e minusculă și destul de neîngrijită, poate chiar riscantă pentru părinții și copiii veniți acolo în șlapi. Alături e o pensiune drăguță, dar și un loc de corturi în care am putut admira maieuri ridicate deasupra burților și boxe pe mașini din care se auzea Despacito. Clasic. „Pour les connaisseurs”. De notat și că drumul de la șoseaua principală la chei este de coșmar, poate fi parcurs cu orice mașină decentă ca gardă la sol, dar prin tehnici de slalom și zguduire temeinică a stomacului.

În aminrirea ferigilor înalte cât omul de pe traseu. Acuarelă după un pui de ferigă presată.

ZIUA 5: VALEA CERNEI – OBÂRȘIA CLOȘANI – (BALOTEȘTI – BUCUREȘTI)

Aceasta a fost singura etapă pe care am parcurs-o în sensul din ghid, cu nota că mașina ne-a lăsat la începutul drumului forestier și am mai scutit niște kilometri (pe drumul acela zguduitor de prost din ziua anterioară, spre Cheile Corcoaiei). Faptul că am mers destul de mult prin pădurea umbroasă de fragi m-a făcut să declar că aș fi preferat să încep așa traseul. Da, știu că am scris fragi în loc de fagi, nu întâmplător. Cu atâtea opriri la frăguțe parfumate, nici n-am băgat de seamă că eram mereu în urcare. Am plecat destul de devreme, înainte ca pensiunea să ne poată oferi un mic dejun. Era ziua în care trebuia să ne întoarcem la Balotești, să preluăm mașina personală și să ajungem și înapoi la București. Așa că imediat ce am terminat cu urcarea, am luat loc la o umbră, am mâncat și, culmea luxului, ne-am pregătit și o cafea foarte bună, cu Aeropresul de călătorie pe care tocmai îl primisem de ziua mea. Uite așa aș simțit că fiecare zi din această drumeție pe Via Transilvanica a fost ziua mea. Am primit peisaje, flori cât să nu pot cuprinde cu ochii, fructe mai bune decât orice tort din lume și un timp minunat petrecut alături de familie, la aer, după atâta stat în casă. Cum să nu fie o sărbătoare continuă?
Pe această ultimă parte de drum am avut și șansa de a prinde o ploaie demnă de vară. Una din aceea care te udă până la organe, dacă nu ai ce trebuie pe tine. Nu a trecut prea mult prin haine, geaca a ținut în părțile importante, husa de rucsac la fel, bocancii s-au udat doar la limbă, iar pantalonii subțiri s-au uscat repejor. Iar eu m-am bucurat de ea ca de o binecuvântare. Cum a scris Petra în jurnalul de călătorie pe care Ionuț ni-l dădea la completat, în fiecare zi: „am aflat că apa din fântâni vine de la Dumnezeu, iar căldura direct din Iad.” După atâta caniculă, o ploaie ca asta m-a răcorit și mi-a spălat orice moment dificil de pe traseu.

Am rămas cu mirosul cald de iarbă și flori ce vor deveni fân, cu răcoarea rară și prețioasă a pădurilor, cu imaginea ferigilor înalte cât un om și a culorilor stridente presărate atât și cum trebuie printre nuanțe pastelate. N-am întâlnit vipere, n-am întâlnit nici alți turiști pe partea aceasta de Via Transilvanica. Lucru care m-a bucurat, dar m-a și întristat. Sunt locuri care merită văzute, mai ales în situația în care e de dorit să evităm aglomerațiile.

Pe noi traseul acesta ne-a convins că merită să încercăm și alte porțiuni ale lui, din nordul României începând. De exemplu, Bike in time plănuiește o drumeție de la Putna până la Vatra Dornei, nu știu dacă pentru noi va fi momentul potrivit, dar poate interesează pe cineva. Detalii se găsesc aici.

Drum bun, prudență și multă sănătate, ca să te bucuri de călătorii, atât cât sunt ele posibile acum! Oricum e mult mai bine față de cum a fost în pretinsa noastră călătorie în pandemie.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, în plus Roxana desenează (și este sudentă la grafică acum), iar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil devenit între timp adolescent.