JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR, CAPITOLUL I
Când eram copil nu îmi plăcea să dorm, mi se părea că somnul, ca şi mâncatul, îmi întrerup inutil alte activităţi mult mai interesante. Înainte să pot decide ce fac cu orele mele de somn, ştiu sigur că în primii doi ani am chinuit-o mult pe mama mea, plângând cu tenacitate noapte de noapte. Odată ce am crescut, orele de culcare nu erau niciodată cele la care se stingea lumina şi mă prefăceam că mă bag în pat. Abia atunci în camera mea se instala o lume a fanteziei în care eu deveneam ba o prinţesă ale cărei poveşti de dragoste mă plimbau prin tărâmuri nemaiîntâlnite, ba o mare patinatoare care dansa cu orele pe o muzică auzită doar de ea, ba o fată deghizată în băiat ce pornea în explorare şi aventuri, alături de alţi cavaleri misogini şi îndrăzneţi. Eram, după cum se vede, foarte ocupată în fiecare seară. Iar în adolescenţă am avut chiar o perioadă de revoltă împotriva somnului, propunându-mi, inspirată de Eliade sau Cioran, nu ţin minte exact, să nu dorm mai mult de patru – cinci ore pe noapte, pentru a aloca mai mult timp lecturii.
Odată cu înaintarea în vârstă – pe care nu aş putea să o numesc maturizare – am reuşit să mă resemnez cu necesitatea somnului şi am început să apreciez o după amiază de leneveală în pat, la sfârşitul unei săptămâni stresante, lucru care în copilărie ar fi fost o crimă de neconceput. Cred că viaţa sexuală mi-a schimbat perspectiva asupra obiectului – pat şi a felului în care îţi poţi petrece timpul în el, fără să simţi că ai pierdut ceva. Cu toate acestea mi se întâmplă şi acum să treacă nopţi în care, oricât m-aş strădui, nu pot să adorm, spre disperarea soţului meu, Alex. Şi nu ştiu cum se face dar deseori, înaintea unui drum lung, nu reuşesc să închid ochii la ore normale. Atunci când orice minte raţională şi-ar trimite creierul şi propriul corp la culcare pentru a se odihni în vederea unei zile solicitante, mintea mea îmi dă de furcă, se pune pe treabă cu entuziasm în timp ce ochii privesc negrul de pe geam devenind lăptos şi transformându-se în finalul unei nopţi mai lungi decât mi-aş fi dorit.
Aşa am păţit şi înainte de a pleca în prima mea călătorie mai lungă cu motocicleta, în vara anului 2008. Era pentru prima dată când urma să văd Europa din şaua motorului şi eram atât de agitată şi entuziasmată încât nevoia de somn rămăsese undeva pe un ultim loc. Mai făcusem drumuri lungi cu motocicleta dar majoritatea gravitaseră în jurul unui week-end clasic sau prelungit, iar perspectiva de a călători timp de optsprezece zile părea un vis prea frumos ca să merite să mai închid ochii şi să visez cine ştie ce năzbâtii. Exista undeva şi o umbră, ba mai degraba un ditamai norul de teamă, un punct important al traseului pe care ni-l propusesem fiind Passo dello Stelvio. E vorba de o trecere superbă prin munţi, aflată între Italia şi Elveţia, un fel de Mecca a motociliştilor, o urcare cu 47 de ace de păr pe care o văzusem filmată pe internet şi nu mi se păruse tocmai floare la ureche. Citisem opinii, istorisiri şi păţanii, aflasem că mulţi chiar şi căzuseră iar cum eu nu eram tocmai un motociclist experimentat, aveam toate motivele să îmi imaginez această destinaţie ca pe cea mai grea încercare prin care voi trece în tot traseul. Teama era completată şi de faptul că imi doream mult ca soţul meu, aflat ca de obicei în maşină – el nefiind pasionat de mersul de două roţi – să nu vadă a doua oară spectacolul cu mine tăvălindu-mă pe jos, aşa cum văzuse la tragicul debut al vieţii mele de motocilist. Despre asta nu voi povesti acum, însă în noaptea aceea am retrăit accidentul, aşa cum o făceam de fiecare dată, din perspectiva lui Alex, intuind groaza pe care eu atunci nu am simţit-o – inconşientă fiind – dar pe care el a trăit-o din plin, convingându-se cu această ocazie că nu mă va urma şi că nu va urca prea curând pe un motor. M-am uitat la Alex cum dormea liniştit şi i-am fost din nou recunoscătoare pentru tot ceea ce făcea pentru mine, pentru că îmi tolerase în cele din urmă pasiunea şi mă ajuta să îmi văd visul cu ochii: acela de a călători pe motocicletă. M-au cuprins apoi şi remuşcările că nu o luam pe fetiţa noastră în călătorie. Discutasem mult pe tema aceasta şi convenisem că la cei cinci ani ai ei nu ar înţelege nimic şi ar suporta destul de greu atât de mult timp petrecut în maşină, dar asta nu mă împiedica să nu îmi simt sufletul rupt în două şi să nu îmi doresc să mă ridic pe loc din pat pentru a-i pune şi ei un bagaj, alături de ale noastre.
Am adormit cu greu, atunci când afară se lumina. Somnul nu a durat prea mult dar a fost suficient pentru a-mi încărca bateriile cât să îmi ajungă până la Arad. Ziua promitea să fie însorită şi caniculară, genul acela de zi de vară în care totul e ok atât timp cât te afli în mers, dar în momentul în care te opreşti regreţi ca nu ai o pereche de mâini în plus pentru a-ţi da jos mai repede geaca, în timp ce primul set de mâini scoate casca tocmai la timp, înainte de a-ţi lua creierul foc. Am pornit singură spre autostradă în timp ce Alex pleca să o ia cu maşina pe soţia unui prieten care urma să vină si el pe motor. Mai călătorisem cu Adi şi Ionela în formula aceasta şi ne întelegeam bine. Eu eram mulţumită că Alex avea companie în maşină iar Adi se bucura că poate în acest fel să combine, ca şi mine, plăcerea de a fi pe motocicletă cu aceea de călători împreună cu cei dragi. Ne-am reîntâlnit cu toţii într-o benzinărie, moment în care am izbucnit incontrolabil în plâns. Gândurile de peste noapte completate cu imaginea de dimineaţă a fetiţei noastre privindu-ne cu regret cum plecăm, mă copleşiseră. Deşi nu era pentru prima dată când plecam fără ea, acum era suficient de mare încât să îşi dorească să fie cu noi şi să se simtă nedreptăţită. Iar eu mă simţeam ca un călău şi îmi juram în barbă că e pentru ultima oară când o mai lăsăm acasă. Alex a fost de acord şi a încercat să mă aline aducându-mi aminte cât de greu ne-ar fi totuşi cu ea şi râzând uşor de izbucnirea mea caraghioasă. Am râs şi eu de el când mi-a mărturisit că s-a speriat puţin crezând că o sa îi spun ceva de genul că am rămas însărcinată sau mai ştiu eu ce altă veste importantă, de natură să îmi provoace un astfel de comportament.
Îmi aduc aminte şi acum de ziua în care am văzut cele două liniuţe pe testul de sarcină şi de starea ciudată, un fel de panică euforică ce ne cuprinsese pe amandoi. Nu ne planificasem să avem un copil, ba chiar ne doream să ne mai trăim viaţa liniştiţi o vreme, decretând în faţa tuturor celor care ne stresau cu întrebările că nu ne simţim pregătiţi să fim părinţi şi că nu vrem să aruncăm un suflet nevinovat într-o lume zbuciumată, cu un viitor incert. Dintr-o greşeală şi o noapte plină de pasiune apăruse pe nepregătite şansa de a înţelege că un copil înseamnă mai mult decât obligaţii şi dificultăţi economice. La vremea aceea nu ştiam decât că două liniuţe nu mai numărau în nici un caz viaţa pe care o trăisem până atunci. Şi după ce am verificat şi am făcut şi a doua oară testul, nevenindu-ne să credem, ne-am luat în braţe chiar acolo, în pragul băii (de parcă ar fi fost cutremur) şi ne-am întrebat cu glas pierit: „ce ne facem?”. Nici părinţii noştri nu se aşteptau la aşa o noutate, prima reacţie a tatălui meu când ne-am înfiinţat amândoi cu feţe oficiale pentru a le da vestea, a fost să decreteze: „aţi lovit maşina!”. Şi iată-ne acum, noi cei nepregătiţi să fim părinţi, plângând prin benzinării cu maşina neatinsă dar cu sufletul încărcat de vinovăţie că ne permitem şi o viaţă paralelă cu a puiului nostru cel mic.
Despre drumul spre Arad nu îmi aduc aminte foarte multe, probabil e genul acela de informaţie pe care creierul, din autoapărare, încearcă să o elimine. E destul de greu să reţii peisajul când drumul e peticit, sau când un tir ţi se propteşte în spate, transformând orice tentativă de frânare în posibilitatea de a deveni o muscă pe parbrizul lui. Îmi amintesc doar că spre finalul zilei eram toropită de căldură şi că, în ciuda durerilor din mâini şi spate, mă simţeam mai bine în mers decât atunci când ne opream şi când credeam că gata, de acolo nu mai plec. Odată ce urcam în şa, plăcerea de a conduce îmi mai furniza o porţie de energie, nu mai ştiu nici eu de unde. Am început să ne căutam un loc de dormit chiar înainte de a intra în Arad. Nu ne doream decât un pat curat şi ceva de mâncare, aşa că am preferat să refuzăm costul ridicat al unei pensiuni cu fiţe şi să tragem la un fel de han turco-român, destinat mai mult tirurilor dar care avea parcare păzită, mâncare caldă, o curte frumoasă şi niste camere îngrozitoare. Aşternutul însă era curat iar duşul funcţiona aşa că după o noapte aproape albă, o zi de canicula şi 540 de kilometri am considerat că nu voi avea prea mult timp să văd şi să fiu deranjată de pata de mucegai dintr-un colţ al peretelui. După o masă îndestulătoare şi o bere rece, am adormit buştean, ştiind că de acum încolo începe partea frumoasă a călătoriei, cel puţin până la momentul în care va trebui să ne întoarcem.
Va urma, sau mai bine zis abia începe…
(Avem şi poze, începând cu capitolul următor.)
Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins
Impresii scrise de: Roxana
Perioada călătoriei: Iulie 2008
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
