Indonezia, N!on amour

… Şi cum vă spuneam în articolul despre Transsiberian: chinezul cu care împărţeam compartimentul în drumul nostru către Extremul Orient citea în palmă. (Cum am ajuns să pot face acel drum e o altă poveste. Alt articol. Aruncaţi o ocheadă sub link-ul de mai sus dacă vreţi să vă dumiriţi cu De ce-urile şi CUM-urile de genul ăsta.)

Era deci iunie, terminaserăm şcolile la Viena. Noi, adică Nae şi cu mine. Nae nu e din România şi nu e nici măcar băiat. E o japoneză super!! (regret, băieţi, deja măritată), prietena mea cea mai bună de pe vremea studenţiei la Viena. Pentru cei grăbiţi însă repet aici informaţia de sub link: studiam japoneză şi chineză şi, fiind o mică tocilăruţă, aveam o bursă de la buumwuf. Mai doct, BMWF. BundesMinisterium für Wissenschaft und Forschung, pe-n română Ministerul pentru Ştiinţă şi Cercetare din Austria, din care mi-am finanţat nişte călătorii. Numele Nae provenea, după explicaţia tatălui ei dată în şcoala primară, de pe vremea când a văzut că i se născuse totuşi fată şi trebuia să-i dea nume. Neavând unul pregătit, cică se plimba în sus şi-n jos prin casă repetându-şi namae, namae, namae… (=nume, în japoneză) Cândva cică silaba „ma” a căzut şi i-a rămas Na-e. (În realitate însă numele provenea de la fosta iubită a tatălui ei, Sanae.)

Viitorul în palmă

Ei, chinezul nostru ne-a citit în palmă. Cu cunoştinţele noastre reunite de chineză – şi Nae învăţa chineză, dar ea o combina cu mate ca să nu-i fie aşa greu –, apelând din greu la mâini, mimică, desene şi obiecte din jur, am reuşit să ne-nţelegem. Printre altele îmi prevestea că în august o să-mi meargă rău. Ha! m-am gândit eu atot-ştiitoare. Imposibil! Călătoresc, visul vieţii mele, cum o să-mi meargă rău?

Bănuiţi deja, amarnic ce-avea dreptate! Ce nu înţeleg nici acum era cum de-a văzut el asta în mâna mea. Am mai avut o experienţă uluitoare cu cititul în palmă, un nepalez care din asta trăia, dar tipul a lucrat la cu totul altă scară: mi-a făcut un scan al vieţii şi al caracterului demn de-un CV… Nu-mi schimbasem mâinile între timp, dar probabil că chinezul şi nepalezul lucrau în acelaşi fel în care doi de cineva, diferiţi, scot din două bucăţi identice de lemn a) un obiect imposibil tip casse-tête, pentru îmbârligat minţi odihnite sau b) un simplu bol de orez.

Indonezia era pentru femei ceea ce e Thailanda pentru bărbaţi.

Am intrat în Indonezia dinspre Singapore prin Batam (sau altă insulă. Da, ştiu, sună cam ca şi chestia aia, „Romeo şi Julieta” a fost scrisă de Shakespeare sau altcineva cu acelaşi nume…) Am luat unul dintre cele câteva vapoare zilnice dintre Batam, „anti-camera”/(anti-)arhipelagul Riau al insulei Sumatra, şi oraşul-stat de la capătul peninsulei Indochina, care Singapore în traducere din hindu înseamnă Oraşul Leului. Da, e rudă cu berea Singha, googăliţi Singha Beer ca s-o şi vedeţi, că gustul e exact ca la orice altă bere. (Scuzaţi, băieţi, nu mi-s nici eu decât o femeie!) E rudă şi cu denumirea de „Pura” (Jaipur, …), „oraş”. Din „pura” , dacă tot suntem la capitolul limbi indo-europene, s-a născut „Burg”-ul din neamţă şi englezescul „borough” din Scarborough Fair. Insula Batam e una dintre (incredibil pentru doi vecini şi prieteni), puţinele posibilităţi de a ajunge cu vaporul între cele două ţări atât de aproape, încât tră’ să ţii cont şi de vecinul de peste mare când vorbeşti sau îţi săruţi nevasta.

Şi de cum am intrat în Batam sau acea altă insulă dintre cele 17.500 de insule din care e alcătuită Indonezia, am realizat că o să am problemă. Toţi bărbaţii se legau de mine. T o ţ i. La naiba, TOŢI!! Nu că aş fi avut vreun design deosebit, oricum în luna aia pe care am petrecut-o la ei i-am văzut legându-se de tot ce mişca, râul, ramul, numa’ fete din Vest să fie. Am aflat mai încolo şi care era motivul. Ăăăă… Indonezia era (bănuiesc că mai este) pentru femei ceea ce e Thailanda pentru bărbaţi. Aşa se explică şi de ce erau vizibil mai multe călătoare singure decât în restul Asiei de Sud-Est. Situaţia era ajutată (la origini provocată) de mass-media. Indonezienii, locuitori ai unei ţări musulmane e drept că mai liberală decât surorile din Orientul Apropiat, poate datorită amalgamului de etnii şi religii, interpretau greşit libertatea sexuală a femeilor din Vest pe care o lasă să se înţeleagă revistele şi filmele. Drept care îşi încercau şi ei săracii norocul, cum şi când puteau.

Luna aia a fost pentru mine un prilej de a medita… o-hoo…, despre câte! Despre cât e de puternic instinctul ăsta de perpetuare a speciei (şi e bine că e aşa, dincolo de micile neplăceri ca asta, altfel probabil nu mai eram aici nici voi nici eu). Despre cât de puţin îi interesează pe câte unii semnele clare pe care le dai de a te lăsa în pace. Despre moralitate aparentă, impusă – şi reală, adică venită din interior. Despre cum extremele nu-s bune nici în modă: nu e bine nici îmbrăcată cu burka ultra-musulmană din ţările ultra-conservatoare, dar nici cu hainele tip „nici îmbrăcată nici dezbrăcată, nici pe drum nici pe lângă drum” din care mai văd pe la noi. Ca în toate, şi în îmbrăcăminte ar fi ideal mijlocul de aur… Şi încă despre cum aparenţele înşeală: aparent, societatea Occidentală respectă femeia, pe când cea musulmană nu. Când în realitate NU e pe dos, nici pe departe, ci doar altfel. Societatea musulmană se concentrează pe castitate (iniţial scrisesem că „îi apără femeii musulmane castitatea”, dar era un eufemism mult prea dulce, chiar dacă ele, volens-nolens, sens no-sens, chiar o au). Iar în Vest, datorită „respectării” nevoilor şi identităţii ei de om, s-a ajuns să o transforme într-un simplu obiect, mai precis (mai ales) obiect de marketing, dar şi un mijloc de satisfacere golită de iubire a unor instincte. Înainte de a mă contrazice spuneţi-mi repede o reclamă care să nu facă apel la erotism, direct sau implicit fie şi numai printr-un umăr gol sau nişte buze extrem de roşii! Degradarea asta din Vest înjoseşte şi sub-specia umană numită „Femeie” în general, dar şi personal, pe acea femeie care pentru bani vine în faţa camerei de luat vederi cu lucruri pe care ar trebui să le facă fie pe gratis fie deloc.

„Am avut noroc, am găsit 2 buc. francezi. Dintr-o dată eram cu adevărat într-o barcă cu Occidentalii…”

Pe vaporul spre Singapore, ca straini tolerati pe deck-ul cel mai de sus

Mă rog, sunt pe un site de călătorii. Debarcată deci de pe vaporul-cursă de la Singapore şi fiind către seară, am căutat cazare. Spre desperarea mea crescândă nu am găsit niciun loc în vreo lodge. Aveam cortul cu mine, dar fiind prima zi de Indonezia mi-a fost niţel peste mână, chit că ştiam că am în jur musulmani cu frică de Allah. Salvarea a venit cu următorul vapor, ultimul pe ziua respectivă. M-am dus la debarcader şi m-am uitat după back-packers, călători cu rucsacu-n spate. Am avut noroc, am găsit 2 buc. francezi. Dintr-o dată eram cu adevărat într-o barcă cu Occidentalii… Până atunci, ca româncă, găsisem mai multe punţi între mine şi orientali decât găseam acasă la Viena cu Vesticii: punţi bazate pe spiritul de grup, mult mai pronunţat la noi, în detrimentul individualismului de tip occidental. Să nu uităm (v-am spus?), eram în vara lui ’93, mai aproape ca acum de… ptiu!, Epoca de Aur…

Le-am explicat francezilor problema şi le-am oferit cazare pentru noaptea aia în cortul meu, întrucât oricum şi ei urmau să aibă aceeaşi problemă cu negăsitul de loc. Dar am rămas şi pe mai departe împreună, nu mai ştiu, vreo săptămână cred. Mi-erau un fel de body-guard, nu m-am dezlipit de ei fiindcă altfel dădeam de belea.

Mai ştiu că la un moment dat ne-a agăţat un indonezian student, care călătorea şi el. (Abia acum, povestind întâmplarea după aproape 20 de ani, mă prind că poate se legase de mini-grupul nostru din cauza mea, probabil aflând că de fapt eram româncă şi că nu eram „remorca” vreunuia dintre francezi…!) O noapte am înnoptat toţi patru într-un dormitor cu vreo 10 paturi din ceva lodge. Mă trezesc că mă trezeşte când francezii mei dormeau duşi, doar ca să-mi spună ceva conţinând vorbuliţele „sweet girl” („fetişcană dulce”), şi că se gândeşte la mine. Eram destul de tânără şi sigur naivă, parcă n-am înţeles pe loc, mi-amintesc că am zâmbit condescendent, nu ştiam ce să-i răspund mai ales că voiam să dorm, aşa că după zâmbet la câteva secunde deja eram înapoi în visul din care mă trezise el, în acelaşi loc în care pusesem semn de carte. Cred că abia cândva mai târziu, trează de-a binelea, am înţeles ce vrusese. Dar l-am respectat totuşi, fiindcă mi-a înţeles nu-ul şi nu a insistat. Era dintre indonezienii finuţi, un simplu „victim” al unei imagini false despre occidentalele cu care mă asemănam ca rasă. Şi-a încercat şi omul norocul, marea cu degetul.

Dar cândva francezii au trebuit să se-ntoarcă. Lucrau în Singapore şi îşi luaseră o mini-vacanţă. După care m-au lăsat singură cu indonezienii mei…

Toţi citiseră evident acelaşi Manual de Agăţat Occidentale

E drept că mai în interiorul ţării situaţia n-a mai fost aşa rea ca în prima seară pe insuliţa Batam sau altfel unde debarcasem: se legau de mine doar vreo 5 bărbaţi din 4. (Fără coeficientul de exagerare: 4 din 5.) Problema mea era totuşi înrăutăţită de faptul că nu numai cei calificaţi instantaneu drept „terchea-berchea”, ci şi dintre cei cu pretenţii – cel puţin se îmbrăcau mai curat/îngrijit, ba chiar la costum, aveau feţe şi expresii mai cizelate… – mă hellomissuiau. Deci şi unii cu care, în alte condiţii, mi-aş fi putut închipui să duc o conversaţie mai de Doamne-ajută, că păreau să aibă ceva sub pălărie… Toţi citiseră evident acelaşi Manual de Agăţat Occidentale, fiindcă toţi aveau acelaşi vocabular: Hello Miss, how are you? Hello Miss, where are you going? Hello, Miss, where is your boyfriend? Sau, pur şi simplu: Hello, Miss! Ăştia probabil că rămăseseră doar la lecţia 1 pagina 2. M-au terminat. TERMINAT!! Punctul culminant a fost după un marş de vreo 3-4 km pe care a trebuit să-l fac de la capătul liniei de autobuz până la parcul-muzeu de distracţii Taman Mini Indonesia, cu un lac în care designer-ii lui creaseră în mic, din insuliţe artificiale, întreg arhipelagul indonezian. Taman înseamnă grădină şi chiar asta e, un fel de Muzeu al Satului şi culturii şi arhitecturii de-acolo. Fain dă tăt. Doar că pe şoseaua de până acolo, undeva la o periferie de Jakarta, practic toate maşinile care au trecut pe lângă mine m-au claxonat. Când în sfârşit am ajuns la parcul respectiv, am intrat într-o mâncătorie, mi-am comandat o nucă de cocos şi am izbucnit într-un plâns nervos. Care însă măcar m-a mai liniştit: după asta am reuşit să-i iert!! Şi am reuşit să trec mai senină peste toate hello-urile lor.

M-a întrebat cineva căruia i-am povestit luna mea în Indonezia, Ce mă deranja, de fapt? După el ar fi trebuit să mă simt bine, cică… M-a lăsat paf. Ce poate fi măgulitor într-o mulţime de bărbaţi care nu mă cunosc neam, dar se dau aşa, în masă, la mine, doar fiindcă mă cred Vestică? Sau în a fi confundată cu cineva –în ochii mei de româncă proaspăt ieşită din comunism–, de moravuri uşoare? Eram mai tânără şi mai aspră atunci… Nu că acum aş gândi mult mai altfel, dar acum am măcar o viziune mult mai largă şi mai înţelegătoare asupra defectelor şi motivaţiilor umane. Continui să nu-i aprob. Dar măcar nu-i mai condamn, ci îi privesc doar cu un soi de milă: pentru ancorarea în sexualitate, pentru lipsa de perspectivă în a-şi îndeplini o dorinţă / poftă poate ca de copil curios, pentru statutul de „hoţ care vede dintr-un sfânt doar buzunarele”… (Scuze, aşa e vorba. Nicio legătură cu realitatea.)

Epilog: dă-i, Doamne, românului, mintea de pe urmă. Pe vaporul care mă ducea înapoi din insula Bali către Singapore m-a întrebat o altă călătoare singură: „De ce nu mi-am pus o falsă verighetă pe inelar? Ea aşa scăpase de ei. E primul loc unde se uitau! Dacă eşti măritată te lasă în pace, musulmanii respectă căsătoria”… Eu nu mă simt bine cu inele, deci nici nu-mi dăduse prin cap ideea. Offf… Cât de simplu mi-aş fi putut salva de la moarte un polonic întreg de nervi… Şi m-aş fi bucurat şi mult mai mult de ţara în sine.

Fiindcă ţara ESTE minunată. Extraordinară. De obicei sunt zgârcită cu asemena calificative, dar aşa e! E fantastică. Cu o diversitate vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă impresionantă. Un lux de peisaje, cultură, păpică, arhitectură, botanică şi nici nu mai ştiu ce alte coordonate să vă mai înşir ca să vă coving. M-a lăsat cu nostalgia ei. Aproape la fel ca România, doar că exotică. Păcat, vorba bancului, că era locuită…

Visez să mă întorc acolo cândva cu familionul. Acum m-am împăcat parţial cu inelele fiindcă port verighetă de-adevăratelea. N-ar mai trebui să mint purtând una falsă, şi m-aş putea bucura cu adevărat de ţară…

ARTICOL SCRIS DE: Oltea Goia Demian

Oltea Goia-Demian este profesoară de fizică, formatoare, coach. A iniţiat Şcoala Sf Dumitru, despre care spune că este “Şcoala Pe Care Ne-o Dorim cu toţii şi pe care o facem împreună. Azi în Târgu Mureş mâine în toată ţara”.