Maramureşul magic – 2

Maramureşul magic – 2

La plecarea din Rogoz vremea pare că nu vrea să ţină cu mine. Înaintez privind nori negri ce contrastează cu peisaje blânde, în care verdele încă necopt al primăverii se combină cu maroul cald al pământului. Drumul spre Cavnic – Budeşti este extraordinar de frumos, aş putea să îl compar cu traseele pe care le-am parcurs prin Austria, asta dacă ignor imperfecţiunile din asfalt. Norul apare şi dispare, lâsând din când în când loc razelor de soare. Încep să cred că voi avea noroc şi că ploaia mă va ocoli dar optimismul meu durează până la Budeşti, unde începe să plouă zdravăn. Renunţ să mai opresc la biserica de lemn în care se află zale din armura lui Pintea (viteazul, nu actorul), ba mai mult, refuz să opresc pentru a-mi pune costumul de ploaie. Optimismul meu nu se lasă intimidat, crezând că după un duş scurt va ieşi din nou soarele. Nimic mai greşit! Urmează din nou porţiuni de drum superbe, peste alte culmi, iar ploaia îşi vede şi ea de lucru liniştită, udând asfaltul şi aşa prost şi începând să pătrundă în zone ale corpului de care m-aş jena să pomenesc în public.

În cele din urmă, dintre doi încăpăţânaţi cel mai deştept cedează, aşa că atunci când ajung la Bârsana e din nou soare. Traversez satul lung şi găsesc parcarea mare de sub dealul pe care se află mânăstirea. Ştiindu-mă cu toate bagajele pe motor, îmi propun să fac doar o vizită scurtă după care să îmi caut un loc de dormit şi eventual să revin la mânăstire a doua zi. Urc şi dincolo de poarta clopotniţă intru într-un univers în care omul, natura şi divinitatea coexistă atât de armonios încât simţi că nu poţi să pleci după ce ai aruncat doar o privire. Biserica de lemn, casa cu chilii, stăreţia, casele artiştilor sau ale meşteşugarilor (ale căror icoane pe sticlă sau lemn pot fi cumpărate dintr-un mic magazin), altarul de vară, fântâna, florile, podul peste un mic iaz, muzeul, crează un ansamblu pe care nu îl uiţi prea uşor. Perspectiva pe care ţi-o dă poziţia înaltă a mânăstiri, dealurile din jur, cerul când limpede când tulbure, toate acestea se adaugă la o primă impresie extraordinară şi mă fac să îmi spun: „aici sigur revin!”.

Am totuşi un stres de care nu v-am povestit. La momentul plecării din Cluj mai aveam fix bani de benzină, 200 de lei de cheltuit şi câteva bonuri cadou. Toate acestea pentru 5 nopţi şi 6 zile. Un calcul simplu vă va face să înţelegeţi că problema cazării nu e tocmai una comodă şi că trebuie să fac în aşa fel încât să găsesc o variantă mai mult decât rezonabilă. E prima dată când mă aflu într-o astfel de situaţie, nu că m-aş fi lăfăit mereu numai în hotele de 4 stele dar nici nu se mai pusese problema să nu îmi pemit o pensiune. Aşa că iată-mă acum la Bârsana, încercând să îmi depăşesc atât prejudecăţile cât şi timiditatea, zicând amabil nu pensiunilor care îmi ofereau o noapte cu 70-80 de lei şi căutând cu răbdare o poartă mai prietenoasă.

Opresc în dreptul mai multor grupuri aşezate în faţa caselor, întrebând de o cameră însă majoritatea mă trimit înainte sau înapoi la pensiuni. Îmi e puţin jenă să recunosc că nu am bani pentru asta şi probabil că nici costumul semi-extraterestru de motociclist nu mă ajută. Şi doar mă preveniseră prietenii! Îmi dau seama că trebuie să îmi dau jos de fiecare dată casca, lucru nu tocmai comod. Dar scopul este nobil, aşa mi se poate identifica părul alb – ciufulit după atâtea exerciţii – şi intenţiile ne-agresive!

În fine, realizez că oricât de mult aş fi vrut să rămân în Bârsana, sunt deja pe drumul către Călineşti gândindu-mă că până la urmă asta e, voi alege o pensiune sau mă voi întoarce în Cluj. Plimbarea îmi face oricum plăcere, peisajele sunt în continuare minunate.

Nici nu mai ştiu în ce localitate sunt când hotărăsc să mai fac o oprire în faţa unei porţi, unde pe o băncuţă stau aşezate patru femei. Apariţia mea, ca femeie singură la drum, pe motor, impresionează şi de această dată dar conversaţia curge mai firesc ca până acum şi din una în alta descopăr că am două oferte de acoperiş sub care aş putea dormi. Rămân la prima variantă, simpatizând-o imediat pe bunica unei familii cu 6 copii care aproape că e dispusă să îmi cedeze patul ei. Sunt adoptată imediat, motorul e parcat în curte, tăiţeii cu „zamă” de găină sunt delicioşi, la fel şi slăninuţa sau caşul. Sarmalele se încălzesc în casa veche a bunicii, iar fumul care iese din sobă împânzeşte interiorul tradiţional.

Copiii de vîrste diferite se strâng în jurul meu, curioşi; cinci fete frumoase şi un băieţel cu vârsta apropiată de a fetiţei mele (ah, mi se face foarte, foarte dor!). Fata cea mai mare, de 16 ani, conduce un scuter şi aşa încep să înţeleg de ce prezenţa unui motociclist nu a mai părut atât de ciudată. Între noi se stabileşte imediat o legătură nevăzută, îmi dau seama cât de mult îi place mersul pe două roţi iar ea ştie probabil cât de bine o înţeleg. Mai mult ca sigur ne invidiem reciproc: ea poate că şi-ar dori să aibă motorul sau viaţa mea de orăşean, eu poate că aş vrea să regăsesc vârsta sau viaţa ei simplă, mai aproape de natură. Însă amândouă suntem mai bine acolo unde suntem iar soarta care ne-a fost dată, în ambele variante, are sensul ei.

Aflu că aceşti copii îţi petrec vacanţele muncind la câmp, sau cum spune băieţelul la „scaldă şi câmp”. Mă gândesc la alintata mea mică şi la verile petrecute în Grecia, Portugalia, Turcia, Croaţia, Austria… şi aproape că mă încearcă un sentiment de vinovăţie. Întreaga familie are însă grijă să mă facă să nu mă simt ca picată de pe altă planetă. Încerc să le arăt poze de pe lumeamare.ro dar internetul merge extrem de greu şi nu prea reuşesc. Ne uităm aşadar la nişte CD-uri pe care se află filmată cu mijloace moderne şi risipă de efecte speciale, o nuntă cât se poate de tradiţional-maramureşeană. Şi uite aşa se face noapte.

Bunica e în patul ei iar mie mi s-a alocat o sufragerie în care am tot confortul şi intimitatea de care aş fi putut avea nevoie. O cană de lapte cald cu gust de lapte adevărat, obţinut de la vaca din gospodărie, mă încălzeşte în seara care a devenit foarte rece. După ce mă mai chinui să lucrez ceva pe internetul care continuă se se mişte în ritmul altor timpuri, adorm fericită, considerându-mă cel mai norocos om de pe pământ. Maramureşul este aşa cum mi-l imaginam!

PS: şi am aflat unde sunt, în Corneşti!

Va urma!

Ai citit episodul 1?

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent studiază artele plastice și fotografia, iar când rămâne timp mai scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.