Acum o săptămână am primit invitația de a merge la cules și strivit de struguri, la Halewood, unul dintre producătorii importanți de vin de pe piața noastră. Cum îmi plac și strugurii, dar nici de la vin sau plimbări printre vii nu mă dau la o parte, am verificat repede calendarul, m-am asigurat că nu las nimic în aer, și am spus da, vin la vin! Și pentru că aveam pentru prima dată ocazia să fotografiez toamna în vie, după toată școlirea mea în arta fotografiei, mi-am dorit mult de tot ca ziua să fie una însorită, să văd lumina filtrându-se prin frunze și prin boabe, să strălucească paharul și cerul albastru peste rândurile ordonate de viță. Prognoza era optimistă, se anunța a fi ultima zi cu soare înainte de o nouă rundă de ploi.
Am tras cu ochiul prin vii și am găsit toamna
Aș vrea să îți povestesc mai mult despre vinuri, dar nu știu în ce măsură îți voi putea satisface curiozitatea. M-a tentat mult mai mult să mă plimb cocoțată pe mașina cea uriașă care merge prin vie și lasă în urmă ciorchini uluiți, în pielea goală, părăsiți de boabe, să văd cum trandafirii din vii au împrumutat roșul lor frunzelor, să observ lacrimile de pe pahare, să mă bucur de arome și să dansez pe struguri. Ei, să nu-ți imaginezi că nu am și gustat. Am început cu mai multe tipuri de must, dar nu sucul acela dulce care poate fi băut și de copii, ci mustul aflat deja în etapa sa de maturizare către vin, un fel de adolescent nehotărât, în care numai cineva foarte priceput prevede viitorul. Lorena Deaconu, oenologul companiei, ne-a povestit cu multă pasiune despre tot felul de fructe exotice, pe unele le-am simțit chiar și eu, printre arome. Cert e că mustul alb mi s-a părut a fi mai ușor de tolerat, părere neîmpărtășită de alți participanți, ceea ce dovedește cât de subiectiv este gustul. Ca și cum mustul nu ne-ar fi fost de ajuns (zău că pentru mine era deja suficient), am purces către Crama Urlățeanu, unde un șir lung de sticle ne așteptau pregătite pentru lovitura de final.
Am fost întâmpinați cu un vin spumant răcoros și foarte plăcut la gust, pe care mi-ar fi plăcut să-l aprofundez dacă nu m-ar fi derutat ideea de a participa la concursul de strivit strugurii cu picioarele. M-am echipat de scandal și i-am dat drumul. Senzația boabelor ude pocnind și alunecând printre degete nu a fost chiar cea mai plăcută, dar intrasem în ciubăr și am jucat până la capăt, cu zâmbet pe buze și un ochi la albinele care îmi roiau pe la picioare.
Nu știu exact de ce am câștigat premiul cel mare, dar de un lucru sunt sigură: m-am distrat și am obosit bine. Perfect pentru etapa următoare: degustarea adevărată de vinuri.
Mi-e și greu acum să spun ce mi-a plăcut mai mult, dar au rămas ca preferate un Chardonnay – Theia 2014 și o Fetească Neagră – Hyperion, Limited Edition (cred că era 2012, dar nu sunt sigură). Am sperat că mă va cuceri un Shiraz, e unul dintre soiurile mele preferate, dar soarta noastră n-a fost scrisă în stele, Neptunus nu mi-a picat cu tronc. Poate că papilele mele erau obosite, poate că soarele care ieșise de după nori și fumul ce se ridica deasupra satului și cimitirului mă trăgeau ca un fir invizibil afară, la poze. Mai încerc și altădată.
Am încercat din răsputeri să mă opresc din fotografiat pentru a mânca și a mai schimba păreri cu cei din jur. Dacă ziua începuse întunecat, cu câțiva stropi de ploaie chiar, acum aveam în sfârșit boabe luminate, frunze rușinate și fructe proaspete de toamnă, frumos aranjate în coșuri. ”Vezi că mai sunt acolo niște pahare de fotografiat!” râdeau de mine colegii de masă, ocupați în continuare cu degustarea. Așa e, am spus, întotdeauna mai e un pahar de fotografiat. Preferabil nud.
Grupul britanic Halewood a intrat în România în 1987, când a început să importe vinuri, iar zece ani mai târziu, alături de Dan Muntean, a pus bazele unei companii în România. În prezent Halewood deține 350 de hectare cu viţă de vie în Dealu Mare, Sebeş şi Murfatlar. Se pot face degustări la Conacul Urlățeanu din Urlați, iar la Azuga, la Pivnițele Rhein, poți să încerci vinul spumant preferat de Casa Regală încă din 1920, ba mai mult, poți să și dormi la Pensiunea Rhein (vezi detalii aici). Am auzit că e foarte frumos poziționată și, cum am promis să aprofundez subiectul, cred că voi încerca să ajung și acolo, cât de curând.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
