Cu caiacul în Delta Dunării. Hipnoza, pelicanii și durerea.

Ați mai mers cu caiacul? Puțin, o singură dată, în Chile, am răspuns eu timid ghidului, știind că o plimbare de câteva ore de acum șase ani nu se poate numi chiar experiență . Și am mai fost cu canotca, în Deltă, am adăugat grăbită, sperând să nu trag tot grupul înapoi de la o aventură pe cinste.
Din fericire nici restul participanților nu erau mai experimentați decât noi. Iar după o plimbare de test în prima zi, ni s-a propus un program care să ne provoace suficient, fără să ne omoare. O atitudine demnă de un ghid bun (Cornel Leu) și o agenție responsabilă (Descoperă Delta Dunării) care știe să se adapteze în funcție de abilitățile grupului, entuziasmul nefiind neapărat o măsură a condiției fizice. Alex a scâncit puțin că nu mai mergem până la Letea, iar eu l-am susținut cu jumătate de gură, dar după o zi în care am făcut doar jumătate din distanța până la Letea, n-am regretat decizia luată de Cornel.

Hipnoza

Așa am pornit din Mila 23, învățând repede cum să ne suim în caiace și uitând la fel de repede, după cum se va vedea mai târziu. După o noapte petrecută în curtea unei gospodării, cu cățeii satului așteptând la ușa cortului și cocoșii riscându-și viața atunci când au început să se strige unul pe altul la două noaptea, am îndesat bagajele și fundurile în caiace și ne-am pus pe vâslit. „Întâi primul picior fix pe mijloc, fundul jos, apoi al doilea picior”. Vâslitul nu s-a dovedit a fi o abilitate înnăscută, cel puțin la mine, așa că am fost cât se poate de recunoscătoare pentru existența caiacului dublu. Și ca să începem în forță, Dunărea ne-a întâmpinat cu un vânt puternic și valuri de care n-am trecut fără să ne stropim din plin.

Am traversat Dunărea Veche, cu spaimă în suflet și ochii în paișpe după bărcile cu motor venind în viteză, am înaintat treptat pe canale din ce în ce mai mici, iar hipnoza apelor liniștite și a norilor oglindiți în ele a pus destul de repede stăpânire pe mine. După o vreme vântul s-a calmat și el, soarele a strălucit mai hotărât, iar, stuful, sălciile și nuferii au început să se repete, ca un un vis din care n-ai vrea să te trezești. Delta e plictisitoare, am zis eu, iar Alex s-a revoltat în spate, neînțelegând din prima că vorbesc despre genul acela de plictiseală care contribuie la pacea sufletească și creativitate. Vorbeam despre plictiseala pe care am pierdut-o prea curând, imediat după adolescență, despre pauza pe care tânjesc să o iau de la griji, obligații sau listele lungi cu lucruri de făcut pe care mi le fac singură. Pauza de la a fi mereu ocupată, preocupată de ceva. Și ce mod mai bun de a face asta dacă nu fiind captiv într-un caiac, într-un peisaj care se repetă fără să reușească să devină monoton, cu puține oportunități de oprire pe uscat și cu multe alte detalii care se arată numai ochiului care vrea să le caute?

Iar acesta a fost doar începutul.

Pelicanii

Înainte să ajungem la coliba pescarului, pe o limbă de pământ ferm unde aveam să ne punem corturile, pescăreii s-au jucat zburând iute din copac în copac, lăsându-le să le surprindem doar strălucirea de smarald, nu și locul în care ne pândeau în scurtele lor opriri. Iar un stol de pelicani ne-a oferit un spectacol aviatic pe cinste. Se spune că e bine să nu stai cu ochii sau cu obiectivul în sus, în astfel de situații, dacă nu vrei să ai o surpriză acidă și greu remediabilă pe lentilă. Dar n-am putut să mă abțin, era prea frumos. A doua zi am aflat că pe lacul Trei Iezere, aproape de locul nostru de campare, se strânseseră două mii de pelicani.

Frigul ne-a trimis la culcare odată cu găinile, iar de trezit s-au ocupat cu vrednicie cocoșii. Aș fi putut să jur că la coliba pescarului nu vor fi cocoși. Țarcul mare cu păsări a fost însă primul care ne-a ieșit în cale când am ajuns, urmat de cățeii jucăuși și pisicile curioase.

La răsărit Alex a ieșit pe lac. Eu am preferat să rămân pe loc, am privit aburii care se ridicau de pe apă și m-am încălzit cu primele raze de soare pe un mic ponton. Ar fi putut fi perfect.

Durerea

Ne-am pregătit un mic dejun din conservele pe care le aveam și pâinea fără gluten adusă de acasă. La cafea nu am făcut niciun compromis, aveam cu noi aeropresul portabil. Am mâncat, m-am ridicat și când să pun cana pe masă, un cuțit mi s-a înfipt adânc în spate. De fapt nu unul, mai multe, toate în zona lombară. Am căzut în fund pe băncuța de lângă masă, cu respirația tăiată. Din memorie mi-au răsărit toate imaginile cu tatăl meu înțepenit de dureri de spate, în cele mai neașteptate sau nepotrivite momente. Durerea ascuțită s-a oprit, dar nu eram sigură că mă pot ridica și că nu se va repeta. Nu s-a repetat, dar a rămas prezentă, profundă și neplăcută. M-am dus la soare și am încercat să fac câteva întinderi, ușor, ca și cum aș fi încercat să pliez un ou cu coaja subțire. Iar în timp ce Alex strângea cortul, m-am gândit cât am putut eu de puțin la ziua de vâslit care mă aștepta în față și ceva mai mult la diferența dintre mintea mea adolescentină și corpul trădător. Am urcat cu infinit mai multă grijă în caiac, povestea cu pusul fundului înaintea celui de-al doilea picior fiind aproape imposibilă la durerea pe care o simțeam. Am reușit totuși să mă urc și să cobor cu succes de câteva ori, la pauze, să-l ajut atât cât am putut pe Alex să traversăm mai repede două lacuri învolburate, să mă bucur din nou de nuferi, o puzderie de broscuțe, de foșnetul subțire al stufului și cel mai grav al bătrânelor sălcii. La Mila 23 am ajuns când soarele se pregătea de apus. Am luat discul auriu de pe cer și mi l-am atârnat la gât, medalie pentru că reușisem să ajung la capăt chiar și cu durerea aceea idioată.

În a patra zi n-am mai participat la o tura scurtă pe canalul Vârșina. După noaptea în care cu greu am putut păstra o poziție mai puțin dureroasă, am constatat că mersul pe jos îmi prinde bine decât statul pe loc, așa că am făcut pași prin toată Mila 23, rătăcind pe străduțe mici până când acestea se înfundau, apoi pe mal, până la plaja pe care am ochit două sălcii bătrâne numai bune de desenat.

Citatul din Freud e întâmplător pe pagină. Și totuși….

În timpul zilei satul s-a umplut de turiști trecători, veniți pe bărci de viteză, să vadă nu știu ce. Seara am rămas noi și cei mai prietenoși căței pe care i-am întâlnit vreodată, cei mai dornici de atenție și iubire. Era de ajuns o privire ca să ai companie până la poartă și chiar până în cort, dacă n-ai fi tras repede fermoarul. Despre pisicile care nu își găseau alt loc de joacă și fugărit decât pe cortul nostru scump nu vreau să spun nimic pentru că, în general, îmi plac și pisicile.

Dar nu câinii și pisicile sunt subiectul principal. Am spus și o să o mai spun de fiecare dată când am ocazia că Delta Dunării nu poate fi văzută și înțeleasă în viteză. Câteva zile în caiace sau plimbările lente cu barca, în căutarea păsărilor, par a fi cele mai bune opțiuni atât pentru fotografi, cât și pentru cei care iubesc cu adevărat natura. Să nu uităm totuși că aparatele foto, chiar și cele pe care scrie „wather sealed”, nu suportă scufundările. În ultima zi Alex a prins mai mult curaj decât trebuie și a sărit, sigur pe el, peste partea cu „fundul jos”. Aparatul era la gât, nu în sacul care se închide ermetic. Hainele ude au fost cea mai mică pagubă. S-a schimbat repede și a plecat totuși în tură. Aparatul proaspăt achiziționat în vară stă acum într-o cutie cu orez, pentru a ne asigura că se extrage toată umezeala, iar prețiosul obiectiv e pe drum spre țări mai calde, unde va putea fi deschis și curățat.

Durerea de spate a trecut de tot în câteva zile, cu magneziu, turmeric, o cremă cu uleiuri esențiale și exerciții de yoga. Iar imaginea cerului și a soarelui strălucind la suprafața apei încă reapare, hipnotic, atunci când lucrurile încep să se învolbureze în capul meu.

Mulțumim Corneliu Cosmin Leu pentru că de data asta avem fotografii împreună!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.