TRANSSIBERIANUL, sau cu 150 de dolari în jurul unui sfert de glob

Momentul în care mi-am dat seama că de-acum pot călători mi-l amintesc exact: îmi spălam vasele la chiuveta dinspre stradă a căminului studenţesc de pe Kratochwjlestr. din Viena. Venisem în ’90, practic  imediat după ce se descuiase poarta României, şi ieşisem afară ca gazul dintr-un balon.

În primul an de emigraţie nu putuse fi vorba de călătorit, abia mă ţineam la suprafaţă, dar învăţam bine şi am primit o bursă de la Ministerul austriac pentru Ştiinţă şi cercetare, căruia îi sunt pururi recunoscătoare. Mi-am încordat toată zgârcenia de care eram capabilă şi mi-am pus de-o parte pentru nişte călătorii în ţările sufletului meu: studiam limba şi cultura japoneză şi ca bonus, limba chineză, aşa că prima ţintă era clară.

Mi-amintesc deci că spălam vasele când mi-a dat buzna în cap cu toată forţa, gândul că CE MĂ ŢINE MĂ ROG ACUM; DACĂ TOT ÎS afară din ţară, să călătoresc? Am chibzuit câteva minute bune. Nu vedeam niciun impediment. Mă rog, banii, fleoşc… Şi aşa am dat cep perioadei celei mai frumoase din viaţa mea. Azi episodul întâi (poate şi ultimul, poate nu). Transsiberianul. Cum îl dezmiardă nemţii, Transsib-ul.

Plecarea

Transsiberianul spre Beijing e înglobat în garnitura pentru Vladivostok şi porneşte – pornea în iunie ’93, nu ştiu acum – de 3 ori pe săptămână din Moscova. Cele două garnituri care treceau prin Mongolia făceau 6 zile, iar trenul care ocolea Mongolia prin Manciuria, 7.

Mă gândeam cu groază la 6 zile de stat legat de tren şi de nefăcut nimic – eu, argint viu-viu. S-au dovedit un vis. Închipuiţi-vă, şase zile să nu faci NIMIC!!!

Am plecat din Viena cu trenul şi cu prietena mea Nae, o japoneză colegă la cursurile de chineză şi care mai studia şi mate. Cu expresul „Dacia” până la Bucureşti; de acolo cu un internaţional spre Moscova, unde urma să schimbăm gările ca să ajungem la cea de unde pleca Transsib-ul. Sistemul moscovit al gărilor e hmmm, ca s-o zic blând, interesaant… Fiecare direcţie are gara ei şi-s nouă în total. Noi veneam dinspre Kiev la, fireşte, gara Kiyevsky, şi plecam cu Transsib-ul de la gara Yaroslavsky, Yaroslavsky Vokzal. După orarul trenurilor primit de la Bucureşti aveam câteva ore între trenuri. Ajunse la Kiyevsky Vokzal ne-am schimbat spontan programul. Ne-am zis, hai să mergem mai întâi totuşi la Yaroslavsky ca să ne orientăm şi abia apoi să facem tura scurtă prin Moscova pe care o programasem. Mulţumiri mari Îngeraşului de serviciu! Când am ajuns la gara Yaroslavsky ne-am pomenit că, de fapt, mai aveam nu mai ştiu, sub cinci minute până la plecare! A trebuit să fugim ca să-l mai prindem. Altfel ar fi ieşit frumos. Pentru următorul Transsib, peste două zile şi plin ochi fiindcă era sezon, nu mai aveam rezervare.

Transsiberianul era un fel de sat global…

Compartimentul-cuşetă avea 4 paturi şi îl împărţeam cu un chinez şi cu o scoţiancă, aflată şi ea în călătorie cu rucsacul în spate către Asia. Chinezul avea darul de a citi în palmă. Greu ne-am înţeles cu el, nu ştia nicio limbă „normală”, iar noi studiaserăm doar doi ani chineza. Sună mult, e infiniiitezimal! Dar a fost suficient cât să aflu că, în august, urma să-mi meargă rău. Haida-de, m-am gândit, sunt într-o călătorie pe care mi-o doresc de mult, nu se poate… Ba s-a putut, şi încă cum! (Şi poate povestesc altă-dată luna mea prin Indonezia.)

Chinezul nostru avea cu el şi un căţel. Nu. Chinezii din tren aveau cu ei căţei, iar al nostru nu făcea excepţie. Mai exact era plin trenul de pekinezi – în „traducere” rasa de Pekin, ceea ce e transcrierea fonetică veche pentru capitala Beijing a Chinei – care rasă a ajuns acolo, la origini, marfă de contrabandă. Unul dintre status-simbolurile chinezilor, am aflat, era să ai un exemplar, de-aceea se vindea la 500 de dolari bucata. Biletul de tren făcea 150 de dolari, mai dădeai ceva pentru câine, aşa că aproape că merita să vii la Moscova numai pentru el! (Între timp preţurile la bilet au crescut, fireşte.) Cum însă nu era voie cu animale vii peste frontieră, eram curioase să vedem ce se întâmplă cu zoo-ul nostru ambulant la trecerea în China.

Vagonul era bine organizat. Baia avea şi o încăpere cu vreo 4-5 chiuvete pentru spălat, iar la capătul culoarului se afla în permanenţă un samovar cu apă fierbinte pentru ceai. Să nu uităm că eram în Rusia şi mergeam spre China…

Iar trenul în sine era un fel sat global. Mulţi chinezi, apoi vorbitori de limbă rusă de toate rasele, şi pe lângă ei călători din cam toată lumea: mulţi nemţi şi americani, fireşte, dar şi rarităţi din Africa de Sud sau din Fiji. Puteai afla poveşti de oriunde voiai. Te puneai în câte un compartiment aşa, căt’ă seară, la poveşti, până îţi picau pleoapele şi mergeai la nani. Mai ştiu că cineva s-a uitat consternat la ceas: „Ce, deja 11 fără 20?! Ts-ts-ts… Nu vreau să mă culc!!” Şi şi-a mutat ora pe 10 fără 20.

Mişcare perfect legitimă. Transsiberianul traversează 8 fuse orare (şi mă gândeam că planificatorii de mersul trenurilor din URSS-ul dinaintea erei calculatoarelor ar merita statui de Eroi Necunoscuţi…), dar nu ştiam când o face. Ştiam de pildă că era „fără un sfert”, dar cât fără un sfert rămânea la … longitudinea J fiecăruia. Ceasurile din gară nu ne ajutau prea mult, toate ceasurile de la peron arătau ora Moscovei, indiferent cât de departe erau de ea. Trebuia să cobori şi să intri în gară pentru a afla ora locală. În principiu fezabil, când opream stăteam, mai ales în staţiile mari, câte o oră. Timp destul ca să arunci o privire pe lângă staţie. Dar şi ca să târguieşti cu droaia de babuşca venite la peron special pentru Transsiberiene, ca să vândă te miri ce: plăcinte, piroşti, chefir, şniţele, peşti prăjiţi, cârnaţi, tot felul de păpică locală căreia parţial nici nu-i ştiam numele. Nu era nevoie să vizitezi vagonul restaurant, oricum neruşinat de scump şi nesimţit la capitolul raport calitate-preţ: chiar şi cu traista de merinde goală, dar cu ceva ruble-n portmoneu, sau (pe-atunci, în vara lui ’93 când am fost eu) mărci sau dolari, te descurcai de minune.

Mongolia mi-a încăput toată pe o vedere

În gara Ulan Bator, oamenii veniţi la peron voiau însă să ne vândă bani. Nu să ne schimbe, ci să ne vândă! Fireşte că la un preţ mult mai mare decât casa de schimb. Prinseseră ei ideea că banii mongolezi sunt o raritate printre cei interesaţi de numismatică.

Căci da, neavând probleme cu viza, care se dădea greu europenilor occidentali, japoneza mea şi cu mine am traversat Mongolia. Şi mi-amintesc că, ajunsă în China, am scris câteva vederi în care am reuşit să înghesuiesc tot, TOT ce văzusem la traversarea Mongoliei: stâlpii de telegraf de lângă şina (nedublată de o alta pentru sensul invers), dealuri cu iarbă, un autobuz, vreo 20 de biciclete, o turmă de cămile, câteva aşezări cu iurte în loc de case, capitala Ulan Bator cu câteva străzi mărginite de da, case normale, dar care străzi la capăt dădeau în câmp; 3-4 cai, vreo 40-50 de oameni şi câţiva copaci. Atât. O zi întreagă, alternări aleatoare ale acestor elemente. Ah, şi un curcubeu! Mi-au încăput toate pe o vedere…

Mă gândeam cu groază că există oameni care numesc goliciunea aceea Casa lor, Patria lor, mă gândeam la diversitatea armonioasă a României şi-mi ziceam că n-aş rezista mai mult de două zile acolo. Dar am mai crescut între timp. Acum mi-amintesc cu nostalgie de liniştea de început de lume a peisajelor acelea repetate la nesfârşit, de tip „copy-paste”, şi cred că aş putea sta chiar şi trei luni acolo J …

Cândva, încă pe teritoriul Rusiei, am trecut şi pe lângă Lacul Baikal. În ghidul meu de călătorie scria o poveste drăguţă despre el: în războiul ruso-japonez din 1904-1905 era nevoie urgentă ca trupe şi materiale să-l traverseze rapid. Lacul fiind însă îngheţat în iarna siberiană, ruşii au pus şinele direct pe gheaţa groasă de câţiva metri. Primul tren a rupt-o şi s-a scufundat. Imperturbabili, ruşii s-au uitat la trenul care dispărea în ape – şi apoi au pus o altă şină. Care a ţinut.

(À propos ghid. Nu am acţiuni la Lonely Planet, dar vă rog să mă credeţi, am acasă aproape un raft din ele, folosite, şi ştiu ce spun. Seria asta sunt GHIDUL: Date practice despre ţară, istorie, cultură, geografie, cele mai ieftine locuri, cele mai scumpe şi cele mai medii, curiozităţi, cumpărături, vocabular…, totul scris atât de antrenant, încât în lipsă de altceva se poate citi aproape şi ca beletristică. Cu ghidul ăsta te poţi aventura în orice ţară, iar banii pe el ţi-i scoţi în primele 2 zile! În cel pentru Rusia spune că cei 2 autori au luat proiectul de dimensiuni ciclopice al ghidului respectiv în ’89 şi, după ce au baleiat sistematic ţara, când 2 ani jum’ate mai târziu era gata definitiv tipărit, Rusia era pe cale de dispariţie. Cei doi cică „au respirat luung de tot” – şi au luat-o de la capăt…)

În staţia de frontieră dintre China şi Mongolia pekinezii dispăruseră parcă în altă dimensiune

Când am ajuns în staţia de frontieră dintre China şi Mongolia, se cânta la difuzoare o variantă orchestrală a melodiei Corinei Chiriac Valurile Dunării, cea cu „Barca pe valuri pluteşte uşor”… Mă furnică ochii, amintindu-mi.

Iar în tren se făcuse o linişte deplină. Firească pentru noapte, dar totuşi ciudată: nu se mai auzeau lătrături!. Fuseseră adormiţi şi ascunşi care pe unde, în bagaje, printre pături, prin diferite ascunzişuri ale vagonului gen în tavan, sau daţi pe la colegi de compartiment străini, căci pe noi nu ne controlau. Şi chinezul nostru il ascunsese pe al lui la Nae. Dar până la urmă, noi fiind 3 turiste străine în cuşetă, nici nu ne-a mai deranjat vameşul. (Iar ca să se revanşeze, omul ne-a invitat la o masă regească la el acasă în Beijing, cu toată familia lui extinsă.)

Ajunsesem pe teritoriul chinez, era ultima zi de Transsib. Tătă zâua mi-a fost o meditaţie asupra a cât de relativ e totul… Mai erau nouă ore bune pâna la Beijing, dar în tren se stârnise deja febra coborârii: bagaje adunate, adrese schimbate, făcut paturile… Asta e cam aşa: te urci la Oradea pentru Iaşi şi înainte de Cluj te apuci să te pregăteşti de coborâre.

Iar în gara Beijing erau parcate câteva Dacii. M-am uitat cu atâta drag la ele! Şi ele, şi eu, veneam din aceeaşi altă lume dincolo de capătul celălalt al unui tren care ocolise cam un sfert de glob…

ARTICOL SCRIS DE: Oltea Goia Demian

Oltea Goia-Demian este profesoară de fizică, formatoare, coach. A iniţiat Şcoala Sf Dumitru, despre care spune că este “Şcoala Pe Care Ne-o Dorim cu toţii şi pe care o facem împreună. Azi în Târgu Mureş mâine în toată ţara”.