Ce-i prea mult duce pe alocuri la saturaţie

Concursul de la Lufthansa şi rezultatul testului de personalitate care, probabil ca pe majoritatea celor care l-au făcut, nu mă reprezintă întru totul, m-a pus pe gânduri. Şi cum tot s-a pornit seria scrisorilor, i-am scris Roxanei o epistolă dintr-un aeroport.

De unde îţi scriu? De peste tot. Azi voi fi în multe locuri. În trei ţări de pe două continente şi prin aer traversându-le pe toate celelalte care stau între acasă şi destinaţie.

M-am întors din ultima delegaţie sâmbăta trecută după miezul nopţii. Azi e joi. Trezire la 03:15 a.m. Încearcă să îţi închipui cu ce avânt pornesc în dimineaţa asta la drum. Că vrei că nu vrei te sui în avion şi pleci. Porneşti de-acasă azi şi ajungi la destinaţie mâine. Durerea în gât şi nasul înfundat care la ţanc s-au găsit să mă năpădească, le iau cu mine, doar nu le-oi lăsa acasă. Ce, ele nu s-ar plimba prin lume?

Cum să mă îmbrac? Nici prea prea nici foarte foarte. La Cluj primăvara dă semne timide că se apropie. Ieri era senin şi la soare călduţ. În Munchen la aterizare 06:40 a.m, fulguia de zor cu spor. Peste două zile la Ahwaz vor fi peste 25°C.

Cred că încep să obosesc. Sunt bolnavă şi tocmai în această dimineaţă aş mai fi dormit să mă întrem, să mă pun pe picioare.

Obosesc să tot schimb de la o săptămână la alta meridianele şi continentele, să mă adaptez cameleonic la temperaturile şi culturile cu care vin în contact. Încep să mă satur să fiu tot eu, la nesfârşit, cea care se adaptează la realităţi noi, cea care trebuie să se îmbrace nu ştiu cum. Ostenesc să fiu mereu atentă ca aici să nu fac asta, dincolo să nu fac ailaltă. Ca să nu lezez pe cineva. Deoarece călătorind, nu-i aşa, ne-am lărgit orizonturile şi mintea ni s-a făcut mai elastică. Înţelegem diferenţele culturale şi religioase şi încercăm să le respectăm. Ne adaptăm la noile realităţi în care ne catapultează călătoria.

Când distanţa dintre călătorii e mai mică de o săptămână, simt că mă apropii vertiginos de o stare de saturaţie. Când într-un voiaj de şapte zile schimb localităţile şi camera de hotel de cinci ori, şi cele două nopţi rămase le petrec jumătate în vreun aeroport, jumătate în aer pe un scaun de avion, iar o dată întoarsă acasă schimb doar valizele pentru că în câteva zile urmează să o iau iar din loc, perspectiva asupra unei noi plecări se schimbă. Mă concentrez strict pe ce am de făcut, nu mai am timp şi resurse să visez.

Nu mă plâng, ştiu că sunt o privilegiată că văd atâtea locuri în special cele pe care cei mai mulţi dintre semenii mei nu le au nici măcar pe o listă de călătorii posibile. Obişnuiam să gândesc că nu-i mare lucru ce fac eu. Am avut mereu o tendinţă stupidă de a mă subestima care mi-a dăunat de-a lungul vremii. Şi care în continuare mă sabotează uneori imperceptibil. Dar ştii ce îţi spun azi, cînd am pornit în a „n”-a călătorie, după paisprezece ani de când bat drumurile lumii? Că trebuie să fii la înălţimea privilegiului care ţi se acordă. Că trebuie să te ţină balamalele fizice, mentale şi de toate felurile care or mai fi. Şi că nu oricine ar putea călători în ritmul în care o fac eu. Ştiu cu certitudine că până să-ţi dezvăluie frumuseţea unor lumi diferite, călătoria te poartă înainte de toate dincolo de graniţele confortului şi e mare consumatoare de energii. Iar atunci când timpul de refacere e aproape nul, simţi că eşti împins spre limită.

Călător de profesie? Hmm, nu ştiu dacă e de invidiat. Când eşti mai mereu pe drumuri, ceilalţi te percep ca fiind într-o vacanţă perenă. Nu-i chiar aşa. Ca orice lucru care se repetă la intervale foarte frecvente şi pentru vreme destul de îndelungată, duce la obişnuire. Un soi de rutină, totalitatea elementelor deja cunoscute pentru care nu mai depui nici un efort, în care te refugiezi ca să-ţi conservi din energia care ţi-a mai rămas. De data asta mărturisesc că am resimţit marele dezavantaj al rutinei şi anume că mi-a sufocat din emoţie, din starea aceea de anticipaţie şi nerăbdare care mă cuprinde înainte de orice călătorie.

Am avut dis-de-dimineaţă în avion lângă mine, pe locul de la fereastră care pe mine nu mă mai tentează neapărat, o fată de vreo douăzeci de ani. Am intuit că zbura pentru prima dată. O simţeam fremătând discret în dreapta mea. Mă urmărea cu coada ochiului să vadă ce fac. Când am scos revista companiei aeriene s-o răsfoiesc, a aşteptat preţ de câteva minute, apoi a scos-o şi ea. A descoperit ceva nou. Mi-am amintit că aşa eram şi eu la primele călătorii cu avionul, observam curioasă orice în jurul meu ca să învăţ ce şi cum. Regret că nu i-am dat prea multă satisfacţie. Încercam să dorm, dar aveam frisoane şi respiram cu greutate. La aterizare ea se bâţâia pe scaun trăind o stare nouă în timp ce filma sârguincios cum avionul atinge pista, eu mă chinuiam să-mi controlez durerea ascuţită din urechea stângă înţelegând brusc de ce plâng unii bebeluşi atât de sfâşietor la aterizări şi decolări. Descopeream o stare nouă.

În testul acela de la Lufthansa o fi fost vreun sâmbure mic de adevăr totuşi. Business pe repede înainte mi-a ieşit: că sunt eficientă, ştiu să mă descurc într-un oraş nou, şi nu mă pierd prin aeroporturi, (cu excepţii hilare de neglijat – odată m-am pierdut în gară în Dej).

În consecinţă mi-am întrebat vecina de scaun, reîntâlnită în aeroport, unde merge şi dacă zboară pentru prima oară, că-mi părea uşor dezorientată. Mergea la Frankfurt şi da, era la primul ei zbor. Mi-am luat rolul de veterană în serios şi am condus-o aproape până la poarta de îmbarcare, că oricum aveam aceeiaşi direcţie. I-am spus: „regula de bază – capul sus, citeşte indicaţiile şi nu te vei pierde!”, iar în gând vocea mea a continuat „şi sigur vei învăţa. Iar dacă îţi va fi dat să călătoreşti des aproape vei intra pe pilot automat. ”

A fost ca un semnal de alarmă şi mi-a dat de gândit întâlnirea matinală cu acest alter-ego mai tânăr al meu. Era ca şi cum m-aş fi privit într-o oglindă, iar reflexia întoarsă dintre amintiri m-a făcut să realizez că rutina eficientă în care plonjasem ca să îmi conserv energiile era comodă, dar periculoasă. Ameninţa să-mi întunece tot farmecul călătoriei.

Ca să evit saturarea şi intrarea pe pilot automat, când nu m-ar mai interesa detaliile adicente în care stă întreaga savoare a unei călătorii, mie îmi trebuie nişte pauze de refacere în stabilitatea şi confortul de acasă din care să îmi trag forţele cu care să pornesc din nou la drum. Cred că pauzele sunt necesare între călătorii. Eu am nevoie să mă liniştesc într-un mediu familiar, să-mi descarc impresiile şi să le las la sedimentat, să-mi schimb veşmintele prăfuite de drum cu  altele curate şi potrivite cu realitatea, temperatura şi cultura spre care urmează să mă îndrept. Dacă sunt deja încărcată nu mai pot duce, dacă sunt saturată nu mai absorb.

Absolventă de Litere şi pasionată de lectură şi limbi străine, Ana Maria Vaida a călătorit pornind concentric printr-o parte a Europei de Est, din Romania, Ungaria, Bulgaria ca să ajungă în Orientul Mijlociu, în Iran, Vietnam şi chiar in Caraibe. Ana Maria mai spune despre sine următoarele: „Călătorind am învăţat că nu-i bine să pleci la drum cu multe aşteptări şi idei preconcepute. Etichetele şi prejudecăţile se lasă acasă dacă vrei sincer să te alegi cu ceva din călătorit. Am învăţat în timp să iau cu mine doar capacitatea de a mă mira şi multă curiozitate.”